Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Omul clasic

No description
by

Nnnn Alexandra

on 23 April 2013

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Omul clasic

Concluzie Omul clasic are două ipostaze complementare: eroul şi "l'honnête homme" (termen francez care ar putea fi aproximat prin "omul cumsecade", "normal", "onorabil"). Eroul are trăiri excesive, pasiuni mistuitoare, pe care se lupă să le stăpânească raţional. "L'honnête homme" este raţional, obiectiv, echilibrat şi senin. Este civilizat, sociabil, respectă regulile bunei-cuviinţe, se comportă şi se exprimă cu eleganţă şi simţul măsurii. Este cinstit şi îi repugnă impostura, asumându-şi cu demnitate locul pe care Providenţa i l-a conferit în societate. Ele este omul normal şi, în concepţia unor teoreticieni, sănătos: "Eu numesc clasic tot ce e sănătos şi romantic ceea ce e bolnav", spunea scriitorul german Goethe. Context istoric Omul clasic, între datorie si pasiune! Clasicismul este un curent literar şi cultural specific mai ales Franţei secolului XVII-lea, numit frecvent "Secolul Clasic", "Marele Secol" ori "Secolul lui Ludovic al XIV-lea. Ideile clasicismului francez s-au răspândit ulterior şi în alte ţări ale Europei occidentale, mai cu seamă în Anglia şi Germania şi au fost influenţe şi în Statele Unite ale Americii. În realitate, nu întregul secol al XVII-lea francez corespunde clasicismului, primele sale decenii fiind dominate, în plan cultural, de baroc, mişcare culturală caracterizată mai degrabă printr-un stil încărcat şi prolix, decât prin echilibrul atât de iubit de clasici. Pentru cronologia epocii clasice, istoricii literari aleg, mai frecvent, ca punct de pornire anii 1635 sau 1640, argumentul fiind că in 1636 apare tragedia "Cidul" de Corneille, în jurul căruia are loc, în anul următor, o vie polemică. În acelaşi an, 1637, apare şi "Discursul asupra metodei" al filozofului francez Rene Descartes- o carte esenţială pentru mentalitatea epocii. Trasaturi: Clasicismul francez apare ca o reacţie împotriva exceselor barocului. Concepţia esteticăa clasicismului se bazează pe tratatul lui Aristotel, "Poetica", receptat prin prisma unor lucrări din Renaşterea italiană. Nicolas Boileau- "Arta poetică" Jean Racine "Fedra" Pierre Corneille, Cidul Un fenomen cultural important legat de apariţia clasicismului îl reprezintă activitatea saloanelor literare (ca acela al doamnei de Rambouillet), în care se citesc şi se discută noile creaţii literare, se dezbat idei filozofic. Unii istorici consideră că adevărata perioadă clasică începe în 1661, când Ludovic al XIV-lea preia efectiv conducerea regatului. Cât despre sfârşitul perioadei, specialiştii îl fixează fie în 1715, anul morţii marelui monarh, fie chiar în 1685, când este revocat Edictul de la Nantes şi începe disputa dintre antici şi moderni, în cadrul căreia este contestat modelul Antichităţii greco-romane, definitoriu pentru literatura clasicismului, dar şi pentru arhitectura, pictura şi sculptura epocii. clasicismul este în primul rând un curent raţionalist. "Iubiţi, deci, raţiunea." Boileau
cel mai important gen literar cultivat de literatura clasică este, ca şi în Antichitatea care-i serveşte de model, tragedia.
clasicismul este un curent normativ, în sensul că impune respectarea unor reguli, a unor norme susţinute de convingerea că frumosul este universal valabil şi că el a fost întruchipat în operele autorilor Antichităţii.
regula celor treiunităţi: de timp, de loc şi de acţiune. Regulă preluată de la Aristotel şi transformată în dogmă.
în clasicism se impunea şi o ierarhie a genurilor şi a speciilor literare. Se susţinea, de asemenea, puritatea acestora, respingându-se amestecul lor. Speciile considerate superioare erau tragedia, în genul dramatic, şi epopeea, în epic. Alte specii preferate erau comedia, fabula, idila şi epistola.
romanul, fie el cavaleresc sau realist este privit mai degrabă cu dispreţ din cauza neverosimilităţii situaţiilor din romanele medievale sau e existenţei unor personaje joase, burgheze în cel realist şi mai cu seamă din cauza caracterului hibrid şi impur.
în clasicism, personajul este conceput drept caracter, adică drept persoana definită printr-o trăsătură dominantă şi care particularizează astfel un tip general.
un concept definitoriu pentru clasicismul francez este şi buna- cuviinţă, caracterizată prin simţul măsurii. În conformitate cu acest prinicpiu, vocabularul trebuia să fie ales, neadmiţând niciun termen care să poată fi considerat vulgar sau chiar numai comun. Corneille s-a născut la 6 iunie 1606 in Rouen, Franța și a început să studieze dreptul la 18 ani. În 1629 va scrie prima sa comedie, Mélite. Piesa a avut mare succes la Paris, drept urmare Corneille a început să scrie piese în mod regulat. În 1634 atenția s-a concentrat asupra lui Corneille, când acesta a fost ales sa scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille și l-a ales să se numere printre „Cei cinci poeti”, alături de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, șClaude de Lestoile. se referă la luptele spaniolilor cu maurii. Figura eroului Legenda Cidului, constituită prin secolul al XII-lea, medieval al Spaniei inspiră poemul "Cîntecul Cidului", precum și alte poeme epice. Izvorul lui Corneille pentru "Cidul" l-a constituit piesa unui alt dramaturg spaniol. Cu “Cidul” apare adevăratul stil tragic. Corneille rămâne, astfel, pictorul măreției și nobleței umane. În această operă,
autorul așază în centrul creației ființa umană. Tragedia clasică prezintă un alt
tip de erou, care nu mai e victimă a zeilor sau a destinului. Eroii lui Corneille
tind să se realizeze, sunt capabili să ia decizii, conducîndu-se de sentimental
cinstei, datoriei și al onoarei. Concepția raționalistă a iubirii în întregime
determină faptele săvîrșite de Don Rodrigo și Ximena. Rodrigo și Ximena sunt
modele de eroism și de umanitate, amestec de trăiri, manifestate mai sensibil în personajul Ximenei, și în lupta neîncetată a voinței împotriva pasiunii. Sensul
moral în această tragedie este că datoria și onoarea ocupă primul loc în viață.
Corneille afirmă că “Tragedia care pentru subiectul ei este o acțiune măreață, extraordinară, serioasă” și că “izvorul trebuie căutat în istorie sau legendă”.
Aceată operă este de factură clasicistă, deoarece este prezentă regula celor
trei unități, cu mici abateri: este o acțiune liniară, ce are loc în unitatea
orașului, timp de 36 de ore. Gerald Philipe in rolul Cidului Tartuffe este o comedie în versuri, în cinci acte, scrisa de Molière șsi reprezentată pentru prima
dată 12 mai 1664 la palatul Versailles. Omul clasic, între datorie si pasiune!
În aceasta operă, Moliere prezintă omul clasic oscilând între datoria de tată, soț, persoană publică și pasiunea, sau chiar nebunia, obsesia, făcută pentru un necunoscut în care a avut încredere deplină. Orgon a refuzat să își creadă familia și a preferat să dea ascultare unui străin; a fost nechibzuit, imprudent, dar el a ales să își urmeze instinctul decât să se increadă în valorile acelei epoci care puneau totuși familia pe primul plan. Cu toate că Orgon l-a crezut pe Tartuffe -un reprezentant al Divinitatii– o alta mare valoare a vremii – el și-a renegat propriul fiu, fără ca măcar să îl asculte; el a procedat așa cum îl îndemnase cel care pentru el reprezenta religia și îl ghida în tot.
Se spune deci că personajul lui Moliere a ales initial pasiunea – având încredere totala întrun străin – iar apoi datoria, ascultând ce a spus reprezentatul bisericii. Tartuffe Molière Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. Familia lui Orgon este dezbinata deoarece Orgon si mama lui au cazut sub influenta lui Tartuffe, un hot religios, un vagabond inainte de a fi ajutat de Orgon. Tartuffe pretinde ca este pios si ca vorbeste cu autoritatea divina, si Doamna Pernelle si fiul ei nu mai iau nicio decizie inainte de a-l intreba pe sfetnicul lor.
Restul familiei si regele lor nu sunt pacaliti de sireteniile lui Tartuffe si il detesta. Mizele se maresc cand Orgon anunta ca il va insura pe Tartuffe cu fata lui Mariane(deja logodita cu Valer). Mariane este desigur foarte suparata la aflarea acestor vesti, iar restul familiei realizeaza cat de adanc este Tartuffe infiltrat in familie.
In efortul de a-l demasca pe Tartuffe in fata lui Orgon, familia concepe un plan prin care acesta sa ii marturiseasca Elmirei ( sotia lui Orgon) ca o doreste. Ca un om pios si oaspete, el nu ar trebui sa aibe astfel de sentimente pentru doamna casei si familia spera ca dupa o astfel de confesiune, Orgon il va da afara pe Tartuffe. Intr-adevar, musafirul incearca sa o seduca pe Elmira, dar conversatia lor este intrerupta cand Damis, baiatul lui Orgon, nu mai poate suporta situatia si iese din ascunzatoare pentru a-l pali pe impostor. Tartuffe este initial socat, dar isi revine foarte repede. Cand Orgon intra in camera si Damis ii spune triumfator ceea ce s-a intamplat, mincinosul foloseste psihologia inversa si se acuza pe el insusi : “Da, frate, sunt nevrednic, sunt vinovat in toate / Un biet batut de patimi si de pacate plin”Orgon este convins ca baiatul lui minte si il izgoneste din casa. Tartuffe reuseste sa il convinga pe Orgon ca pentru a-l invata pe Damis o lectie, el, preotul, trebuie sa stea mai mult ca niciodata in preajma Elmirei. Ca un cadou pentru Tartuffe si o pedeapsa ulterioara pentru copilul lui, Orgon trece toate proprietatile pe numele “prietenului sau”.
Apoi Elmira se ocupa din nou de demascarea impostorului si ii cere lui Orgon sa fie martor la o intalnire intre ea si "prietenul" lui. Orgon , usor de convins, decide sa se ascunda sub o masa in aceeași cameră, cert fiind ca sotia sa nu are dreptate. El aude desigur cum nevasta lui rezista avansurilor directe din partea lui Tartuffe. In momentul in care Tartuffe este aproape gata sa o violeze pe Elmira, Orgon iese de sub masa si ii ordona acestuia sa plece. Dar oaspetele siret intentioneaza sa ramana si isi arata in sfarsit adevarata fata, deoarece Orgon ii marturisese lui Tartuffe ca se afla in posesia unor scrisori incriminatorii ( scrise de un prieten). Tartuffe il ameninta acum pe Orgon ca daca nu va pleca din Propria lui casa, va fii expus deoarece impostorul se afla acum in posesia scrisorilor. Mincinosul pleaca temporar , iar familia se gandeste ce e de facut.
Ulterior Tartuffe se intoarce cu un ofiter de politie pentru a incepe evacuarea. Dar spre surpriza lui , Ofiterul il aresteaza in schimb pe el. Luminatul rege a auzit nedreptatile intamplate in casa si a decis sa il aresteze pe Tartuffe. Chiar si Doamna Pernelle este acum convinsa de cum de fapt protejatul ei si intreaga familie este recunoscatoare ca a scapat de un criminal in serie care isi schimba adesea numele pentru a nu fi prins. S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.
Vârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o cultură vastă și cu o serie de relații în rândul Janseiștilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final, după un eșec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii.
În 1664 a fost introdus curții regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes. Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.
Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputația lui Racine. După o singură comedie, "Apărătorii", în 1668, revine permanent la tragedii și scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) si Fedra (1677). Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze înca din 1673, Racine a fost înaltat la rang de cavaler în 1690. Este deasemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes. La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) și Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice și poetice. Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori. La cererea sa, a fost înmormantat în Port Royal, dar dupa distrugerea localitații, cenușa sa a fost mutată la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris. Jean de La Bruyère Jean de La Bruyère (n. 16 august 1645, Paris; d. 10 mai 1696, Versailles) a fost un moralist francez, unul dintre cei mai valoroși moraliști ai literaturii universale. La Bruyère a rămas cunoscut pentru unica sa scriere "Caracterele" sau "Moravurile veacului" (Les Caractères ou Les mœurs de ce siècle), apărută în anul 1688. Această lucrare este o culegere de scurte piese literare, ce ilustrează spiritul secolului al XVII-lea. În unele caractere îi denunță pe impertinenți, grosolani, palavragii, orgolioși, lingușitori. El nu inventează personaje sau tipuri, ci le creează din ceea ce observă în jurul său: "Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut..." Opera Caracterele se impune prin viziunea filozofică asupra moravurilor timpului, surprinderea nuanțată a psihologiilor, deosebita concizie stilistică. La Bruyère se dovedește un adevărat maestru al portretului și creator de tipologii, dotat cu un excpețional talent al observației concrete Charles Perrault Charles Perrault (n. 1628, Paris — d. 1703) a fost un poet francez, scriitor de proză și povestitor, membru de frunte al Academiei Franceze, care a avut un rol de frunte preponderent în disputa literară, cunoscută sub numele de „Cearta dintre antici și moderni”. Devine celebru prin poveștile lui pentru copii: Contes de ma mère l'oye Barbă albastră (poveste), Tom Degețelul (1697: Poveștile mamei mele gâsca).

A fost avocat de meserie. Și-a câștigat reputația literară prin 1660 cu niște versuri ușoare și poezii de dragoste și și-a petrecut restul vieții promovând studierea literaturii și a artei. A devenit membru al Academiei Franceze, care s-a divizat curând după cearta dintre antici și moderni, în 1671. Perrault susținea vederile modernilor pentru progresul civilizației. Poemul său, Le siècle de Louis de Grand (1687: Epoca lui Ludovic cel Mare) pune scriitori ca Molière și François de Malherbe deasupra unor scriitori clasici ai Greciei antice și Romei.

Încântătoarele povești din Mama Gâscă au fost scrise ca să-i distreze pe copiii lui. Poveștile lui reprezintă versiunea modernă a unor povești populare aproape uitate, repovestite de Perrault într-un stil simplu și firesc. Fedra este o tragedie în 5 acte , scrisă în versuri de către Jean Racine, prezentată la 1 ianuarie 1677 la Hôtel de Bourgogne.Fedra (greacă înseamnă Lumina) este ultima tragedie profană a lui Racine înaintea unei lungi tăceri de 12 ani de-a lungul cărora se va consacra serviciului regelui și religiei. Încă o data, el alege un subiect deja tratat de poeții tragici greci și romani. În lipsa regelui Teseu, Fedra sfârșește prin a mărturisi iubirea sa pentru Hippolit, fiul lui Teseu dintr-o alta căsătorie.

Totul în "Fedra" a fost celebru: construcția tragică, profunzimea personajelor, abundența versificației. Spre deosebire de "Hippolit poartă coroană" al lui Euripide, Racine face ca la finele operei Fedra să moară; deci, un timp ea suferă de pe urma morții lui Hippolit. Fedra, ca personaj, este unul dintre cele mai remarcabile din operele lui Racine. Ea, totodată, este vinovată de nefericirea altora și este și victima În mitologia greacă, Andromaca este soția lui Hector, fiica lui Eetion și sora lui Podes. A fost născută și crescută în cetatea Teba din Misia, unde tatăl ei era rege. Numele ei ar putea însemna "lupta unui om", deoarece s-a format prin contopirea cuvintelor andros(al unui om) si machē (bătălie, luptă).

Înainte de cel de-al nouălea an al războiului troian, cetatea natală a Andromacăi a fost devastată de Ahile, iar tatăl și cei șapte frați ai săi au fost masacrați. Împreună cu Hector, Andromaca a avut doar un copil, Astianax. În timpul războiului împotriva Troiei, ea își va pierde atât soțul (ucis de Ahile într-o luptă eroică) cât și fiul (aruncat de pe zidurile Troiei de Neoptolemus). După căderea Troiei, Andromaca va reveni lui Neoptolemus și va fi dusă împreună cu acesta și fratele lui Hector, Helenus, în Epir. Acolo, Andromaca îi va dărui lui Neoptolemus trei fii: Molosos, Pielos și Pergamos. În tragedia Andromaca de Euripide, eroina era pe cale să fie asasinată împreună cu Molosos de Hermione, soția lui Neoptolemus și fiica Elenei.

După moartea lui Neoptolemus, Andromaca se căsătorește cu Helenus și devine regina Epirului "Andromaca" Opera sa majoră, Arta poetică (1674),este un tratat didactic în versuri, ce indică regulile compoziţiei poeziei în tradiţia clasică şi oferă o viziune internă preţioasă asupra controverselor literare ale acelei perioade. În această lucrare, Boileau a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anuminte norme generale de creaţie, ilustrate apoi pe genuri şi specii literare. „...Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul, și-a artei strălucire. // Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii, / Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii; / Un loc, o zi anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân' la urmă tot teatrul arhiplin. // (...) // Fii clar, concis și sprinten în orice povestire.” Nicolas Boileau-Despréaux s-a născut la Paris în 1693, ca fiu al unui grefier al Parlamentului. Rămânând de mic orfan de mamă, viitorul scriitor şi-a decepţionat tatăl, părăsind atât studiile de teologie, cât şi pe cele de drept, spre a se consacra literaturii. În 1666 a publicat un volum de "Satire". Au urmat "Epistolele", care s-au bucurat de un mare succes.
Boileau s-a apropiat de Racine, La fontaine şi Molière. Împreună au format "Societatatea celor patru prieteni", care se întrunea regulat pentru discuţii asupra operelor membrilor ei, fiecare aducând sugestii pentru perfecţionarea operelor celorlalţi.
Apariţia Artei Poetice consacră definitiv numele lui Boileau. În 1676 acesta devine istoriograf al regelui, împreună cu Jean Racine şi,în această calitate, asistă la bătăliile purtate de Ludovic al XIV-lea. În 1684, Boileau a devenit membru al Academiei Franceze. În disputa dintre antici şi moderni, Boileau a susţinut superioritatea celor dintâi. A murit în 1711.
Full transcript