Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Apa - secretul din spatele civilizației

No description
by

Dan Ionita

on 27 March 2014

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Apa - secretul din spatele civilizației

Apa - secretul din spatele civilizației
Prezență constantă și deziderată în viața comunităților umane , apa a reflectat și s-a reflectat în limbajul cotidian:
Apa - sursa de inspiratie
Alimentarea cu apă în Dobrogea cu privire specială la Tomis

Prof. Eugenia Crăciun

Sursă a vieţii şi element al regenerării, apa deţine rolul major în apariţia şi evoluţia nu doar a omului, ci a civilizaţiei înseşi. Egiptul faraonic, Orientul, India, Grecia clasică, Bizanţul şi Europa medievală, fascinantele civilizaţii americane sau lumea de astăzi în toată complexitatea ei nu ar fi putut exista fără apă. De aceea putem afirma că apa este viaţă, în orice perioadă şi pentru orice societate.
Dobrogea nu face excepţie de la această regulă. Încă din preistorie, după ce agricultura devine principala sursă de hrană, oamenii au fost preocupaţi să controleze, să obţină şi să păstreze apa. În această zonă, din cele mai vechi timpuri, cantitatea de apă a fost mai mică decât necesarul, de aceea omul a trebuit să facă un efort şi mai mare pentru a o obţine.
Nivelul de precipitaţii este iar repartiţia acestora este neuniformă, deficitul de apă este permanent şi important cantitativ. În general, sursele de apă din Dobrogea sunt: precipitaţiile, alimentarea din podişul prebalcanic (ape curgătoare, torenţi), alimentarea din Dunăre, condensarea eudocarstică (reprezentând 30% din volumul precipitaţiilor) [n1].
În antichitatea greco-romană, pe litoralul românesc al Mării Negre au apărut şi s-au dezvoltat o serie de colonii greceşti. Nevoia de noi surse de hrană dar şi de schimburi comerciale, suprapopularea metropolei şi conflictele armate sunt principale motive ale colonizării grecilor „peste mări”. Cronologic, prima
N2 Marea Mediterană
Marea Mediterană este marea adiacentă a Oceanului Atlantic, comunicând cu acesta prin strâmtoarea Gibraltar.
Cu o suprafaţa de 2,51 milioane de km² şi aproximativ 3860 km lungime, Mediterana este, totodată cea mai vastă mare din lume.
Pe coasta de nord ţările care au ieşire la Marea Mediterană sunt: Turcia, Grecia, Muntenegru, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Slovenia, Croaţia, Italia, Monaco, Franţa, Spania. Litoralul acestor ţări constituie o atracţie turistică foarte des căutată. Pe coasta estică se situează ţările: Israel, Liban şi Siria, iar în sud Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt.
Exceptând Oceanul Atlanti , Marea Mediterană comunică şi cu Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi cu Marea Roşie prin canalul Suez,fapt care favorizează navigaţia şi transporturile de mărfuri.
Marea Mediterană are o adâncime medie de 1.370 m, iar salinitatea medie a apei este de 3,5%. În Mediterana se varsă aproximativ 69 de râuri şi fluvii care anual aduc o cantitate de 283 km³ de apă şi aluviuni. Dintre acestea cele mai importante sunt: Nil şi Po.
Cele mai importante insule sunt:
* Cipru, Creta şi Rodos în est;
* Sardinia, Corsica, Sicilia şi Malta în centru;
* Mallorca şi Minorca în vest.
Dintre acestea , Malta şi Cipru sunt naţiuni insulare.
Primele drumuri comerciale cunoscute au apărut în estul Mării Mediterane în mileniul al IV-lea î.Hr. În primul mileniu î.Hr, vechile civilizații ale Greciei și Feniciei au fondat adevărate imperii comerciale în zona bazinului mediteran.
În jurul anului 1.000 , arabii au dominat rutele comerciale din zonele Oceanului Indian, Asiei de Est și Saharei, domesticind cămilele pentru a aduce condimente și mătase din Orientul Îndepărtat.

N1 Fluviul Nil



"Din pamânt se naşte apa, din apă se naşte sufletul ...
Este râu, este mare, este lac, iaz, gheață și orice altceva ...
este dulce, sălacie, sărată,
este locul în care te oprești și pe care călătoteşti
este plăcere și teamă, dușman și prieten
este frontieră și este infinit
este schimbarea și imutabilitatea, memorie și uitare. "
Heraclit

Apa fluidul vital al civilizației

Origine a vieţii şi purtătoare a informaţiei, apa deţine un rol major în apariţia şi evoluţia civilizaţiei.
În majoritatea miturilor cosmogonice apa reprezintă un element fundamental din care s-a constituit universul, şi chiar dacă în antichitate filosofii nu ştiau că 71% din suprafaţa terestră este acoperită de apă, ei au intuit aspectul general al proporţiei şi au afirmat impotanţa apei ca element esenţial în existenţa umană. Astfel, Thales din Milet (Teologia Orphică) afirma că "apa există de la începuturi și ea este materia din care s-a solidificat pământul" .
Într-o formulă atât de simplă, H2O, este cuprinsă întreaga lume! De la primele forme de viaţă, apărute cu aproximativ 3,5 miliarde de ani în urmă în apele oceanului planetar, la primii hominizi (circa 4 milioane de ani) şi până astăzi, apa a generat şi însoţit viaţa.
Odată cu apariţia sa, omul a schimbat inevitabil „istoria“ apei faţa de care s-a raportat în mod diferit de-a lungul diferitelor perioade istorice. Cert este că omul a înţeles rapid beneficiile apei pe a folosit-o mai întâi pentru pescuit, cultivare, igienă, şi apoi ca forţă motrice pentru construirea de instalaţii primitive (mori, joagăre, pive) pentru navigaţie, comerţ, transporturi, dar şi ca mijloc de apărare (palafite; sau frontieră naturală dar şi linie de apărare redutabilă, aşa cum a fost Dunărea în cazul statului dac dar şi mai târziu a celui roman).
Marile fluvii au constituit o oportunitate pentru agricultură, transporturi şi comerţ dar, în acelaşi timp, au impulsionat organizarea complexă a societăţii, necesară gestionării conflictelor pentru resurse şi pentru construirea şi întreţinerea marilor sisteme de irigaţie şi a digurilor de protecţie, a drumurilor şi a oraşelor.
O importanţa majoră au avut-o mărilor interne, mai ales Mediterana, care au facilitat dezvoltarea comerţului, contactele culturale cu civilizaţii îndepărtate şi chiar apariţia unor civilizaţii al căror motor de dezvoltare a fost comerţul maritim, aşa cum a fost cea feniciană. Contactele culturale între civilizaţii au fost posibile datorită legăturilor comerciale, ştiut fiind că cei care călătoreau duceau cu ei şi zestrea culturală a civilizaţiei din care făceau parte.
Au existat şi o serie de popoare şi civilizaţii a căror supravieţuire se bazează pe exploatarea resurselor mării. Ne referim aici la civilizaţiile antice din insulele greceşti (civilizaţiile minoică şi cretană care stau la baza civilizaţiei europene moderne), la popoarele insulare din Oceanul Pacific, la îndelungata şi complexa civilizaţie din Japonia insulară. Chiar şi astăzi, state precum Olanda şi Japonia, îşi datorează prosperitatea ingeniozităţii omului în stăpânirea puterii apei.
Locuitorii ţinuturilor aride ale antichităţii, care duceau lipsă de apă potabilă, agricultori, pescari şi corăbieri, pentru a căror activitate apa fluviilor şi a mărilor era vitală, considerau că apa era un dar al zeilor, fiind ea însaşi divinizată.
Toate mitologiile lumii au divinităţi de importanţă majoră ale căror legende sunt legate de apă. În mitologia greco-romană, Panteonul cuprinde pe zeul mărilor Poseidon (Neptun), pe Afrodita (Venus) zeiţa frumuseţii născută din spumele mării, nereidele (nimfele mării) ş. a.
În mitologie, apa are şi rol purificator, dătător de viaţă ca în mitologia budistă sau în creştinism.



Basorelieful central al Tronului Ludovisi (460-450 a.C. , Roma, Palazzo Altemps), reprezentând-o pe Afrofita ieşind din apă.
Deşi conceptul de „leagăn al civilizaţiei” este subiectul multor dezbateri şi opinii variate, potrivit mai multor experţi, civilizaţiile, aşa cum le cunoaştem şi întelegem astăzi, s-au născut ca formă şi concept în mileniul IV a.C în spaţiul numit “Semiluna Fertilă”, odată cu apariţia scrisului şi a primelor forme de organizare statală. Termenul desemnează regiunea care se întinde din sud-estul coastei Mediteranei, în jurul deşertului sirian, până în nordul Peninsulei Arabia şi al Golfului Persic, incluzând şi Valea Nilului. [1]



Numeroase aspecte ale vieţii noastre de astăzi converg direct sau indirect către Orientul Apropiat, locul din care îşi au punctul de plecare prima scriere, societatea ierarhizată şi statalitatea. Apa a deţinut un rol fundamental în dezvoltarea acestor prime civilizaţii antice, localizate de-a lungul marilor fluvii ale Orientului: Nilul pentru civilizaţia egipteană, Tigrul şi Eufratul pentru civilizaţia mesopotamiană (sumerieni, babilonieni, assirieni), dar şi Huang Ho (Fluviul Galben) pentru China, Indusul şi Gangele în cazul Indiei care au facilitat practicarea unei agriculturi mai eficiente şi cu eforturi mult mai micii decât în alte regiuni, cu efecte benefice asupra situaţiei economice şi asupra evoluţiei sociale şi politice a populaţiilor de acolo.

Marile fluvii au facilitat practicarea unei agriculturi mai eficiente şi cu eforturi mult mai micii decât în alte regiuni, cu efecte benefice asupra situaţiei economice şi asupra evoluţiei sociale şi politice a populaţiilor de acolo.
Mesopotamia (actualul Irak) este spaţiul în care a luat naştere unul dintre cele mai strălucite civilizaţii din antichitate. Numele este traducerea greacă a sintagmei biblice, Aram Naharaim, „Ţara dintre râuri”. Teritoriul Mesopotamiei este mărginit la est, dar mai ales la vest, de teritorii aride. Dacă n-ar fi apele celor două fluvii, Tigrul şi Eufratul, care să permită practicarea irigaţiei şi Mesopotamia ar fi fost, de asemenea, un teritoriu deşertic.
Cercetările arheologice din sudul Mesopotamiei precum şi datele oferite de inscripţii arată că din a doua jumătate a mileniului al IV-lea î.Chr se produce o dezvoltare economică, ce are la bază progresele din agricultură, meşteşuguri şi comerţul la mare distanţă. Este vorba de folosirea pe scară din ce în ce mai largă a irigaţiilor, de cultivarea unor noi soiuri de cereale, mai productive. Pe fundalul acestei dezvoltări economice, se cristalizează civilizaţia sumeriană ale cărei principale oraşe-statau fost: Eridu, Ur, Larsa, Umma, Uruk, Nipur, Surrupak, Kiş. Între oraşele-stat sumeriene s-a dus o acerbă luptă pentru hegemonie, determinată, în bună măsură, de dorinţa de a controla întregul sistem de irigaţie, atât de vital economiei.

Pe o fâşie îngustă de pământ mărginită la vest de apele Mării Mediterane[2], iar la est de Munţii Liban, corespunzând în general Libanului de astăzi, s-a cristalizat statul fenician .
Dispunând de teritorii şi resurse limitate, cetăţile feniciene s-au orientat de timpuriu către o producţie meşteşugărească cu un înalt grad de prelucrare, pe care o comercializau pe spaţii imense, din Mesopotamia şi Egipt până departe în vest, în Italia şi Spania. Ei s-au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri străine, inclusiv Marsilia, Cadiz, Malta, Sicilia, Cipru și Cartagina, ultima în Africa de Nord.
În acest mediu economic a apărut şi cea mai de seamă realizare a fenicienilor, alfabetul, simplificând la maximum vechea scriere cuneiformă, atribuind fiecărui sunet consonantic un anumit semn grafic. Preluat şi adaptat de greci şi de la aceştia de romani, sta la baza alfabetului actual.
Producţia agricolă, civilizaţia şi culturile superioare s-au răspândit dinspre Orientul Apropiat spre Europa, dar şi spre est (Persia, India, China). Comerţul la mare distanţă şi expansiunea colonială au fâcut din Mediterana şi Oceanul Indian, legate prin Golful Persic, Eufrat şi Marea Roşie , o mare axă economică şi de circulaţie şi au permis dezvoltrea comună a marilor centre de civilizaţia , prin comparaţie, toate celelalte teritorii care au ramas periferie “barbara” până la expansiunea Europei dincolo de ocean.
Vatră a unei străvechi civilizaţii, Elada, a influenţat profund romană. Cele două mari civilizaţii antice stau la baza civilizaţiei europene moderne. Geografic, grecii ocupau partea de sud a Peninsulei Balcanice, insulele din Marea Mediterană şi coasta de Vest a Asiei Mici.
Prezenţa în apropierea Marii a compensat efectele compartimentării şi izolării. În contact permanent cu marea, grecii şi-a găsit o resursă suplimentară prin pescuit şi un mijloc de a comunica cu uşurinţă între ei şi cu lumea exterioară . Într-o epocă în care navigaţia se desfăşura în special în apropierea ţarmurilor, salba de insule ale Mării Egee a permis marinarilor Eladei să comunice fără greutate cu strălucitoarele civilizaţii ale Orientului .

BIBLIOGRAFIE


Creţu, Octavia (coord), Alimentarea cu apă în Dobrogea: repere istorice, Biblioteca Judeţeană Constanţa, Constanţa, Constanţa, 2002
Cronica ilustrată a omenirii, 16 vol., Editura Litera, Bucureşti, 2001
McNeil, William, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi uneseu retrospectiv, Editura Arc, Chişinău, 2004
Moşneagu, Marian, Cultul apelor la români, Editura APMC, Constanţa, 2004
Prodea, Virgil, Apa sursă inepuizabilă?, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
Robescu, Dan, Stamatoiu, Dan, Bătălia pentru apa vie, Editura Ceres, Bucureşti, 1988
Rojanschi, Vladimir, Alimentarea cu apă – la punct de răscruce, Editura Ceres, Bucureşti, 1983

Astfel, la sfârșitul primului mileniu d.Hr, arabii și evreii dețineau controlul asupra rutelor mediterane. La începutul mileniului următor, italienii au preluat controlul, iar orașele flamande și germane erau adevărate centre comerciale în nordul Europei.
În toate aceste zone, s-a dezvoltat o adevărată civilizație a punctelor de intersecție de-a lungul rutelor comerciale, unde apar o multitudine de orașe. Din 3000 î.Hr. egiptenii s-au aventurat în Marea Mediterană, ajungând în Creta și mai târziu în Fenicia.
Au navigat pe coasta Africii, în căutarea de cunoștințe, comerț și comori. Cultura feniciană a înflorit ca o cultură de comerț maritim ce s-a răspândit de-a lungul Mării Mediterane, mai ales între sec. XII-IX î.en. Fenicienii s-au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri străine, inclusiv Marsilia, Cadiz, Malta, Sicilia, Cipru și Cartagina, ultima în Africa de Nord.

 Nilul este cel mai lung fluviu din Africa ce izvorăște din munții Rwandei și Burundi și se varsă în Marea Mediteranătraversând statele africane: Sudan, Sudanul de Sud, Burundi, Rwanda, Tanzania, Uganda, Etiopia și Egipt. Cu lungimea de 6.671 km, fluviul Nil este primul fluviu ca lungime din lume, urmat de Amazon cu 6.440 km. Unele măsurători ale Amazonului de la izvoare, ar fi stabilit o lungime a acestuia de 7.200 km. La vărsare în mare formeazăǎ o deltăǎ întinsăǎ cu o suprafațăǎ de 24.000 km², în care locuiește 85% din populația Egiptului.
 Prezența Nilulului a influențat istoria Egiptului care atfel ar fi fost un deșert, (asemănător deșertului libian, arab și nubian) însă datorită Nilului ia naștere o cultură antică dezvoltată. Câmpia roditoare din Valea Nilului a făcut posibilă dezvoltarea agriculturii prin inundațiile sale prin nămolul transportat s-a îmbunătățit fertilitatea solului. Nivelul apei fluviului în zona Lacului Victoria, variază foarte mult de la perioada secetoasă la cea ploioasă, ceea ce îngreunează în perioada secetoasă transportul pe apă. In regiunea lacului de acumulare de la Assuan transportul de nămol fertil, și procesul de irigare s-a înrăutățit prin prezența barajului, compensată însă mai târziu prin construirea unor canale de irigație. Nilul încă din perioada antică a fost o cale de transport importantă, determinând înflorirea comerțului, înlesnind legăturile comerciale din sudul Egiptului cu Siria, Palestina.

Existența Nilului a favorizat construirea piramidelor din "Egiptul de nord" prin transportul pe apă a blocurilor imense de piatră care proveneau din "Egiptul de sud". Încă din perioada romană s-au întreprins încercări de a găsi izvorul Nilului; mai târziu, în 1613, misionarul iezuit portughez Pedro Paez (1564-1622) a descoperit izvorul Nilului Albastru. Cercetătorul Africii, scoțianul James Bruce (1730-1794), descoperă din nou acest izvor, descoperire care va fi atribuită însă misionarului portughez.
 Egiptenii iubeau Nilul. Acesta era sursa lor de viață. Ei așteptau cu nerăbdare în fiecare an revărsarea lui, și mai mult, se rugau ca apele Nilului să ajungă și în gospodăria lor. De ce? Pentru că Nilul,după ce îșî retrăgea apele, lăsa în urma lui un sol mâlos, foarte fertil. Asta ajuta foarte mult pentru agricultură. Dar Nilul mai era folositor la ceva. Era un foarte bun "profesor" pentru egipteni. I-a "învățat" cum să canalizeze apa Nilului spre dealuri, și astfel au construit aparate ingenioase cum ar fi Șaduful sau Spirala lui Arhimede. Observând stelele ca să observe data începutului revărsării, ei au căpătat puternice cunoștințe astronomice, iar pt că apa și câmpiile trebuiau măsurate exact pentru a calcula cum să canalizeze apa, ei au pus bazele geometriei.
 Egiptenii știau încă din vremuri străvechi că apele trebuiau să rămână doar o anumită perioadă pe câmpuri. Restul era canalizat mai departe, și, dacă tot mai exista surplus de apă, se repeta procesul. Mai știau că Nilul era o foarte bună cale de comunicație. Timpuriu, ei au inceput să construiască nave cu care călătoreau dealungul Nilului.
 Din păcate nu se știe motivul exact al revărsării Nilului. Tot ce se știe este că Nilul își adună apele din două mari teritorii: Podișul Etiopiei, de unde provine Nilul Albastru, iar Nilul Alb își are izvoarele din zona dintre Munții din jurul Lacului Victoria până la mlaștinile din sudul Sudanului. Nilul Alb regularizează apele, dar se crede că inundațiile sunt produse de Nilul Albastru din cauza cantităților mari de apă adunate din ploile musonice etiopiene.

colonie grecească din Dobrogea este Histria al cărei act de naştere este plasat la începutul secolului al VII-lea î. Chr. I-au urmat Tomis şi Callatis care, în căteva sute de ani au ajuns să domine peisajul social-politic local.
Începând cu secolul I p. Chr. Tomisul va ajunge cel mai important oraş grecesc de pe litoralul de vest al Mării Nerge, asigurându-şi conducerea asociaţiei oraşelor vest-pontice în calitatea sa de „metropolă” a Pontului Stâng. În această calitate dispunea de un complex sistem de aducţiune şi distribuţie a apei ale cărui vestigii au fost descoperite de arheologi.
După ce litoralul pontic devine parte a marelui stat roman (în a doua jumătate a secolului I î. Chr.) [n2] la Tomis, ca şi în celelalte oraşe greceşti se aplică modelul roman de aprovizionare cu apă al unui centru urban. Modelul iniţiat de arhitectul Vitruvius (autor al monumentalei lucrări „Despre arhitectură”), a făcut din apeducte, drumuri şi canale elemente definitorii ale civilizaţiei romane de tip urban şi nu numai.
Prima etapă în procesul complex de aprovizionare cu apă a unui oraş era identificarea sursei care putea fi un izvor de suprafaţă sau un dren executat într-un teren acvifer. O altă sursă de apă putea fi un râu sau un curs de apă pe care se construia un baraj. În cazul în care aceste surse lipseau, Vitruvius a indicat mai multe modalităţi de identificare a apei mai mult sau mai puţin ştiinţifice .[n3]
Inginerul roman a vorbit şi despre calitatea apei pe care o putea aprecia, în cazul apelor de suprafaţă, în funcţie de starea de sănătate a locuitorilor din zonă.
A doua etapă consta în stabilirea traseului apeductului şi a materialelor de construcţie.[n4] Nivelmentul se stabilea cu unelte speciale precum dioptra, corobatul sau cumpenele nivelante. Cel mai des era folosit corobatul, unealtă complexă alcătuită dintr-o riglă aşezate pe două beţe puse perpendicular la capete. Pe riglă era făcută o şănţuire de 1,5 cm care se umplea cu apă formându-se o nivelă. Întreg instrumentul avea o lungime de 6 m.[n5] În inscripţii, operatorul care folosea acest instrument era numit „librator”. Unii dintre libratori erau foşti topometri, veterani ai armatei romane.

În funcţie de teren şi de costurile care puteau fi suportate de către comunitatea care beneficia de aducţiunea apei, apeductele puteau fi făcute din mai multe materiale. Cele mai ieftine erau cele din tuburi ceramice („tubuli”). Începutul apeductului se numea „capua aquae” şi se afla într-un „castellum” de captare în care se adunau toate izvoarele. Dacă sursa era un râu sau un baraj de captare, apa era condusă spre castelul captant. Obligatoriu, conducta trebuia să aibă o înclinaţie pentru a permite curgerea gravitaţională a apei. Vitruvius indica ridicarea unor castele la 200 de măsuri (7km) numai pe teren drept.[6]
O variantă mai scumpă era aceea a conductelor din plumb, nu mai lungi de 10 picioare (3m). În zonele denivelate se construiau substrucţii de zidărie. Dezavantajul era coroziunea al cărei rezultat, identificat chiar de către Vitruviu, era oxidul de plumb, toxic pentru om.
Existau şi conducte tip galerie (în cazul în care trebuia să se trecă de o înălţime şi aceasta trebuia să fie străpunsă) şi apeducte din zidărie. Acesta din urmă se numea „canalis structilis” şi putea fi combinat cu structuri din zidărie sau arcade („opus arquatum”) care asigurau panta de scurgere. Materialul folosit în cazul construcţiilor pentru aducţiunea apei era mortarul hidraulic (amestec de var şi fragmente ceramice pisate). Canalele erau acoperite dar şi descoperite. Descoperirea se făcea în zonele înalte pentru purificarea apei prin aerare . [7]
Revenind la Tomis, oraşul îşi începe dezvoltarea în cadrul Imperiului Roman la jumătatea secolului I p. Chr. cănd se refac zidurile cetăţii şi se construiesc drumuri şi edificii publice . [8] Poetul exilat la Tomis, Publius Ovidius Nasso ,[9] spunea că tomitanii scot apa din puţuri cu ajutorul burdufurilor din piele, iarna, iar vara o aduc dintr-un lac de la marginea oraşului.
Tot el vorbeşte şi despre calitatea scăzută a apei, fapt explicabil dacă avem în vedere că sursa nu era o apă curgătoare .[10] Femeile distribuiau apa cu ajutorul ulcioarelor purtate pe cap. Situaţia se datorează faptului că Tomisul este situat pe o poziţie mai înaltă decât zona înconjurătoare ceea ce duce la imposibilitatea realizării unor lucrări de aducţiune viabile. Sursa de apă a cetăţii era malul de Sud-Vest al actualului lac Siutghiol (în antichitate golf al Mării Negre) care se alimenta din izvoarele venite din trei văi.

La Tomis au existat, ca şi în alte cetăţi dobrogene precum Tropaeum Traiani ,[n11] apeducte care asigurau alimentarea cu apă. Ele sunt documentate arheologic prin canalul antic descoperit de Grigore Tocilescu la sfârşitul secolului XIX pe malul mării, în dreptul Vilei Şuţu din Peninsula Constanţei ,[n12] canal lat de 1, 5 m, construit din cărămizi lipite cu mortar sau tăiat direct în stânca falezei.
În 1958, Vasile Canarache raporta existenţa la Constanţa a unei reţele de canale şi galerii subterane legate între ele, prevăzute cu căi de ventilaţie şi guri de ieşire (12 la număr dar doar 2 accesibile) .[n13] Au fost identificate trei tipuri de galerii: săpate direct în stâncă, săpate în pământ cu pereţi şi planşeu zidite în piatră şi săpate în pământ cu planşeu din piatră construit în „opus signium”. Galeriile erau înalte de 1, 70 m şi late de 1, 20 m. Aveau în pereţi nişe pentru opaiţe. Ele converg spre zidurile de apărare şi trec pe sub acestea în afara incintei apărate .[n14] Apeductele Tomisului veneau din exterior şi erau făcute din tuburi de pământ ars cu diametrul de 12-15 cm, din plăci de piatră care formau o conductă pătrată cu latura de 30 cm. Toate apeductele identificate arheologic aveau orientarea Nord-Sud, începeau la 10 km Nord de oraş, în apropierea izvoarelor şi rezervoarelor moderne din zona „Cişmelei lui Dervent”. Este aceeaşi zonă din care se alimentează, parţial, şi Constanţa de astăzi [n15] aşa cum au arătat şi cei care au vizitat oraşul la mijlocul secolului XIX . [n16]
Până astăzi nu au fost identificate urme ale unor conducte antice de apă în interiorul Tomisului deşi au apărut sporadic părţi de tubuli sau blocuri de calcar perforate .[n17] Au fost identificate în mod eronat canale pluviale ca fiind apeducte. Singurele conducte pentru apă potabilă care au foast identificate la nivelul de călcare antic sau imediat sub acesta sunt cele care conduceau apa dintr-un rezervor către consumator. În acest rezervor apa ajungea adusă din puţuri de către oameni şi nu prin conducte sau apeducte.
Revenind la sistemul de galerii şi canale din adâncurile oraşului, arheologii şi istoricii le văd ca loc de refugiu şi evacuare a populaţiei oraşului lovit încă din secolul III p. Chr de atacurile barbare şi nu ca pe un sistem de aducţiune a apei în sensul clasic.
Situaţia Tomisului este asemănătoare cu a celorlalte colonii greceşti de pe malul de Vest al Pontului Euxin. Nu au avut apeducte în sensul roman clasic dar au avut captări de apă din exteriorul incintei sau au valorificat sursele subterane deoarece pânza freatică era relativ la suprafaţă deci uşor accesibilă. La Tomis sunt documentate arheologic o serie de galerii captante zidite care erau căptuşite cu mortar hidrofug numai până la 50 cm de sol, în timp ce în partea inferioară a zidăriei filtrante nu s-a folosit mortar în scopul filtrării apei captate .[n18]

În ceea ce priveşte datarea, se pare că primele galerii datează de la jumătatea secolului II p. Chr. Când Tomis era ”metropola Pontului Stâng”, cel mai mare şi cel mai important oraş vest-pontic. Ele au alcătuit o reţea care traversa subteranele polisului şi care ieşea dincolo de ziduri având astfel o dublă funcţionalitate: sistem de aducţiune, drenare şi evacuare a apei dar şi refugiu al locuitorilor. Este cert că apeducte de tip ”canalis structilis” se găseau şi aici dar în afara oraşului antic căruia îi asigurau o parţială aprovizionare cu apă. Ele au apox. 15-18 km. lungime şi asigurau apă potabilă dar şi funcţionarea unor băi publice şi private ale căror ruine sunt încă la vedere . [n19]
Peste timp, situaţia oraşului nu pare să se fi schimbat cu mult. Colonelul Marin Ionescu Dobrogianu spunea în 1907 că locuitorii Constanţei beau aceeaşi apă ca şi cei din vremea lui Ovidiu. Casele aveau fântână în curte dar apa era sălcie fiind folosită mai mult în gospodărie. Apa potabilă era adusă de 80 de sacagii de la fântânile din Palazu .[n20] Transportul apei cu sacagii se perpetuase aici pe toată perioada ocupaţie otomane, fiind un fenomen foarte răspândit în Imperiu. Călătorii străini care au trecut prin Dobrogea dau date despre viaţa locuitorilor micului port pescăresc şi apoi comercial care ajunsese Constanţa (Kustendje) în epoca medievală şi apoi otomană.
Ion Ionescu de la Brad, agronom român care a vizitat Dobrogea la jumătatea secolului al XIX-lea vorbea, asemeni altor călători care au trecut pe aici şi care au lăsat relatări, despre ariditatea acestui pământ, despre sărăcia şi decăderea satelor din interior dar şi despre modul în care era obţinută apa necesară vieţii de zi cu zi. Conform datelor sale, Constanţa avea pe la 1850 un număr de 50 de case şi 2 fântâni. Între cele 2 fântâni era un loc liber pe care primarul turc („mundir”) l-a invitat să-şi construiască o casă .[n21] Agronomul român a afirmat că principala problemă a Dobrogei este lipsa apei de care depinde mai ales agricultura. Puţurile constituiau principala sursă de apă pentru vite şi pentru oameni deoarece creşterea animalelor era oocupaţie larg răspândită în rândul locuitorilor. Puţurile erau săpate la mare adâncime iar apa era adusă la suprafaţă cu ajutorul unui mecanism acţionat de cai sau măgari .[n22] De obicei aceste fântâni erau amplasate la răscruci sau în piaţa publică a aşezării fiind folosite de către toţi locuitorii.

O altă sursă de apă erau cişmelele care, în evul mediu dar şi mai târziu erau construite folosindu-se sistemele romane de captare a apei. Ele s-au păstrat până în zilele noastre fiind o mărturie a măiestriei tehnice a celor care le-au construit acum sute de ani. Cişmelele au, pe lângă utilitatea practică, şi un aspect estetic, încadrându-se astfel în ceea ce se numeşte arhitectura utilitară. Sunt înfrumuseţate cu dale din piatră fasonată, au un corp principal sau două prize (de curgere) . [n23]
În Constanţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea se găseau două surse de apă potabilă pentru vite: la intrarea în port şi în apropiere de catedrală. Oamenii foloseau apa adusă dinafara oraşului deoarece aceea din fântânile locale nu era potabilă. După revenirea Dobrogei la România (1878) administraţia locală a propus mai multor ingineri străini să realizeze un sistem modern de alimentare cu apă a oraşului. Proiectul a fost amânat din diverse motive, politice şi economice până la începutul secolului următor. În 1903 problema se rezolvă parţial prin aprovizionarea de la rezervoarele CFR şi prin începerea construirii sistemului de canalizare .[n24] În perioada interbelică a fost realizată şi alimentarea cu pă din Dunăre fapt care a dus la rezolvare problemei alimentării cu apă a oraşului.
Astăzi, oraşul Constanţa dispune de un sistem de alimentare cu apă la standarde europene. El constă în mai multe puncte de alimentare, de la izvoare subterane şi din Dunăre, staţii moderne de epurare şi un sistem de canalizare care acoperă toată reţeaua stradală.
Pe de altă parte, Dobrogea continuă să se confrunte cu un deficit de apă care grevează producţia agricolă şi face ca, în podişul din interiorul acestei zone să se practice mai ales creşterea animalelor, cultivarea viţei de vie şi a pomilor fructiferi fiind posibilă în partea de Vest, în apropierea malurilor Dunării

Bibliografie
Alimentarea cu apă a staţiunilor de pe Litoral, în Dobrogea Jună, An 31, nr. 19 (23 ian 1936), p. 1
Boncu, Natalia, Boncu, Constantin, Aspecte edilitar-gospodăreşti [în Constanţa anilor 1878-1895], în Constanţa-Contribuţii la istoricul oraşului, Editura Litera, Bucureşti, 1979
Botzan, Marcu, Consideraţii asupra alimentării cu apă a oraşelor-cetăţi Histria, Tomis şi Callatis, în Pontica, Tom 13 (1980), p. 303
Brătescu, Constantin, Pământul Dobrogei, în Dobrogea: Cincizeci de ani de vieaţă românească: 1878-1928: Publicaţie tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928
Vasile Canarache, Tomis, Editura Meridiane, Bucureşti, 1961
Capotă, Ana, Studiu geologic, hidrologic şi chimic privind apele meyotermale sulfuroase din zona Mangalia de Nord, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
Creţu, Octavia, Alimentarea cu apă în Dobrogea: Repere istorice, Biblioteca Judeţeană Constanţa, Constanţa, 2002
Galeriile subterane tomitane (apeductele), în România de la Mare, An 1, nr. 1 (iun 1992), p. 1
Importante lucrări edilitare, în Voinţa Dobrogei, An 6, nr. 17 (6 sep 1936), p. 3
Ionescu dela Brad, Ion, Escursiune agricolă în Câmpia Dobrogei, Tiparul Tribunei Române,Bucureşti, 1897
Iordănescu, Livius, Apeductele Tomisului : O lucrare inginerească de aproape 2000 de ani, în Independentul, An 1, nr. 21 (23-29 iul 2004), p. 11
Papuc, Gheorghe, Aprovizionarea cu apă a cetăţii Tomis în epoca Romană şi romană târzie, Editura ExPonto, Constanţa, 2005
Preda, Ion, Alimentarea cu apă a centrelor populate din România: Dobrogea, în Hidrologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971
Rădulescu, Adrian, Ovidiu la Pontul Euxin, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998
Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare: Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Rojanschi, Vladimir, Alimentarea cu apă- la punct de răscruce, Editura Ceres, Bucureşti, 1983
Ştefan, Alexandru Simion, Apeductele cetăţii Tropaeum Traiani, în Buletinul Monumentelor Istorice, An 41, nr. 3 (1972), p. 43-54
Vitruvius Pollio, Marcus, Despre Arhitectură, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964


A-i da (cuiva) apă la moară = a crea (cuiva) o situaţie favorabilă, a încuraja (pe cineva)
Apă de ploaie = vorbe goale
A bate apa în piuă = a vorbi insistent despre aceleaşi lucruri
A băga (pe cineva) la apă = a provoca (cuiva) un mare neajuns
A intra la apă = a-şi micşora dimensiunile
A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică
A fi o apă şi un pământ = a fi la fel
A scoate apa din piatră = a realiza ceva cu mijloace reduse
A şti în ce apă se scaldă cineva = a cunoaşte gândurile, intenţiile cuiva
A-i veni apa la moară = a se bucura de împrejurările favorabile
A-i lăsa gura apă = a dori ceva foarte mult
A-i merge cuiva ca din apă = a se desfăşura o acţiune conform aşteptărilor
A-l lua apa = a fi smuls din obiceiurile lui pe neaşteptate
A da apă la şoareci = a plânge
A pluti în apele cuiva = a fi de aceeaşi părere cu cineva
A nu fi în apele lui = a fi abătut
A-i ajunge apa la gât = a se afla într-o situaţie dificilă
A trece prin multe ape = a îndura
A pescui în apă tulbure = a profita de o situaţie confuză pentru a trage foloase personale
A se duce pe apa sâmbetei = a se distruge
A se uita ca într-o apă adâncă = a privi în gol
A nu avea nici după ce bea apă = a fi extrem de sărac

Apa ,fluidul vital al civilizatiei

Proiect realizat de :
Anca Geanina a X-a C
Camelia Cufioti a X-a C
Mărăndoiu Maria a X-a C



Traian Marinescu este, poate, cea mai bună ilustrare a picturii marine contemporane în Constanţa. Pictorul s-a născut la Mangalia, pe 15 iunie 1935 şi a trecut în nefiinţă pe 7 august 2002. Creaţia sa plastică reuneşte atât lucrări de pictură, în mod special marine, dar şi grafică- a ilustrat numeroase volume de versuri şi proză -, sculptură şi arte decorative.


Pictura sa care reflectă marea este, poate, cea mai cunoscută, artistul fiind apreciat şi pe plan internaţional. Lucrările sale, reunite în zeci de expoziţii în ţară şi în străinătate, se regăsesc în colecţii private din ţări precum: Marea Britanie, Canada, Danemarca, Turcia, Elveţia, China, Ungaria, Japonia şi Statele Unite ale Americi

Liceul Teoretic „George Călinescu” , Constanța
Note:

1. Lucian Badea (coord.),
Geografia Romaniei
, volumul 5, Editura Academiei R.S.R.,Bucuresti, 1983, p. 791 si urm.
2.Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, I
storia românilor dintre Dunăre şi Mare: Dobrogea
, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 79.
3.Marcus Vitruvius Pollio,
Despre Arhitectură
, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, Cartea VIII, 1.
4.Gheorghe Papuc,
Aprovizionarea cu apă a cetăţii Tomis în epoca Romană şi romană târzie
, Editura ExPonto, Constanţa, 2005, p. 23
5. Alexandru Simion Ştefan,
Apeductele cetăţii Tropaeum Traiani
, în Buletinul Monumentelor Istorice, An 41, nr. 3 (1972), p. 43-54.
6. Gheorghe Papuc,
op. cit
., p. 25.
Iordănescu, Livius,
Apeductele Tomisului : O lucrare inginerească de aproape 2000 de ani
, în Independentul, An 1, nr. 21 (23-29 iul 2004), p. 11
7. Alexandru Simion Ştefan,
op. cit
.
8. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu,
op. cit
., p. 80-81.
9.Şi-a petrecut aici ultimii 9 ani din viaţă (a murit în anul 17 p. Chr.) şi a scris „Tristele” şi „Ponticele” în care dă date importante despre cetate şi locuitorii ei.
10.Adrian Rădulescu,
Ovidiu la Pontul Euxin
, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 25.
11.Alexandru Simion Ştefan,
op. cit
.
12.Zona peninsulară a Constanţei de azi corespunde incintei anticului Tomis.
13.Gheorghe Papuc,
op. cit
., p. 70-71.
14.Vasile Canarache,
Tomis
, Editura Meridiane, Bucureşti, 1961, p. 37.
15.Natalia Boncu, Constantin Boncu,
Aspecte edilitar-gospodăreşti [în Constanţa anilor 1878-1895]
, în Constanţa-Contribuţii la istoricul oraşului, Editura Litera, Bucureşti, 1979, passim.
16.Marcu Botzan,
Consideraţii asupra alimentării cu apă a oraşelor-cetăţi Histria, Tomis şi Callatis
, în Pontica, Tom 13 (1980), p. 303.
17.În spatele teatrului Fantasio au fost descoperite două tuburi ceramice lângă un pavaj din dale mari. Descoperirea a fost prezentată de arheologul Mihai Bucovală în Tomis, An 3, nr. 1 (1968), p. 19.
18. Marcu Botzan,
op. cit
.
19. Gheorghe Papuc,
op. cit
., p. 78-84.
20.Gheorghe Papuc,
op. cit
., p. 74.
21.Ion Ionescu dela Brad,
Escursiune agricolă în Câmpia Dobrogei
, Tiparul Tribunei Române,Bucureşti, 1897, p. 114.
22.
Ibidem
, p. 28.
23. Octavia Creţu,
Alimentarea cu apă în Dobrogea: Repere istorice
, Biblioteca Judeţeană Constanţa, Constanţa, 2002, p. 61.
24.
Ibidem
, p. 81-87.





În nord-estul Africii, pe valea Nilului, a luat naştere unul dintre cele mai vechi state cunoscute în istorie, Egiptul antic, şi a fost creată una dintre cele mai strălucite şi originale civilizaţii ale lumii, care a fascinat şi fascinează încă, prin grandoarea şi fumuseţea ei enigmatică, pe toţi cei care au venit în contact cu ea, specialişti şi profani deopotrivă.
Egiptenii îşi denumeau ţara mai ales prin cuvintele “kemi” şi “teser”, primul termen însemnând “negru”, aluzie la aspectul închis al culorii solului egiptean, datorat revărsării Nilului, iar cel de-al doilea semnificând “roşu”, aluzie la aspectul roşiatic al nisipului atotcuprinzător din afara văii inundabile a fluviului. Nu întâmplător vechii egipteni divinizau Nilul, ca dătător de viaţă ţării, iar grecii considerau, după expresia fericită a lui Hecataios din Milet, pe care a preluat-o Herodot, că Egiptul este un „dar al Nilului”.
În zona Deltei Nilului au apărut oraşe prospere care erau alimentate de recoltele din vale: Memphis, Alexandria, Karnak. Civilizaţia egipteană ne-a lăsat piramidele din Valea Regilor, monumentele şi templele de o frumuseţe şi o granndoare neeegalate.

Palestina, patria istorică a poporului evreu, este un adevărat culoar terestru prin care se făcea legătura între marile civilizaţii şi marile imperii care s-au format de-a lungul mileniilor în Egipt, Mesopotamia şi Anatolia. Mărginită la vest de apele Mării Mediterane şi la est de pustiul inospitalier al Arabiei, acest teritoriu a fost întotdeauna disputat de puterile care s-au succedat în Semiluna Fertilă şi în Egipt, dispute care au marcat profund destinul poporului evreu.
Valea Iordanului tăia ţara în două părţi inegale printr-o vale adâncă, de fapt cea mai adâncă depresiune de pe pământ, care, începea în nord cu lacul Galileei şi se termină în sud la Marea Moartă. Partea ei nordică, de lângă lacul Genezaret este fertilă şi a fost de timpuriu cultivată. În schimb, cea sudică, din jurul Mării Moarte, era un ţinut mult mai arid. Ierusalimul, centrul cultural şi politic al acestei ţări reprezintă o oază de civilizaţiei care marchează şi astăzi istoria lumii.

Suprapopularea şi conflictele interne au determinat “roirea” elenilor, fenomen cunoscut drept “marea colonizare greacă”. Rezultatul a fost apariţia unor oraşe-stat după model grecesc în zone litorale din Mediterana şi Marea Neagră ( inclusiv coloniile vest-pontice Histria, Tomis şi Callatis), metropole care au implantat în spaţiile colonizate elementele superioare ale culturii greceşti.
În acelaşi bazin mediteranean, care pare să se manifeste precum o matrice a civilizaţiilor, s-a constituit în secolul VIII a.C., statul roman. Principala ramură a economiei romane era, fireşte, agricultura. Odată deschisă calea marilor cuceriri, comerţul se intensifică, prin amplificarea legăturilor cu Orientul (Pergamul, Syria), cu nordul Africii (Carthagina, Mauretania), dar şi cu Occidentul (Gallia şi, mai ales, Hispania).
Comerţul nu mai este unul strict «italian», ci devine universal. În mod justificat, romanii numesc Mediterana Mare nostrum (Marea noastră). Mediterana devine, pentru multă vreme de aici încolo placa turnantă a comerţului mondial. Mărfurile circulă pe Mediterana şi dincolo de ea, si odată cu ele, informaţia, arta, arhitectură
[vezi 3/apeducte; 4terme] , elemente ale cunoaşterii ştiinţifice, filosofiei, literaturii, elemente de organizare politică statală, diseminând astfel fundamentul culturii europene.





















Civilizaţia europeană s-a născut din întălnirea unor unor curente de civilizaţie distincte care au fuzionat în creuzetul roman : cultura gracă- moştenitoare a civilizaţiei orientale-, Roma politică şi creştinismul. “Nimic din ceea ce ne inconjoara nu ar fi fost ceea ce este, daca Roma nu ar fi existat “ (Pierre Grimal-La civiltà dell'antica Roma)
Concluzionând, putem afirma că apa, folosită în agricultură dar şi drept cale de transport şi schimburi materiale şi culturale a reprezentat fluiduldul vital, forţa propulsoare a evoluţiei umane sub toate formele ei. Fără apă şi fără folosirea ei inteligentă, specia umană ar fi rămas la stadiul de acum câteva mii de ani sau poate s-ar fi confruntat cu extincţia.

Alimentarea cu apă în Dobrogea cu privire specială la Tomis
Profesor coordonator:
Crăciun Eugenia
Apa - motorul oricărei societăţi
Proiect realizat de :
clasa a IX-a B
Profesor coordonator :
Bulacu Iulia
1.
2.
3.
Profesor:
Crăciun Eugenia
Full transcript