Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Rolul literaturii în perioada pașoptistă

No description
by

andrei mano

on 13 October 2013

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Rolul literaturii în perioada pașoptistă

Rolul literaturii în perioada pașoptistă
Descrierea și analiza cazului. Identificarea soluțiilor
Această epocă înţeleasă în sens larg se poate împarţii în trei perioade:
Prima perioadă: Prepaşoptismul 1830-1840
A doua periadă: Paşoptismul 1840-1860
A treia periadă: Postpaşoptismul 1860-1870
Două personalităţi au avut rolul de îndrumător al feno­menului cultural-literar şi astfel au contribuit, în etape distincte, la modernizarea literaturii noastre paşoptiste.
Literatura paşoptistă
Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul roman­tismului european şi parcurge un drum problematic. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în traduceri şi adaptări după autori străini, în special francezi, e de remarcat concordanţa dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, pu­blicat de Kogălniceanu în 1840. Scriitorii români ai epocii asi­milează rapid manifestul romantismului francez şi aplică princi­piile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista Dacia literară.
Tematica literaturii de la 1848 cuprinde, în variate ipos­taze, istoria (trecutul glorios, ruinele, mormintele, nestatornicia soartei), folclorul, descrierile de natură.
Marile idealuri ale momentului erau: libertatea şi unitatea naţională, libertatea socială (în contextul revoluţiei burgheze-democratice, antifeudale). Aceste idealuri sunt ilustrate în tematica şi mesajul creaţiilor literare ale scriitorilor care sunt participanţi sau simpatizanţi ai Revoluţiei de la 1848 şi pun arta în slujba ţelurilor politice ale epocii.
Specii clasice (fabula, satira, epistola, imnul, oda, poemul eroic, comedia) coexistă cu cele romantice (meditaţia, elegia, poemul filozofic, nuvela istorică şi fantastică, apariţia dramei), uneori în opera aceluiaşi scriitor sau chiar în acelaşi text. Fondul romantic (teme, motive, atitudini) este uneori turnat în tipare ale secolului precedent, pentru că literatura noastră nu a avut un clasicism individualizat, iar paşoptismul a recuperat simultan expe­rienţe literare manifestate succesiv în alte literaturi.
Premisă, definirea problemei
Perioada paşoptistă (aprox. 1830-1860) are ca nucleu Revoluţia de la 1848 și criza Imperiului Otoman, astfel influența occidentală scade iar influența orintală crește datorită tinerilor din familiile boierești care mergeau la studii în străinătate .Paşoptismul este mişcarea politică şi culturală ale cărei obiective social-politice sunt modernizarea societăţii româneşti şi emanciparea naţională prin independenţă politică, libertate naţională şi unire a provinciilor româneşti. Aceste obiective sunt puse în practică de oameni de cultură şi scriitori care se implică activ în viaţa socială -prin participarea acestora la revoluţie- şi culturală, iar în acelaşi timp,alcătuiesc prima generaţie a literaturii noastre moderne.Paşoptismul este şi o ideologie literară care n-a fost însă niciodată concretizată într-un program literar, dar supusă unor influenţe exterioare prin care se dezvoltă spiritul critic şi se transpune prin tendinţa deschiderii spre Occident. Se dezvoltă şi ideea impunerii unui specific naţional şi a unei conştiinţe civice şi patriotice. Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne. Scriitorii paşoptişti provin din clasele de sus, sunt educaţi în vest, mai ales în Franţa, şi devin promotorii renaşterii naţionale atât prin mesajul creaţiei literare, cât şi prin implicarea lor activă în viaţa politică, se încearcă pentru prima dată o sincronizare cu Europa Occidentală.
Poezia paşoptistă
Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne romaneşti. Tematica se lărgeşte enorm faţă de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adancă , organică, va învălui versurile tuturor poeţilor. Se cultivă specii clasice: epistola, satira, fabula (Gr. Alexandrescu), oda, imnul (Gh. Asachi, C. Bolliac, A. Mureşanu); specii romantice: meditaţia (Vasile Cârlova, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu), elegia (D. Bolintineanu), legenda cultă (D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri), balada (Ion Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu).
Ion Heliade-Rădulescu
Într-o primă etapă corespun­zătoare primei generaţii paşoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade-Rădulescu prin articolele din ziarul Curierul românesc, apărut la Bucureşti, începând cu 1829, căruia îi adaugă din 1837 suplimentul literar Curierul de ambe sexe. Este faza entuziastă a romantismului paşoptist, când distincţia între opera originală şi prelucrarea unui model străin aproape că nu se făcea datorită îndemnurilor adresate tinerilor scriitori: ,Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea" (Nicolae Nicu), a fost posibil debutul unei întregi generaţii, între 1830 şi 1840: Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac ş.a. Prin promovarea li­teraturii, fie traduceri, fie scrieri originale, presa îndeplineşte o funcţie culturală în toate provinciile române (Gheorghe Asachi editează la laşi Albina românească, în 1829, cu suplimentul cultural şi literar Alăuta românească, iar George Bariţiu edi­tează la Braşov Gazeta de Transilvania, în 1837, cu suplimentul Foaie pentru minte, inimă şi literatură). În această etapă se creează climatul cultural necesar pentru formarea unei literaturi şi a unei limbi comune pentru toţi românii, deziderat formulat clar la 1840 de Mihail Kogălniceanu.
Etapa a doua: Mihail Kogălniceanu
În a doua etapă, de aşezare a fenomenului literar, Mihail Kogălniceanu impune spiritul critic. El este redactorul primei reviste exclusiv literare, Dacia literară, de la Iaşi. în cele trei numere apărute, se publică opere ale celor mai valoroşi scriitori ai vremii (C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu ş.a.), iar direcţia imprimată se reflectă în toată literatura epocii.
Constituirea deplină a romantismului paşoptist a fost marcată de programul teoretic Introducţie, redactat de Mihail Kogălniceanu şi publicat în primul număr al revistei, în 1840.
La începutul articolului axat pe evidenţierea necesităţii unei literaturi originale şi naţionale, Kogălniceanu prezintă acti­vitatea gazetelor româneşti apărute anterior, faţă de care Dacia literară urmăreşte să aducă un suflu nou, sugerat şi de titlul revistei. Se respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista adresându-se scriitorilor români de pretutindeni pentru a publica scrieri originale: „O foaie dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urma­re s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să - fie Dacia literară [...]. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei româneşti."
Gramatica românească
Gramatica românească, apărută la Sibiu în 1828, este rezultatul lecţiilor ţinute de Heliade la "Sf. Sava" , unde preda între altele şi acest obiect. Prefaţa gramaticii este interesantă prin ideile înaintate cu privire la scrierea şi pronunţarea limbii române.
În paginile prefeţei, Heliade propune simplificarea alfabetului chirilic, reducând numărul de slove întâi la 28, iar mai târziu la 27. (Vechile noastre texte româneşti sunt scrise cu alfabet chirilic, alcătuit din 43 de litere. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi or induielelor gramaticii rumâneşti (1787), lenăchiţă Văcărescu propune reducerea alfabetului chirilic de la 43 la 33 de litere. Ion Heliade Rădulescu îl reduce la 28, respectiv 27, introducând treptat, în publicaţiile sale, literele latine în locul celor chirilice. Alfabetul chirilic a fost înlocuit oficial cu cel latin în 1860.)
Autorul se declară partizanul ortografiei fonetice, combătând principiul etimologic: "Aşadară, pentru ce să nu scrim după cum pronunţiem, cînd scrim pentru cei carii trăiesc, iar nu pentru cei morţi?".
Nici problema neologismelor nu a fost neglijată. El susţine necesitatea îmbogăţirii limbii prin împrumuturi. În privinţa aceasta, părerea lui era că putem lua cu îndrăzneală din limba latină şi din limbile romanice: "de la maica noastră ... şi de la surorile noastre", dar "trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo de unde trebuie, şi cum trebuie".
Heliade ridiculizează pe filologii care, excluzând neologismele, căutau să le înlocuiască prin termeni creaţi ad-hoc (cuvintelnic = dicţionar, neîmpărţit = atom).
Neologismele trebuie adaptate la spiritul limbii române. Greşesc acei care, introducând termeni greceşti, latineşti, franţuzeşti sau italieneşti, îi lasă aşa cum erau în aceste limbi, scriind: patriotismos, cliros, privileghium, ocazion, liberta, în loc de patriotism, cler, privilegiu, ocazie, libertate.
Heliade înlocuieşte termenii gramaticali învechiţi, necorespunzători, cu termeni moderni, ştiinţifici. Astfel, sunetele limbii române sunt împărţite în vocale şi consonante, nu în glasniee şi neglasniee. De asemenea, în loc de singurit şi înmulţit, autorul Gramaticii româneşti introduce termenii actuali de singular şi plural.
Reprezentanții pașoptismului, concluzii
1. Moldova: Mihail Kogalnicenu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri.
2. Tara Romaneasca: Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Bratianu.
3. Transilvania si Banat: Eftimie Murgan, Simion Barnutiu, Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Alexandru Muresanu, Alexandru Saguna.
Scriitorii paşoptişti formează prima generaţie a literaturii noastre moderne, oamenii începutului de drum, care manifestă deplin acord „între a voi şi a putea, între idealism avântat şi vizionarism profetic”, calităţi pentru care sunt admiraţi de Mihai Eminescu în poezia Epigonii: „ Voi credeaţi în scrisul vostru...".
Vasile Cârlova
(1809-1831)
Este primul poet român mo­dern. Cele cinci poezii publicate anunţă, prin sensibilitate, prin nota meditativă şi eroică, generaţia de la 1848. În Ruinurile Tărgoviştei, evocă în manieră preromantică trecutul eroic în opoziţie cu prezentul lipsit de glorie şi inaugurează la noi motivul ruinelor, ca vestigii ale slavei strămoşilor: „O, ziduri întris­tate! O, monument slăvit!/În ce mărire naltă şi voi aţi strălucit...". Poeziile erotice (Păstorul întristat, Înserarea) au o notă ele­giacă în maniera poeziei pastorale:Încet-încet şi luna, vremel­nică stăpână,/Se urcă pe-orizon câmpiile albind...".
Andrei Mureşanu (1816-1863)
A participat activ la Revoluţia de la 1848 din Transilvania şi a propagat în presa vremii idei social-politice avansate. A scris un volum de poezii, având accente revoluţionare în acord cu idealurile epocii. Din lirica sa patriotică, poezia Un răsunet a devenit un adevărat imn la 1848, fiind pusă pe note de Anton Pann. Retorismul versurilor ample, cu exclamaţii şi invocaţii, exprimă direct idealurile revoluţiei de­mocrate, de emancipare naţională: independenţa politică, liber­tatea naţională, unirea provinciilor româneşti: priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,/ Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,/ «Viaţă-n libertate, ori moarte!», strigă toţi!". Denumită ulterior Deşteaptă-te, române, poezia a dăinuit prin vigoarea patriotismului, prin tonul puternic mobilizator al chemării la luptă.
Grigore Alexandrescu
Este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai ideologiei şi ai literaturii paşop­tiste în Muntenia.
Debutează la Curierul românesc al lui I.H. Rădulescu, traduce din literatura franceză şi publică mai multe volume de poezii. Ultimul, Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule (1863), are ca titlu enumerarea unor specii romantice şi clasice, ceea ce sintetizează şi atitudinea estetică a scriitorului: „un elegiac de tipul romantic şi în acelaşi timp un moralist la modul clasic".(G. Călinescu)
Motivul ruinelor şi meditaţia de tip romantic asupra isto­riei neamului îl apropie de Vasile Cârlova, de care se detaşează prin „reflexivitatea sa autentică, profundă”. Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia, publicată în 1844, în revista Propăşirea, a fost inspirată de impresiile dintr-o călătorie făcută cu prietenul său, Ion Ghica, în 1842, la mănăstirile din Oltenia. Poezia ilus­trează romantismul, având o serie de trăsături specifice evolu­ţiei acestui curent în literatura română: tema istorică, motivele preromantice (al umbrelor, al zidurilor, al mormintelor, noctur-nul, fantoma), îmbinarea diferitelor specii lirice (meditaţie cu elemente de elegie, de odă şi de pastel), antiteza trecut-prezent, particularităţile stilului retoric (invocaţia şi exclamaţia retorică, gradarea, hiperbola). „Evocarea are drept scop să trezească din amorţire contemporaneitatea prin exaltarea vechilor virtuţi"(Al. Piru, „Istoria literaturii române de la origini până azi”), prin valoarea de model pentru tânăra generaţie a domnitorului Mircea cel Bătrân (figură exemplară şi pentru Mihai Eminescu în Scrisoarea III): „Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură/ Ce un uriaş odată în războaie a purtat/ [...]/ Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat".
În Prefaţa volumului din 1847, autorul îşi mărturiseşte convingerile literare, rolul educativ al poeziei, valoarea estetică şi înălţarea impersonală (katharsis): „eu sunt din numărul acelo­ra care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte sinţiminte frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi divine...”.
Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872)
Scriitor, filolog şi îndrumător literar, Ion Heliade-Rădulescu a fost o personalitate enciclopedică, fiind considerat un deschizător de drumuri în cultura română. A fost implicat în evenimentele de la 1848, participând la redactarea Proclamaţiei de la Islaz. Împreună cu Dinicu Golescu înfiinţează Societatea literară (1827), care pro­movează ideile iluministe: dezvoltarea şcolii româneşti, crearea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de ope­re originale. Îndrumă teatrul şi participă la înfiinţarea Societăţii filarmonice (1833).
Are o contribuţie importantă la dezvoltarea literaturii ro­mâne moderne: înfiinţează reviste (Curierul românesc, prima gazetă românească, în 1829, urmată de Curierul de ambe sexe, Gazeta Teatrului Naţional etc), tipăreşte un număr impresio­nant de opere din literatura universală, multe traduse chiar de el, încurajează şi publică primele creaţii ale unor scriitori mai tineri, publică propriile lucrări literare sau de teorie şi critică literară.
Ion Heliade-Rădulescu şi-a adunat opera literară în vo­lumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie. Este autor de elegii, sonete, meditaţii şi ode care pornesc de la motive romantice. Capodopera sa este poemul Zburătorul (1844), prima expresie artistică reuşită în literatura noastră a acestui mit folcloric. „Descoperirea" folclorului este datorată scriitorilor romantici în Europa şi constituie una dintre sursele literaturii cu specific naţional din paşoptism.
In concepţie populară, zburătorul este o apariţie onirică şi malefică, provocând suferinţa tinerelor fete. Literatura roman­tică îi păstrează semnificaţia erotică, dar îl valorizează pozitiv ca făptură miraculoasă, superioară, venită din altă lume la tânăra care tânjeşte (ca în Călin - file din poveste sau Luceafărul). Ion Heliade-Rădulescu iniţiază această modificare a semnificaţiei mitului.
Ca specie literară Zburătorul este o baladă cultă, care în­făţişează apariţia primilor fiori ai dragostei: „invaziunea miste­rioasă a dragostei [...] în plină agresiune. Fata în criză de pu­bertate e doborâtă de o boală necunoscută, explicabilă mito­logic şi curabilă magic" .
Nicolae Bălcescu (1819-1852)
Istoric şi prozator,, a înte­meiat societatea secretă Frăţia (1843), împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, fiind unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească. Membru al guvernului provi­zoriu, el a susţinut cu consecvenţă revendicările democratice ale mişcării, iar în străinătate a pledat pentru obţinerea recunoaşterii internaţionale a drepturilor românilor.
Istoric erudit, este, alături de Mihail Kogălniceanu, înte­meietor al istoriografiei naţionale moderne, fiind influenţat de istoricii romantici francezi (J.Michelet). Astfel, realizează o lărgire a orizontului de studiu, înglobând istoria instituţiilor so­ciale, economice, politice, dar şi o sinteză a ştiinţei cu sensibili­tatea artistică, ceea ce face să fie revendicat în egală măsură de istoria literară. În 1845, editează prima revistă istorică româ­nească: Magazin istoric pentru Dacia.
Opera sa capitală, Românii supt Mihai- Voievod Viteazul (publicată postum, în 1878), îmbină documentarea riguroasă a istoricului cu expresia înflăcărată, ceea ce îl integrează în galeria maeştrilor prozei româneşti.
Costache Negruzzi
C. Negruzzi depăşeşte faza tradu­cerilor, fiind întemeietorul prozei româneşti moderne printr-o operă durabilă. Fără a fi un spirit revoluţionar, a pus în practică ideile culturale şi literare ale epocii. Capodopera sa, nuvela is­torică Alexandru Lăpuşneanul, apare în primul număr al revistei Dacia literară, alături de articolul-program Introducţie (1840), pe care îl iustrează. Împreună cu V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu participă la organizarea Teatrului Naţional din Iaşi şi la realiza­rea unui repertoriu naţional (Muza de la Burdujeni, Cârlanii). Teoretician al specificului naţional („fieştecare ţară are cânte­cele sale, a căror muzică şi poezie sunt potrivite cu firea pămân­tului său şi caracterul locuitorilor ei"), ca şi M. Kogălniceanu, în domeniul lingvistic respinge exagerările şi susţine unificarea limbii literare, simplificarea ortografiei. Este preocupat de folclor.
În 1857, îşi adună principalele scrieri literare în volumul Păcatele tinereţelor, organizat în patru cicluri. Ciclul Amintiri de juneţe cuprinde proză memorialistică şi nuvelele romantice Zoe şi O alergare de cai, cu puternice conflicte, personaje anti­tetice, deznodământ dramatic şi scene melodramatice.
În ciclul Fragmente istorice, sunt incluse texte inspirate din cronici: poemul epic Aprodul Purice, proză de inspiraţie is­torică, precum Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii.
Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice în aceeaşi operă literară este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Elemente clasice sunt: rigoarea şi echilibrul compoziţiei (patru capitole cu mottouri semnificative), aspectul verosimil, credibil al faptelor, obiectivitatea naratorului, caracterul aforistic al unor replici („proşti, dar mulţi"). Interesul romantic pentru specificul naţional şi culoarea locală deschide drumul observaţiei realiste, prin tehnica detaliului semnificativ, prin caracterul pictural al unor scene, prin surprinderea psihologiei mulţimii.
Vasile Alecsandri
Ataşat idealurilor paşoptiste, Vasile Alecsandri a fost li­derul mişcării literare a epocii, fiind un deschizător de drumuri pentru diferite specii şi genuri literare.
Contribuţia sa la formarea şi dezvoltarea teatrului na­ţional a fost hotărâtoare în crearea unui repertoriu românesc, dar şi în construcţia operei dramatice şi a limbajului specific.
Mare parte din piesele lui Alecsandri (comedii, vodevi­luri, farse, „cântecele comice") au caracter satiric şi critic împo­triva moravurilor sociale şi politice ale vremii, împotriva stării pe loc, dar şi a falsului progres, ridiculizând demagogia, snobis­mul şi parvenitismul: Iorgu de la Sadagura. Iaşii în carnaval, Peatra din casă, ciclul Chiriţelor ş.a.
Chiriţa este un personaj feminin comic reprezentativ pen­tru epoca de după 1848, ridicol prin contrastul între ceea ce este şi ceea ce vrea să pară. Comportamentul Chiriţei ocazionează critica unor moravuri din epocă: falsa cultură, imitarea cu orice preţ a modei occidentale, cosmopolitismul, parvenitismul, sno­bismul, negarea tradiţiei.
Unele piese de teatru abordează teme folclorice, dar au şi note de critică socială: Crai nou, feeria Sânziana şi Pepelea.
În 1863 se retrage din arena politică. Dezgustul cauzat de pervertirea idealului se reflectă în drame cu tematică socială, de o virulenţă polemică, precum Zgârcitul risipitor, Lipitorile satului.
Spre apusul creaţiei, Alecsandri realizează un surprinză­tor reviriment spre drama istorică în versuri - Despot-vodă (1879) şi de inspiraţie clasică - Fântâna Blanduziei (1883), Ovidiu (1884).
Mai redusă în raport cu poezia şi cu teatrul, proza lui V. Alecsandri este apreciată de G. Călinescu drept „cea mai durabilă parte a operei" lui. De asemenea, criticul observă că „în substanţă toate naraţiunile sale sunt jurnale de călătorie", gen la modă pe atunci, în care îşi revarsă „toate darurile: umor, pictură, înlesnire orientală de povestitor", subiectivitate, gustul pentru senzaţional şi anecdotă, pentru pitoresc şi exotic.
Andrei Manolache, Alexandru Loghin, Bogdan Nemțanu, Andrei Mutu, Mirel Butnariu
Studiu de caz
Full transcript