Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Studiu de caz: Modele epice in romanul interbelic

No description
by

Gaby Gabryela

on 11 June 2015

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Studiu de caz: Modele epice in romanul interbelic

Maitreyi
Enigma Otiliei
Modele epice în romanul interbelic
În perioada interbelică, perioada în care literaturii tendințelor umaniste democratice i se opuneau formele ideologice rasiste, viața literară a cunoscut conflicte și polemici violente.
Această perioadă a adus o serie de personalități ale literaturii românesti, cei mai reprezentativi fiind: Hortensia Papadat-Bengescu ,Camil Petrescu, și Liviu Rebreanu.


Liviu Rebreanu
„Ion” este considerat primul roman modern din literatura romană pentru că aduce in fața cititorilor un personaj credibil insiprat din zbuciumata viață a satului ardelenesc. Este un roman social, de inspirție rurală, realist și obiectiv, publicat in 1920.
În romanul realist este prezentată lumea în toată complexitatea ei, creeandu-se iluzia unei vieți obiective. Naratorul obiectiv,omniscient, cu acces la toate mecanismele vieții sociale și la intimitatea vieții afective este elementul prin care se redă complexitatea societății descrise.
Tema romanului este lupta țăranului ardelean pentru avere, într-o societate în care clasele sociale sunt clar delimitate și care este stăpanită de mentalitatea întiderilor de pămant.

În perioada interbelică, romancierii experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Astfel, avem tendința de revenire la modelele tradiționale precum cel balzacian pe care George Calinescu îl folosește în “Enigma Otiliei”. El consideră absolut necesar dezvoltarea romanului romanesc pe linia studiului caracterului.

Romanul interbelic cunoaște și alte orientări cum este cea lirică în opera lui Ionel Teodoreanu, estetizantă și simbolică la Mateiu Caragiale, memorialistă la Constantin Stere și fantastică la Mircea Eliade.

Pe langă roman, în proza interbelică se dezvoltă: nuvela - la Gib Mihăilescu, reportajul literar - la Geo Bogza și proza originală a lui Urmuz, deschizătoare de drumuri pentru literatura deceniilor următoare.
Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944.

În literatura, tendințelor umaniste democratice care domina în epoca li se opun forme de ideologie rasiste, fasciste, reacționare. De aceea viața literaturii cunoaște conflicte și polemici violente. În acest context se impun personalități ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu. În perioada interbelică disputele literare se duc în jurul modernismului și al tradiționalismului.
În romanul interbelic se continuă inspirația rurală prin operele lui Sadoveanu, și Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare și cu modalități specifice. Totodată apar și romanele citadine în care cadrul de desfașurare al acțiunii este orașul modern. Legat de mediul citadin se dezvoltă și problema intelectualului stralucit, ilustrată de romanele lui Camil Petrescu. În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic in legatură cu romanul, astfel, Garabet Ibraileanu in studiul “Creație și analiză” constată existența a două principale tipuri de roman:


1. romanul de creație care prezintă personajele îndeosebi prin comportamentul lor,

2. romanul de analiză care este interesat de viata interioara, de psihic.

Pentru Hegel, romanul este „o epopee burgheză modernă”, în timp ce pentru Milan Kundera este o ,,proză de mari dimensiuni în care autorul prin medierea unor personaje, examinează până la capăt unele din marile teme ale existenței”. ,,Mie îmi place sa cred, ca si lui R. M. Albérès ca „romanul a înlocuit ideea de eternitate”.Romanul „Enigma Otiliei” este un roman de dragoste (este prezentată iubirea dintre Felix si Otilia), un bildungsroman (eroul unui astfel de roman nu mai este un simplu moștenitor al unei tradiții sau al unui sistem de val; este o ființă care afirma individualitatea în confruntarea cu ceilalți și cu evenimentele și uneori chiar cu sine – de unde rezultă și latura psihologică a romanului), un roman doric, de moravuri, social, un roman realist de tip balzacian.
Romanul Maitreyi de Mircea Eliade , a apărut în 1933 , este un roman al experienței și al autenticității , pentru că valorifică trairea cat mai intensă , în plan interior , a personajelor , a unei experiențe definitorii cum este iubirea .

În romanul modern se remarcă, din punct de vedere al construcției romanești, o formulă aparent fară logică,mizand pe subiectiv,intuiție, incertitudine, pe orientarea spre “eu”, acesta fiind singura realitate verificabilă, autentică. Se pune accent pe răsturnarea cronologiei și pe romanul ca “mic dosar de existente”.
Prozator, dramaturg și poet, Camil Petrescu este o personalitate marcantă a literaturii romane. În vizunea lui Camil Petrescu trebuie depăsit modelul realismului critic fundamentat de Balzac si înlocuit de modelul oferit de Proust prin “În căutarea timpului pierdut”. Elementele structurale ale romanului proustian sunt: narațiunea la persona I , relativismul perspectivei, relatarea evenimentlor în voia memoriei afective, nu în scuccesiunea lor cronologică. Un astfel de roman presupune tehnici de creație specifice cum ar fi: analiza psihologică, introspecția, fluxul conștiinței, memoria involuntară. “Patul lui Procust” este una dintre cele mai originale romane din literatura romană ca structură și personaje. Ca structură, romanul se constituie într-o serie de dosare de existentă, toate fiind confesiuni de conștiință. Vocea autoriala se exprimă prin înregistrearea fluxului conștiinței personajelor-narator care se confesează (Fred Vasilescu, Ladima, Doamna T., Emilia Rachitaru), a personajelor secundare (Peniculescu), a autorului însuși. Astfel perspectiva narativa este una complexă: actorială si auctorială. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanța temporală a evenimentelor și pe dislocări. Perspectiva spațială se reflectă mai ales în spațiul real (casa Emiliei, apartamentul lui Fred Vasilescu, redacția ziarului, magazinul de mobilă cubistă).

Criticul Eugen Lovinescu teoretizează în literatura romană două tipuri de roman : romanul tradițional și romanul modern
La capătul opus, în romanul doric, avem de a face cu o construcție raționalizată, deductivă, mizand pe relația cauză-efect, este echilibrată și uneori rotundă. Se urmarește cu predilecție cronologia faptelor. Astfel romanul tradițional este un roman polifonic, un roman frescă deoarece realizează monografia unei comunitați sau a unei epoci.
Ca formulă literară, “Ion” este o scriere complexă: roman realist ce conturează veridic imaginea satului romanesc și a țăranului într-un anumit moment istoric; după locul acțiunii este un roman rural; după substanță epic, este un roman frescă, pentru că oferă imaginea complexă a satului romanesc de la începutul secolului XX. Conform împărțirii propuse de Ibrăileanu este un roman de creație, deoarece se bazează pe zugrăvirea comportării personajelor, pe o privire din exterior; în clasificarea propusă de Nicolae Manolescu în “Arca lui Noe”, “Ion” este un roman doric în care un narator omniprezent si omniscient povestește întamplarile în ordine cronologică și creeaza tipuri.
Structurile celor două tipuri de romane diferă de asemenea .

fiica aristocratului indian Narendra Sen “ Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității” , (Perpessicius) , amintind de cupluri precum Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda .
Cei doi aparțin unor culturi diferite (orientală și occidentală) , iar incompabilitatea se datorează diferențelor de mentalitate , civilizație și religie .
Prin povestea iubirii imposibile dintre inginerul englez Allan și exotica Maitreyi
,
Perioada interbelică a romanului este o perioadă de efervescență spirituală nemaiîntalnită în cultura noastră. Viața culturală cunoaște înfăptuiri strălucite, multe dintre ele cu ecou mondial. Niciodată literatura romană nu a avut într-o singură perioadă atația reprezentanți ilustrii (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Balga, G. Calinescu, Camil Petrescu), niciodată nu a trăit o mai aprinsă dispozitie la contestarea valorilor.
Tabloul activității scriitoricesti prezintă, prin urmare, o mare varietate si complexitate, înregistrandu-se dintr-o țesătură deasă de lumini și umbre puternice.

Proiect realizat de:
Rascarachi Gabi
Boicu Marian
Horopciuc Ana-Maria
Secu Alexandru

Cuprins:
I.Prezentare generală

II.Romanul realist-obiectiv: “Ion” – Liviu Rebreanu

III.Romanul realist balzacian: “Enigma Otiliei” – George Călinescu

IV.Romanul modern de analiză psihologică: "Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război" - Camil Petrescu
V.Romanul experientei "Maitreyi"-Mircea Eliade
Prezentare generală:
Perioada interbelică este perioada dintre cele două războaie mondiale, respectiv perioada dintre anii 1918-1939.
Inceputul literaturii române interbelice ar putea fi anul 1919, an în care apare prima revistă care îşi propune să se ocupe din nou, după război, exclusiv de literatură: Sburătorul, de Eugen Lovinescu.

Capitolul I – Concepte operaționale
1.1 Perioada interbelică
Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani dintre cele două Războaie Mondiale (1918-1939).
În noul cadru statal, cultura României a cunoscut o înflorire fără precedent. Numeroși intelectuali s-au pronunțat pentru modernizarea societății, care trebuia să aibă la bază factorul cultural și moral.
Într-un interviu acordat Monicăi Lovinescu la radio Europa Liberă, Mircea Eliade se referea la destinul său, la climatul creaţiei literare (şi îl putem extinde la creaţia culturală în general) din perioada interbelică: „Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care au scris între 1925 şi 1940.”

1.2 Romanul
Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanță sau înlănțuire, cu o intrigă amplă și complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii, dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă și profundă a vieții. Principalul mod de expunere este narațiunea, iar personajele se conturează direct, prin descriere, și indirect, din propriile fapte, gânduri, vorbe, cu ajutorul dialogului, al monologului interior și al introspecției auctoriale.
Scurtă istorie a romanului în literatura națională
Asistăm, la începutul secolului al XXI-lea, la un fenomen de amploare: romanul devine cel mai răspândit mod de expresie literară. ,,Altădată divertisment şi facilă potolire a imaginaţiei sau a sentimentalităţii, el exprimă astăzi acele intenţii, responsabilităţi şi nelinişti proprii odinioară epopeii, cronicii, tratatului moral, misticii şi, într-o anume măsură, poeziei. Pe de altă parte, prin vasta sa răspândire, romanul reprezintă, sub aspect social, instrumentul de comuniune literară al celor mai deosebite straturi ale publicului.”(R-M. Albérès)
Chiar dacă se situează sub semnul mimetismului și al epigonismului, perioada de consacrare a romanului ca gen literar pe tărâm românesc este destul de fructuoasă. Între 1845 și 1865, adică într-un interval de 20 de ani, se tipăresc în jur de douăzeci de opere pe care specialiștii le-au inclus în categoria romanului. Printre acestea amintim:
Elvira sau amorul făr’ de sfârșit
(1845), roman al cărui autor a rămas necunoscut,
Tainele inimei
(1850) – Mihail Kogălniceanu,
Serile de toamnă la țară
(1855) – Alecu Cantacuzin,
Manoil
(1855) și
Elena
(1862) – Dimitrie Bolintineanu,
Misterele căsătoriei
(1861-1863) – Constantin Aricescu,
Misterele Bucureștilor
(1862-1864) – George Baronzi, etc.
Cea de-a doua etapă importantă în istoria romanului românesc este cea a consolidărilor. Aceasta debutează cu primul roman autohton de certă valoare –
Ciocoii vechi și noi
(1863) al lui Nicolae Filimon (considerat creatorul genului) și se prelungește până către Primul Război Mondial. În această etapă romanul se autohtonizează, producându-se un salt calitativ de la imitație la originalitate, adică la valoarea estetică. ,,Depășirea mimetismului îngust se petrece în paralel cu profesionalizarea scriitorului și cu câștigarea maselor de cititori, cu pătrunderea genului în conștiința publică.”(Ghe. Glodeanu)
În perioada interbelică, romanul autohton ajunge la valoarea pe care o dobândiseră la noi alte specii literare și se sincronizează valoric și ca formulă de creație cu operele romanești europene și universale. ,,Este vârsta maturității depline și a europenizării unei forme literare care, de acum înainte, acaparează centrul interesului și cunoaște cele mai spectaculoase experiențe estetice.” (Ghe. Glodeanu) Accentul se pune acum pe recuperarea rămânerii în urmă, pe sincronizarea cu marele roman european. ,,Romanul românesc intră curând în circuit european, câștigând o competiție pentru care – în alte culturi, mai vechi – a fost nevoie de secole.” (M. Zaciu)
Modelul epic
Sintagma model epic desemnează procedeul prin care viziunea realității capătă expresie ficțională și poate servi ca referință și punct de plecare al creației prin prestigiul valorii. Scriitorii interbelici au ca modele epice operele lui Balzac, Proust, Kafka, Dostoievski, Gide, Lampedusa, deja consacrate pe plan european, iar scrierile lor vor deveni modele epice pentru alți creatori români, contemporani sau succesori.
Literatura română, prin pana creatorilor săi, și-a tras mereu seva din literatura europeană, urmând modele din cultura greacă, franceză, germană, italiană. Însă, ,, scriitorii noștri n-au transplantat literatura străină (lucru, dealtfel, imposibil și inconceptibil), ci numai s-au inspirat de la ea, au luat-o ca model, unii mai servil, alții mai liber. Gradul de servilitate ori de libertate a atârnat de talentul scriitorului și de gradul participării lui la sufletul specific național.”(G. Ibrăileanu)

Capitolul II – Modelul epic complementar al romanului interbelic românesc
Tradiționalism vs. Modernism

Tradiţionalism
şi
modernism
sunt concepte şi tendinţe opuse ce se manifestă în domeniul cultural şi literar, într-o dispută evolutivă şi permanentă, ca expresie a unui continuu proces de receptare a valorilor şi de fixare a lor în patrimoniul umanităţii. Tradiţionalismul este orientat spre trecut, spre conservarea valorilor autohtone, modernismul se îndreaptă spre viitor, prin tendinţele manifeste de receptare a experienţelor noi şi de promovare a formelor artistice eliberate de orice convenţie.

În literatura română,
modernismul
este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu prin intermediul revistei și al cenaclului Sburătorul. În esență, teoriile lui Lovinescu pornesc de la ideea că există un spirit al veacului care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizațiile mai puțin dezvoltate suferă influența celor avansate.
Modernismul lovinescian
are următoarele caracteristici:
 militează pentru integrarea tradiției (a specificului național) într-o formulă estetică modernă, corelată cu sensibilitatea europeană;
 se bazează pe principiul sincronismului și teoria imitației;
 judecă opera de artă aplicând criteriul estetic;
 reprezintă un moment de progres în evoluția culturii și literaturii române.
Reprezentanți:
Camil Petrescu, Anton Holban, George Călinescu.

Tradiționalismul
interbelic este reprezentat de gruparea din jurul revistei Gândirea. Aceasta va prelua o mare parte din ideile înaintașilor, de la critica maioresciană a formelor fără fond, la militantismul în favoarea sufletului național, dar altoite pe o bază spiritualist-ortodoxistă.
Direcția tradiționalistă, deși combate modernismul, acceptă totuși formule estetice noi.
Reprezentanți:
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu.

Realismul
teoretizează obiectivitatea, impersonalitatea, dezvoltând epicul (romanul este specia privilegiată). Accentul este pus pe observația lucidă, pe căutarea adevărului. Astfel, operele realiste utilizează procedee specifice: narațiunea cu accentul pe intrigă, tehnica detaliului semnificativ, stilul simplu, exact, funcțional, vizând evaluarea etică.
Romancierul realist vrea să dea impresia că este omniscient și ubicuu, cunoscând totul despre personajele sale, despre trecutul sau prezentul lor. El nu intervine în desfășurarea acțiunii, ci lasă ca destinul personajelor să decurgă din caracterul lor, din influența mediului și din relațiile cu celelalte personaje.
Realismul românesc își are începuturile între anii 1860-1880, dar se prelungește până în perioada interbelică, când atinge forma sa desăvârșită prin romanele lui Liviu Rebreanu, Ion și Răscoala. Liviu Rebreanu este întemeietorul romanului realist-obiectiv din cultura națională, reprezentând tipul scriitorului realist desăvârșit. Alți reprezentanți: George Călinescu, Cezar Petrescu.

Romanul modern vs. romanul tradițional
Particularități ale romanului modern :
 realizează cele trei mutații estetice semnalate de Eugen Lovinescu: ,,de la rural la urban, de la liric la epic și de la subiect la obiect”, în ideea sincronizării cu evoluția romanescă europeană;
 este o creație de analiză psihologică, orientată spre universul citadin, construit pe o tematică a existenței individuale (condiția intelectualului, opțiunea existențială a omului superior, cunoașterea, iubirea, etc.);
 lumea surprinsă se oglindește în conștiința eroului (eroul își subordonează lumea sieși);
 narațiunea la persoana I-îi (homodiegetică) predomină, putându-se combina cu cea la persoana a III-a(heterodiegetică); naratorul este subiectiv, identificându-se cu personajul, perspectiva narativă poate fi subiectivă sau putem avea mai multe puncte de vedere (pluriperspectivism);
 firul epic nu este continuu, apar discontinuități, paralelisme;
 evenimentele nu se desfășoară în mod cronologic (acronie), textul fiind caracterizat de analepse, prolepse, flash-backuri, simetrii inverse, etc;
 acțiunea nu este lineară, subiectul fiind construit dintr-o serie de experiențe ale naratorului, iar conflictul este preponderent interior (filosofic/psihologic), neexcluzându-l pe cel exterior;
 personajele au o evoluție imprevizibilă, întruchipând ipostaze existențiale;
 tehnicile narative dominante sunt monologul interior și fluxul conștiinței;
 timpul și spațiul capătă valori simbolice (se pot multiplica, pot căpăta valențe interioare);
 stilul este caracterizat de anticalofilism.

Caracteristicile romanului tradițional :
 este o creație care observă aspectele sociale, mai ales pe cele rurale, tematica lui creionându-se în jurul vieții social-istorice (țăranul, parvenirea);
 lumea surprinsă este una obiectivă, iar personajul se supune legilor lumii, colectivității;
 narațiunea este scrisă la persoana a III-a (heterodiegetică); naratorul este omniscient, obiectiv (sau parțial obiectiv, neimplicat);
 este construit echilibrat, simetric;
 evenimentele se derulează în mod cronologic, prin înlănțuirea logică a episoadelor narative;
 acțiunea este lineară (subiectul respectă momentele subiectului, iar conflictele exterioare sunt dezvoltate puternic, dar pot apărea și conflicte interioare);
 personajele se încadrează tipologic, au o evoluție epică previzibilă;
 timpul și spațiul sunt bine precizate, obiective;
 stilul este elaborat.
Obiectiv vs. Subiectiv
Naratorul este persoana care povestește o anumită întâmplare, fiind inventat odată cu textul de către autor. El este o ,,voce” căreia autorul îi încredințează misiunea de a povesti faptele, de a descrie locurile și personajele.

În funcție de perspectiva narativă, naratorul poate fi de 2 tipuri:
• narator obiectiv, când relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, iar ,,vocea” pare să cunoască tot ce li se întâmplă personajelor;
• narator personaj, narator subiectiv, când relatarea se face la persoana I-îi, naratorul devenind personaj în text, exprimându-și părerea cu privire la fapte, locuri sau personaje; acest fapt poate interveni în veridicitatea faptelor relatate, narațiunea devenind subiectivă.

Romanul interbelic românesc concretizează ambele perspective narative, oferind ca modele epice atât romane obiective (Ion – Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei – G. Călinescu, Moromeții – Marin Preda), cât și romane subiective (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu, Maitreyi – Mircea Eliade, Patul lui Procust – Camil Petrescu, Concert din muzică de Bach – Hortensia Papadat Bengescu, Adela – Garabet Ibrăileanu, Donna Alba – Gib Mihăescu, etc.)

Romanul obiectiv vs. romanul subiectiv
Romanul obiectiv
:
 își propune să redea cu fidelitate realitatea, universul surprins fiind unul coerent și caracterizat de coeziune (descrieri, detalii semnificative);
 naratorul este omniscient, având acces direct și nelimitat la conștiința fiecărui personaj, urmărind o surprindere globală a realității, fiind înzestrat cu capacitatea de a controla desfășurarea evenimentelor;
 narațiunea se desfășoară obiectiv, la persoana a III-a;
 evenimentele se derulează în mod cronologic, de la expozițiune spre deznodământ, în funcție de memoria voluntară;
 perspectiva narativă este una obiectivă;
 incipitul și finalul sunt construite în ideea realizării unui tot unitar cu scopul creării aceleiași impresii de realitate transfigurată fidel;
 modelul narativ este construit de prozatorul francez Honoré de Balzac.

Romanul subiectiv
:
 reacționează împotriva formulelor tradiționale de roman, manifestând interes pentru viața interioară a personajelor;
 autorul își propune să ,,absoarbă” lumea în interiorul conștiinței (să-și integreze lumea sieși), anulându-i epicul și omogenitatea, conferindu-i dimensiuni metafizice;
 naratorul se identifică perfect cu personajul, narațiunea este homodiegetică, iar naratorul subiectiv;
 personajele sunt ființe complexe, cu o viață interioară bogată și complicată, preocupate de autoanaliză și introspecție, firi meditative;
 conflictul interior coexistă cu cel exterior; realitatea exterioară declanșează de multe ori procese de conștiință;
 cronologia faptelor este absentă, apare acronia – lipsa unei cronologii înlocuite cu un timp subiectiv, interior ordonat de fluxul conștiinței;
 Subiectivitatea este realizată prin: memoria involuntară (procedeu de declanșare a amintirilor în mod spontan, nedirijat); introspecția (modalitate de concretizare a trăirilor interioare ale personajului, redată la nivel textual prin monologul interior); narațiunea la persoana I (homodiegetică); fluxul conștiinței (succesiune de gânduri, monologuri, idei personale);
 Modelul narativ este construit de Marcel Proust.

Creație vs. Analiză
În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Astfel, Garabet Ibrăileanu, în studiul ,,Creaţie şi analiză – Note pe marginea unor cărți”, stabilește, referindu-se la romanul contemporan, două tipuri mai răspândite, unul constând din prezentarea comportării eroilor, a faptelor lor, și altul constând din comentarea stărilor sufletești, altfel spus romanul narativ și romanul analitic, romanul epic și romanul liric sau romanul obiectiv și romanul subiectiv. Disociațiile lui Ibrăileanu între creație și analiză, bogat exemplificate, arată avantajele și dezavantajele celor două procedee, lămurind câteva din misterele speciei.
Eseul criticului de la Iași se află, cronologic și nu numai, la originea lungului șir de distincții tipologice din istoria romanului românesc. Publicat în numerele 2 și 3 ale Vieții Românești din 1926, eseul reprezintă una dintre cele mai cunoscute lucrări critice ale lui Ibrăileanu. Acest scurt și strălucitor eseu se constituie într-un reper esențial în orice bibliografie cu privire la istoria și tehnica romanului modern.
Iată câteva fragmente:
,,Dacă s-ar putea cinematografia şi fonografia conţinutul unui roman, am vedea pe pânză figurile personagiilor, gesturile lor, toată înfăţişarea şi purtarea lor şi am auzi la fonograf toate vorbele lor, dar ar mai rămânea ceva: ceea ce autorul ceteşte în sufletul personagiilor sale şi ne spune. Aşadar, cinematograful şi fonograful ne-ar da numai comportarea personagiilor. Ceea ce nu ne-ar putea da ar fi analiza sufletului lor.
Despre comportism şi analiză voim să vorbim aici. Dar primul termen e prea neobişnuit. De aceea îl vom înlocui prin acela de creaţie, ca mai cunoscut şi familiar - deşi, analiza ajutând la creaţie, aceşti termeni nu se pot opune radical unul altuia. În sfârşit, cetitorul este rugat să ia cuvântul creaţie în înţelesul acesta îngust : înfăţişarea personagiilor şi comportarea lor, cu alte cuvinte totalitatea reprezentărilor concrete, pe care le putem avea de la ele.
Creaţia şi analiza se găsesc împreunate, în diverse proporţii, la orice prozator de talent.”
O anume frază accentuează raporturile de opoziție – o frază care, prin supralicitare, a deschis tradiția receptării lui Ibrăileanu ca partizan declarat și drastic al romanului de tip vechi, de mare tradiție epic-realistă: „Creația e superioară analizei. Arta literară fără analiză poate să existe. Fără creație, nu.”
În literatura română interbelică pot fi considerate romane de creație Ion (Liviu Rebreanu), Baltagul (Mihail Sadoveanu), iar în categoria romane de analiză putem include Pădurea spânzuraților (Liviu Rebreanu), Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Camil Petrescu), Adela (Garabet Ibrăileanu), etc.
Doric vs. Ionic
Conform lucrării de critică literară intitulată
Arca lui Noe
și aparținând contemporanului
Nicolae Manolescu
, există trei tipuri de roman întâlnite de-a lungul evoluției sale ca specie epică:
doric, ionic și corintic
, numite astfel după stilurile arhitectonice ale Greciei antice și făcând referire la cele trei tipuri de coloane, deosebite ca grad de complexitate a designului:
ROMANUL DORIC
 noțiunea denumește tipul de roman tradițional, apărut în a doua parte a secolului XVIII și în secolul XIX, care la noi își atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX;
 zugrăvește o lume omogenă și rațională, în care valorile obștei le integrează pe cele individuale – cu alte cuvinte, regulile societății sunt cele care ghidează viața individului, nu ceea ce gândește și crede el, morala individului fiind una și aceeași cu cea a societății;
,, Romanul doric e o lume, uriaşă, variată. Cititorul trebuie să aibă sentimentul că participă la viaţa ei, că a intrat, măcar o dată, împreună cu personajele, în marile familii a căror cronică i-a fost spusă.” (N. Manolescu)
 personajul e un caracter, o unitate relativ stabilă, indiferent de acțiunile în care este prins;
 autorul este omnipotent și omniprezent, asemenea unei instanțe superioare individului, instanță superioară și de necontestat;
,,În romanul doric, naratorul se află totdeauna de altă parte a baricadei decât personajele, evenimentele şi simţirile lor; înfăţişează o lume care există în afara lui şi poate fi foarte bine închipuită şi în absenţa lui; adoptă o poziţie de extrateritorialitate, indiferent că este un comentator locvace sau un regizor impersonal; relatează sau înscenează o obiectivitate istorică.” (N. M.)
 preferă fapta în detrimentul psihologiei și epicul în cel al analizei, deși urmărește crearea iluziei desăvârșite a vieții și realității”;
 autorul își stăpânește personajele, este un demiurg capabil doar de sacrificiul de a nu se face cunoscut nemijlocit în creație;
 autorul știe sfârșitul romanului din momentul în care l-a început;
,,Romanul doric declină lent în deceniile următoare, dar continuă să fie o instituţie prea solidă pentru a fi pur şi simplu aruncat la lada de gunoi a istoriei. Îl apără însăşi această onorabilitate dobândită în decursul vremii, impresia de vechime şi de prestanţă.”
Exemple: Ion (Liviu Rebreanu), Baltagul (Mihail Sadoveanu), Enigma Otiliei (G. Călinescu), Moromeții (Marin Preda).

Romanul ionic:
 înseamnă psihologism și analiză;
,,Romanul ionic e produsul vârstei visătoare şi lucide, care aşază revelaţiile interiorităţii mai presus de satisfacţiile acţiunii. Individul resimte opresiv lumea, încercând să se emancipeze de sub tutela ei; personajul de roman refuză tutela autorului, afirmându-şi o identitate pe care n-o cunoscuse înainte.” (N. Manolescu)
 a pierdut speranța în iluzia realității și a început să creadă în autenticitate;
 analiza și confesia au luat locul creației;
 romanul devine deseori jurnal;
 locul autorului este luat de narator;
,,În romanul ionic, naratorul se depărtează de autor şi se apropie de personaje: devine, uneori, şi el un personaj în carne şi oase, o fiinţă umană dotată cu psihologie; vocea lui capătă un timbru particular iar înţelegerea lui reflectă un parti-pris puternic; e adesea protagonist în acţiune sau măcar martor ocular, mincinos, ca toţi martorii oculari; e, aşadar, implicat, îmbarcat, angajat şi, prin chiar această poziţie, necreditabil.” (N. Manolescu)
 problema eroilor este nu de a se integra în viziunea lumii, ci de a integra lumea sieși, ca și cum ar fi a lor;
 experiențele personajului (erotice sau spirituale) se opun lumii în care trăiește;
 personajul e un singuratic, un izolat, un frustrat ce izbândește prin vanitatea eului;
 temporalitatea s-a subiectivizat, e trăită;
 personajul refuză tutela autorului, afirmându-și o identitate pe care nu o cunoscuse înainte.
Exemple: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust (Camil Petrescu), Maitreyi (Mircea Eliade)
,, În romanul doric, apare numai ceea ce şi întrucât există; în cel ionic există numai ceea ce şi întrucât apare. Existenţa în sine a devenit tot atât de neconcludentă ca lucrul în sine. Din domeniul obiectivului ne mutăm în acela al subiectivului: ceea ce înainte era restituit acum este trăit, şi ceea ce înainte era ordonat şi sistematic ascultă acum tot mai mult de capriciul trăirii.” (N. Manolescu)

ROMANUL CORINTIC
,, Romanul corintic nu se va mai confunda cu o lume plină, în sensul de substanţialitate, vie, organică, în creşterea firească, pe etape, ca acela doric (ceea ce explică predilecţia doricului pentru biografie şi romane ale destinului), ci cu una goală, în sensul de a exista exclusiv relaţional şi funcţional, imprevizibilă, schimbătoare, sau chiar absurdă.” (N. Manolescu)
 este reprezentat de romanul postmodernist;
 este romanul în care personajele par simple marionete trase pe sfori de un autor a cărui ocupație suverană pare joaca; epoul corintic este ironic: un dumnezeu jucăuș reface lumea;
 sursele acestui tip de roman trebuie căutate în romanul alegoric și satiric;
 roman al experiențelor literare postmoderne cu o viziune caricaturală, burlescă, grotescă, ironică.
Exemple: Craii de Curtea-Veche (Mateiu Caragiale), Pâlnia și Stamate (Urmuz).
,, Eterogen, romanul corintic are în comun, pentru producţii foarte variate, câteva trăsături care decurg unele din altele: absenţa strategiilor realiste, adică încercarea de a opune lumii reale nu o lume care s-o concureze prin asemănare, ci una care să se deosebească de ea sau s-o ignore, apelând în acest scop la viziuni onirice ori poetice, lăsând să se ghicească, sub planul imediat, pe care se mişcă personajele în acţiune, alegorii ori mituri, sau pur şi simplu refuzând să-şi subjuge cititorul, să-l înşele cu imagini similare, să-i aşeze în faţă un relief în trompe l'oeil, şi preferând a dezvălui de la început caracterul convenţional al ficţiunii ori tezele ei implicite.” (N. Manolescu)

Enigma Otiliei
Enigma Otiliei este un roman realist de tip balzacian şi apare în anul 1938, fiind: "un roman solid de caractere, un roman clasic, cu o tipologie memorabilă şi situaţii, replici ce au intrat în limbajul comun. Nu s-a învechit în niciun chip, chiar dacă, între timp, tehnicile româneşti s-au schimbat de câteva ori..." şi, de asemenea, "un roman puternic, impecabil construit." (Eugen Simion)
Concluzie
Prin urmare, în ceea ce priveşte creaţia romanelor putem afirma că perioada interbelică este cea mai fertilă din istoria literaturii române, iar scriitorii oscilează între căutarea unor formule proprii, inovatoare şi valorificarea modelelor consacrate în literaturile cu tradiţie.

Realismul clasic devine, în romanul ”Enigma Otiliei”, ”un balzacianism fără Balzac” (Nicolae Manolescu).
Tot Nicolae Manolescu afirmă : “realismul balzacian nu e documentar, ci vizionar, ştiinţa lui fiind din speţă poetică a romantismului. Şi oricum, acest realism presupune, din punct de vedere sociologic, o anumită încredere profundă în forţele de afirmare din societate…. ”
Elemente de realism balzacian:
1. Tema: ”o frescă din viața burgheziei bucureștene”, familia, societatea;
Tema romanului ilustrează viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului.
Întreaga acțiune a romanului se construiește în jurul averii lui moș Costache Giurgiuveanu care concentrează faptele și reacțiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puțin de moștenire.
2. Motivul moștenirii, al paternității;
Titlul inițial, ”Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște ”părinți”.
4. Caracterizarea personajelor:fizionomie, vestimentație, cadru ambiant; tendința de generalizare către o tipologie;
Moştenirea este cea care declanşează şi mobilizează energii umane în continuă înfruntare, dar şi cea care hotărăşte mai multe destine.

"Unde sunt banii, întrebă Aglae agitată, unde sunt banii lui? Doar n-a stat fără un ban în casă! Avea o pungă cu el, aia care i-a căzut jos deunăzi. Dar trebuie să fi avut bani. "

"-Fiindcă dumneata iei tot.[...] Asta puţin lucru este? Aglae se îmblânzi: - Dar dacă a lăsat vreun testament pentru Otilia? bănui ea."

"Stănică, netulburat, pipăi mai de aproape salteaua, apoi vârî brusc mâna sub ea şi trase pachetul cu bani".
3. Expozițiunea: situarea exactă în timp și spațiu, descrierea mediului, dinspre exterior spre interior;
Expozițiunea este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acțiunii în timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, finețea observației și notarea detaliului semnificativ.

"Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10, un tânăr [...] intră în strada Antim, venind dinspre Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână [...]. Casa avea un singur cat, aşezat pe un parter scund ale cărui geamuri pătrate erau acoperite de hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă, cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică..."
Otilia – fata fermecătoare, cochetă și insensibilă;
Felix – ambiţiosul;
Stănică Raţiu – arivistul;
Aglae – ”baba absolută fără cusur în rău”;
Titi - debilul mintal, infantil şi apatic;
Moș Costache - avarul iubitor de copii, dar fără conștiința împărțirii lăuntrice;
Aurica - fata bătrână;
Simion - dementul senil;
Pascalopol- aristocratul rafinat, moșierul epicureu și filozof pragmatic.
3.1 Ion – Liviu Rebreanu (1920)
,,Asemenea lui Eminescu în poezie, apariția lui Liviu Rebreanu în cadrul evoluției prozei românești reprezintă un moment privilegiat, autorul Răscoalei fiind considerat unul dintre creatorii romanului românesc modern.” (Ghe. Glodeanu)
Ca model epic, Ion este considerat un roman modern, realist, obiectiv, de creație, doric.
Deși construit pe o temă tradiționalistă (viața în mediul rural, ambiția deținerii de pământ, nevoile simple, primare ale țăranului), Ion este considerat un roman modern de însuși inițiatorul modernismului, E. Lovinescu. Chiar dacă nu are tematică citadină, nici protagoniști intelectuali și nu utilizează mijloace de analiză psihologică, romanul câștigă prin amploarea construcției narative (peste 400 de pagini), prin complexitatea planurilor de acțiune (principale și secundare) înlănțuite, prin tehnica sa circulară (incipitul și finalul sunt similare – descrierea drumului spre satul Pripas și a sătenilor adunați în zi de sărbătoare), prin profunzimea sondării psihologice a protagonistului dominat de patimi, prin numărul mare de personaje (peste 80) și galeria umană prezentată (de la ,,sărăntoci” la ,,bocotani”, de la țărani la intelectualii satului).
Apartenența operei la realism este demonstrată, în primul rând, de însăși geneza sa. Liviu Rebreanu mărturisea că ideea scrierii romanului i-a venit în ziua în care a văzut un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare sărutând pământul cu pasiune, ca pe o ibovnică. Apoi a auzit alte întâmplări reale, a observat, a acumulat material documentar, folosindu-se în același timp și de propria experiență de ardelean crescut între țărani iubitori de glie. Ion este roman realist și pentru că prezintă viața reală a satului Pripas, cu întregul său alai de caractere umane, al căror destin decurge din felul lor de-a fi, din influența mediului și din relațiile cu celelalte personaje. Bogați, săraci, oameni de pripas, preot, învățători, funcționari de stat, oameni politici, reprezentanți ai autorităților austro-ungare formează galeria ce ilustrează o realitate social-economică, politică și culturală din satul ardelenesc al începutului de secol XX. Abundența de obiceiuri și tradiții populare descrise, de evenimente importante din viața omului, descrise fidel și curat (hora, sfințirea hramului bisericii, nașterea, nunta, moartea) dă o notă de autenticitate, de realitate. De asemenea, instituția socială a familiei este foarte bine reprezentată prin familia învățătorului Herdelea, a Glanetașului, familia Bulbuc, etc. Instituțiile de stat (școala, biserica, judecătoria, notariatul) fac parte și ele din cotidianul satului Pripas.
Din punct de vedere al perspectivei narative, Ion se încadrează în șablonul romanului obiectiv, întrucât realitatea este redată cu fidelitate de către un narator omniscient și omniprezent, ce are control total în desfășurarea evenimentelor și evoluția/involuția personajelor. De asemenea, relatarea la persoana a treia, focalizarea zero și viziunea ,,dindărăt” demonstrează caracterul obiectiv al romanului.
Pentru Rebreanu, ,,arta înseamnă, înainte de toate, creație de oameni și de viață.” (Ghe. Glodeanu) El este, în primul rând, un creator. În paginile romanului Ion autorul creează un cadru natural și social autentic, o atmosferă simplă, dar specială, tipuri variate de personaje complexe care acționează concret, conflicte banale, dar intense, situații și împrejurări normale, dar cu o mare influență asupra firului epic. Accentul romanului cade pe comportism, și nu pe analiză. Prin urmare, conform reperelor date de Garabet Ibrăileanu, Ion este un roman de creație, reprezentativ în literatura română.
Din punctul de vedere al criticului Nicolae Manolescu, Ion este un roman doric, întrucât creează o lume uriașă, variată, dând cititorului sentimentul că participă la viața ei, că face parte, alături de personaje, din familiile a căror cronică este relatată. Naratorul rămâne însă în exterior, preferând fapta în detrimentul analizei psihologice, creând tipologii reprezentative, pe care le stăpânește și le animă din umbră.
3.3 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu (1930)
Prin cele două romane ale sale –
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
(1930) şi
Patul lui Procust
(1933) – Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv, doeoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea, identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii.
Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două expreriențe fundamentale: iubirea şi războiul. Naraţiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv internă/viziunea ,,împreună cu”, presupune existenţa unui narator implicat (identitatea între planul naratorului şi al personajului). Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât ştie şi personajul principal.
Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul poveştii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ştefan Gheroghidiu asista la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior (discuţia de la popotă) declanşează rememorarea unor întâmplări.
Ştefan Gheorghidiu, personajul narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În aces sens, Ela este cel mai misterios personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului narator.
Prin introspecţie şi monolog interior, tehinici ale analizei psihologice, Ştefan Gheorghidiu percepe cu luciditate, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior/fluxul conştiinţei (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alte personaje).

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul. Imaginea războiului e demitizată. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmăşeală, dezordine. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei. ,, Dacă istoria e interesată de marile bătălii, care antrenează mari armate, romanul reflectă mai curând aspectele neglijate şi neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice şi absurde. Locaşul individual al unui soldat ori un picior amputat contează mai mult pentru un romancier, sunt adică mai autentice, decât planul complet al bătăliei.” (N. Manolescu)
Full transcript