Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Umanismul

No description
by

*** RAY ***

on 24 February 2013

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Umanismul

Umanismul Renașterea Perioadă din istoria omenirii caracterizată printr-o dezvoltare sincronă, fără precedent a ştiinţei, artelor şi a civilizaţiei în general. Umanismul O mişcare social-culturală care s-a dezvoltat în perioada Renaşterii Principiile umanismului Renasterea isi faureste un ideal de "om universal", multilateral, un om caruia "nimic din ceea ce este omenesc nu-i este strain": armonios dezvoltat fizic și cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaștere și de frumos, om de cultură și de actiune în același timp. Umanismul pune accentul pe ratiune, pe libertatea și deminitatea omului, opunîndu-se dogmatismului și fanatismului medieval. Omul universal Libertatea, demnitatea și perfectibilitatea fiintei umane Încrederea în ratiune Admiratia fată de antichitate Armonia între om și natură Francesco Petrarca
(1304-1314) Francesco Petrarca este una din cele mai însemnate personalităţi literare ale Renaşterii. El a lăsat o creaţie în esenţa sa renascentistă şi umanistă. Este cunoscut ca omul cel mai erudit al epocii lui. Petrarca e, însă, primul poet modern ce renunţă la abstracţiile şi alegoriile mistice, urmărind să introducă în poezia sa realitatea umană fizică şi căutând să se confeseze în toată plinătatea sentimentelor şi trăirilor sale. Cantonierul Tema ce străbate Canţonierul lui Petrarca se leagă de povestea iubirii poetului pentru Laura de Noves. Petrarca nu spiritualizează însă iubirea, nu o transformă într-un simbol al virtuţii, ci o resimte ca o forţă copleşitoare, punând accent pe prezenţa fizică a iubitei. Poezia celebrează pasiunile pământeşti, iubirea profană. Africa Scrie multe opere în limba latină, între care cea mai semnificativă e Africa, un poem în care celebrează pe Scipio Africanul şi măreţia Romei. Petrarca are o extrem de vie conştiinţă a latinităţii, el detestând luptele feudale şi năzuind, prin tot ce a scris, la regenerarea şi renaşterea Italiei. Epistolele lui Petrarca, creatorul stilului epistolar în literatura europeanã, contin numeroase citate din autorii antici, reflectii de sorginte livrescã, edificatoare pentru excelenta sa formatie de latinist, dar si mici povestiri populare, pline de tîlc, a cãror cunoastere îi întregeste formatia de umanist. Epistole Poemul „Italia mea” Poemul său „Italia mea” impresionează prin căldura sentimentelor patriotice, fiind considerat ca o creaţie caracteristică pentru idealurile şi preocupările politice ale Renaşterii. Francesco Petraca are o operă caracterizată de sinceritate, ardoare şi autenticitate a simţirii poetice Trăsăturile specifice viziunii sale poetice sunt:
plenitudinea trăirii sentimentului iubirii,
sfâşierea elegiacă între senzualitate şi raţiune, între trup şi suflet,
adorarea fiinţei iubite ca o fiinţă reală, întrevăzută în multiple înfăţişări concrete, contemplată după moarte ca simbol al feminităţii eterne. Prin creaţiile sale, Petrarca depăşeşte viziunea convenţională şi rafinată a liricii provensale şi a şcolii „dulcelui stil nou”, configurându-şi o viziune personală, marcată de individualism şi de realismul percepţiei poetice. „Cine citeste Cantonierul nu poate sa nu aibă impresia aceasta, a unei lumi abstracte, retorice, sofistice, așa cum o găsim figurată de trubaduri, dar în care apar sentimente mai omenești și mai reale, forme mai limpezi și mai reliefate.”

FRANCESCO DE SANCTIS François
Rabelais
(1494-1553) François Rabelais a fost în tinereţe călugăr, deşi era lipsit de vocaţie religioasă. Studiază foarte temeinic literatura latină şi greacă şi dreptul. Personalitatea lui Rabelais este caracterizată în primul rând prin erudiţie, printr-o cunoaştere completă a culturii şi literaturii antice, printr-o deschidere multilaterală spre spaţiul nelimitat al cărţii. Gargantua şi Pantagruel Capodopera lui Rabelais e romanul satiric şi comic în cinci părţi Gargantua şi Pantagruel, ce reprezintă o sinteză a spiritului renascentist francez. Viziunea fantastică şi alegorică pe care o adoptă scriitorul prilejuieşte, dincolo de aparenţe, o profundă observaţie realistă asupra moravurilor epocii surprinse din perspectiva satirică. Scriitorul satirizează însăşi structura societăţii feudale în descompunere. Privită în ansamblu, opera lui Rabelais ne apare ca un amestec de parodie caricaturală a poemelor eroice şi ca un roman realist satiric, în care predomină tonalităţi sarcastice. .
În capitolele de început ale primelor două cărţi e înfăţişat idealul pedagogiei umaniste. Idealurile sociale şi morale ale epocii Renaşterii sunt zugrăvite în episodul privind viaţa din mănăstirea Theleme, unde domneşte libertatea.
Rabelais îi depăşeşte pe cei mai mulţi dintre cărturarii renascentişti ai epocii sale, prin faptul că el preia cultura antica şi o valorifică în sensul realităţilor şi a necesităţilor concrete ale contemporaneităţii. Umanismul lui Rabelais, privit în ceea ce are el specific, este unul concret, legat de timp şi de popor, de omul de rând şi de viaţa cotidiană. „Operă fără analogie în întreaga istorie a literaturii”

T. Vianu Teme abordate: moravurile societătii feudale
educatia
călătoriile
iubirea și căsătoria
persecutiile relogioase
inechitătile și abuzurile justiiei
idealurile sociale și morale ale epocii Renașterii
dragostea de natură William
Shakespeare
(1564-1616) William Shakespeare a fost o personalitate extraordinară a literaturii universale. A devenit simbolul geniului natural, înzestrat cu o creativitate demiurgică, un creator inegalabil al freamătului vieţii umane, în cele mai specifice şi mai diverse manifestări ale ei. Shakespeare acordă, în spiritul Renaşterii, o importanţă deosebită zugrăvirii sufletului uman, surprins în situaţii-limită, în dezlănţuiri de forţe contradictorii. „Shakespeare n-a imainat nimic nou: tipuri literare, forme de vers, situatii etc. Și, totuși, el este unul dintre cei mai originali autori care au existat vreaodată... Shakespeare n-a împrumutat de la nimeni nimic; s-a doar pe el însuși.”
T.W. BALDWIN Comediile lui Shakespeare, 15 la număr sunt pline de viată, de optimism și se constituie în imnuri închinate tineretii, iubirii și frumosului. Nevestele vesele din Windsor Cymbeline,
Furtuna,
Poveste de iarnă Comediile Visul unei nopţi de vară Îmblânzirea scorpiei Tema dominantă a comediei ar putea fi rezumată în preţuirea bucuriilor lumii pământeşti, în elogierea vocaţiei epicureice. Este ilustrată iubirea capricioasă şi uşuratică, în opoziţie cu adevărata iubire, iubirea matură şi profundă. Shakespeare face apel la demnitatea umană, la recunoaşterea şi impunerea valorilor fiinţei Neguţătorul din Veneţia O critică aspră a celor dezumanizaţi de setea de câştig; apare aici şi ideea egalităţii oamenilor, indiferent de naţionalitate sau credinţă. În ultimele comedii ale lui William Shakespeare apar note melancolice, generate de sentimentul dezamăgirii în faţa realităţilor vremii. Sonete Shakespeare a compus 154 de sonete. Tema cea mai frecventă a sonetelor este iubirea. Poetul înfăţişează o iubire pură, statornică, autentică. Alte teme sunt scurgerea ireversibilă a timpului, regretul faţă de trecerea bucuriilor efemere ale vieţii; tema artei – singura capabilă să înfrunte timpul, moartea şi uitarea. În Sonetul 66 poetul formulează o aspră judecată a relelor lumii din acel timp. În sonetul 116 Shakespeare exprimă ideea unei iubiri pure şi statornice, ceea ce nu exclude însă luciditatea, realismul, refuzul artificilor convenţionale şi al iluzionării voluntare. În opera lui Shakespeare tragicul izvorăște din conflictul interior dintre vointa omului și limitele lui, din defectele personajului, dar și din conflictul exterior dinrtre erou și lumea potrivnică. Romeo și
Julieta Hamlet Marile Tragedii Macbeth Regele Lear Othello Tragedia este un adevărat imn închinat dragostei, naturii şi purităţii sufleteşti, încrederii în forţele omului de a depăşi orice obstacole care stau în calea împlinirii şi desăvârşirii sale. Se ilustrează ideea răului pornit deopotrivă din neaşezarea lumii, dar şi din adâncurile sufletului uman. Caracteristicile cele mai însemnate ale acestei piese sunt acţiunea concentrată, atmosfera dramei desenată cu expresivitate şi cu o amprentă tragică destul de pronunţată. Tragedia pune în lumină figura unui erou cu calităţi morale deosebite. Othello cade victimă marii sale încrederi în oameni care îi strecoară, perfid, îndoiala în cinstea soţiei sale. O tragedie monumentală ca viziune, cu un puternic fior tragic. Eroul suferă însă şi o dramă de conştiinţă, constatând falsitatea şi cruzimea oamenilor. Concluzia tragediei este că adesea răul stă în firea oamenilor, dar credinţa în valorile morale trebuie păstrată. Una dintre piesele cele mai importante ale lui William Shakespeare. Personajul principal e întâmpinat de fapte cumplite: asasinarea tatălui său, infidelitatea mamei, falsitatea şi impostura de la curtea regală. măreţia personajului stă în capacitatea sa de a denunţa cu luciditate şi forţă viciile, în permanentă luptă cu sine însuşi pentru aflarea căii acţiunii, pentru restabilirea adevărului. Hamlet Hamlet este capodopera creaţiei lui Shakespeare. Piesa reprezintă o imagine grandioasă şi profundă, ciudată şi tragică a contradiţiilor sociale ale epocii, ilustrate de criza personajului principal. Hamlet observă că realitatea contrazice în mod brutal concepţiile sale umaniste despre viaţă şi oameni.

Suferinţa lui Hamlet e suferinţa gânditorului umanist care constată că „lumea este o grădină năpădită de bălării” şi că „vremurile şi-au ieşit din făgaşul lor firesc”, astfel încât el nu poate să facă tot ce ar trebui, pentru că un om singur nu e capabil să restabilească adevărul, cinstea, binele şi dreptatea. Durerea lui Hamlet nu e provocată doar de uciderea tatălui său, ci şi de gândul că atâtea crime pot rămâne nepedepsite, că „biciul acestei vremi” a instaurat „obida asupririi” şi „jignirea numelui de om”, ca şi „dreptatea care nu vine”. Substanţa tragică a piesei e dată de conştiinţa zbuciumată a eroului în faţa acestei realităţi pe care, singur, Hamlet nu o poate îndrepta. Shakespeare a aşezat în structura personajului său o mare capacitate de gândire, de disociere a binelui de rău şi de autoclarificare interioară. Proiect realizat de: Railean Anastasia
Palii Rusanda
Caseanciuc Renata
Cucoară Veronica
Șușu Ana-Maria
Full transcript