Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Creativitatea muzicala

Ianos Valentin
by

Ianos Vlad

on 27 September 2012

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Creativitatea muzicala

Motto : "In viitorul apropiat si îndepartat, intrecerea intre statele lumii se va face numai pe tarâmul creatiei cu finalitate pasnica, inaugurând astfel un nou tip de erou, cel al creatiei stiinifice, tehnice, artistice sau de alt fel. "
Ch.Garfield - "The Heroes of American Business", 1986. CREATIVITATEA MUZICALĂ Muzica este considerată artă, pentru că ea creează emoţii, formează sentimente, trăiri, într-un cuvânt sensibilizează omul. Tot muzică poate fi considerat cântecul păsărelelor, foşnetul frunzelor, susurul apelor. Însă, din momentul în care s-au făcut studii asupra acestui fenomen, muzica a devenit şi ştiinţă. Există o strânsă legătură între fenomenul fizic sonor, împărţirea matematică (a valorilor de note de exemplu), electronică, tehnică şi arta muzicală. ARGUMENT I.1. NOŢIUNI DEFINITORII. BAZELE CREATIVITĂŢII Creativitatea este un fenomen extrem de complex. Termenul creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare, care înseamnă a zămisli, a făuri, a naşte.
A devenit o componentă esenţială şi necesară pentru evoluţia şi chiar supravieţuirea speciei şi poate fi observată la insecte, la animale terestre, la animale acvatice şi chiar la plante. Deci se poate spune că orice specie trebuie să fie creativă -conştient sau nu- pentru a putea supravieţui. La om, creativitatea se manifestă în mod conştient şi se reflectă în tot ce ne înconjoară, de la îmbrăcăminte şi până la tehnica electronică de ultimă oră, de la desenele din peşteri şi până la picturile celebre de pe pânze sau din biserici, de la melodiile simple ale copiilor şi până la operele grandioase compuse de oameni dăruiţi cu har creativ. Ştiinţe precum medicina şi biologia au arătat din toate timpurile influenţa benefică a muzicii, atât asupra unor categorii de plante şi animale, cât şi asupra omului.
Chiar dacă trăim într-o lume în care valorile politice, economice sau sociale se pot schimba de la o zi la alta, muzica este şi rămâne o certitudine, este existentă peste tot în lume, în natură, face parte din om, tânăr sau vârstnic, sărac sau bogat, frumos sau urât. Nici nu cred că ne putem imagina o lume în care să nu existe muzică. Omul, după natura sa, nu poate fi satisfăcut doar de trebuinţele materiale, ci îi este imperios necesar să îşi educe trăirile, sentimentele şi să îşi descopere talentele.
Cunoaşterea muzicală, formarea şi dobândirea deprinderilor sunt fenomene psihice ce se realizează în timp. În lucrarea “Sensibilitatea” (1970) psihologii Paul Popescu-Neveanu şi Mihai Golu descriu educaţia muzicală ca fiind proces biologic cerut de adaptarea organismului la mediu. Atât pregătirea consumatorului de valori estetice muzicale, cât şi a creatorului sunt reprezentate de pregătirea elevilor prin muzică.
Tema lucrării de faţă are ca scop crearea motivaţiei superioare la elevii care au ales să facă muzică, să găsim metode prin care să-i sensibilizăm şi să-i mobilizăm să-şi atingă unul dintre cele mai înalte idealuri pe care le poate avea un muzician, acela de a crea. Pentru aceasta este imperios necesar a se încerca stimularea creativităţii la elevi prin folosirea tuturor metodelor cunoscute şi chiar prin crearea unor metode noi, care în final să-şi atingă scopul.
Dacă ţinem cont de vârstă, mediul social în care trăiesc, pregătire muzicală, explozia de informaţii venite pe căile reţelelor de socializare şi a internetului în general, preferinţele elevilor vor fi foarte diferite îndreptându-se spre unul sau mai multe genuri mari de muzică: clasică, uşoară, folk, populară, bisericească, etc. Profesorul de muzică este acela care are datoria să modeleze, să formeze gustul pentru frumos şi valoros, începând de la primii paşi din abecedarul muzical, care se pot face încă dinainte ca elevul să poată să scrie sau să citească şi până la stimularea creativităţii având ca finalitate creaţii deosebite şi valoroase. O metodă perfectă, exactă, unică, prin care un profesor poate să stimuleze creativitatea la copii nu există. Dar mai multe idei pot duce la o aproximare şi apoi la o concluzie în ceea ce priveşte modalitatea şi căile de parcurs prin care un profesor poate ajunge să-şi atingă scopul didactic pe care şi l-a propus.
Este evident că nu se poate crea fără o pregătire temeinică muzicală atât în ceea ce priveşte partea teoretică cât şi practică. De aceea, în această lucrare voi sugera câteva idei de a lucra atât în timpul orelor de educaţie muzicală cât şi în afara orelor de curs.
În timpul orelor majoritatea elevilor sunt mai puţin comunicativi, pun întrebări mai puţine, se exprimă mai greoi, într-un cuvânt sunt mai „cuminţi”. Eu am obţinut rezultate mult mai bune în ceea ce priveşte creativitatea (şi nu numai) cu elevii cu care am lucrat şi extracurricular, de aceea mă voi referi şi la modul cum i-am motivat pe copii să creeze lucrând în afara orelor de curs.
Pe lângă aceasta, voi recomanda folosirea mijloacelor moderne de creaţie, prin folosirea programelor de calculator cum ar fi „Sibelius”, Finale”, programe de prelucrat muzică şi altele, care uşurează foarte mult munca creatorului. Muzica este considerată artă, pentru că ea creează emoţii, formează sentimente, trăiri, într-un cuvânt sensibilizează omul. Tot muzică poate fi considerat cântecul păsărelelor, foşnetul frunzelor, susurul apelor. Însă, din momentul în care s-au făcut studii asupra acestui fenomen, muzica a devenit şi ştiinţă. Există o strânsă legătură între fenomenul fizic sonor, împărţirea matematică (a valorilor de note de exemplu), electronică, tehnică şi arta muzicală. Termenul creativitate este foarte general şi a fost introdus în vocabularul psihologiei americane abia în deceniul al patrulea al secolului trecut, de Gordon Allport, în 1938, pentru a depăşi limitele vechiului termen de talent.
Există numeroase definiții ale creativității, fără să fie formulată o definiție general acceptată. Unele definiții sunt contradictorii sau subiective, de aceea, în continuare, sunt citate câteva definiții din dicționare de referință, precum și definiții propuse de experți în studiul creativității. În Dicţionarul enciclopedic (1993) creativitatea este definită ca "trăsătură complexă a personalității umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou, original".

Dicţionarul Webster (1996) oferă trei semnificații ale creativității:

• starea sau calitatea de a fi creativ;

• abilitatea de a transcende ideile, regulile, modelele, relațiile tradiționale și de a crea noi și semnificative idei, forme, metode, interpretări etc.; originalitate sau imaginație;

• procesul prin care se utilizează abilitatea creativă.

Enciclopedia Britannica prezintă o definiție concentrată pe obiectivele activității creative: creativitatea este "abilitatea de a face sau, altfel spus, de a produce ceva nou, fie o nouă soluție a unei probleme, fie o nouă metodă sau un dispozitiv nou sau un nou obiect artistic ori o nouă formă artistică".

Dicţionarul ROBERT (1996) include o definiție concisă: crėativitė -după engl. creativity -putere de creație, de invenție.

O definiție amplă a creativității a fost enunțată de Ellis Paul Torrance (1966): creativitatea este "un proces de sensibilizare la probleme, deficiențe, goluri în cunoștințe, elemente care lipsesc, dizarmonii etc.; identificarea dificultăților; căutarea de soluții sau formularea ipotezelor asupra deficiențelor: testarea și re-testarea acestor ipoteze și, posibil, modificarea și re-testarea lor; în final, comunicarea rezultatelor". I.2. DIMENSIUNILE CREATIVITĂŢII Motivaţia este în general acceptată ca fundamentală pentru creativitate,iar cei mai importanți factori motivanți sunt pasiunea intrinsecă (auto-motivația) și interesul intrinsec de a efectua lucrarea (obiectul creației), care sunt mai eficienți decât motivația extrinsecă (recompense, recunoaștere). Intr-un sens, persoanele creative sunt la discreția propriilor valori și motivații și se ocupă cel mai bine de probleme pentru care au o puternică afinitate emoțională În 1963, R. L. Mooney a publicat un model conceptual ce integrează patru perspective de identificare şi analiză a creativităţii şi care au devenit ulterior cadru de referinţă al mai multor cercetări:
•Procesul creaţiei;
•Persoana (personalitatea creativă);
•Produsul creaţiei;
•Mediul din care emerge creaţia. Procesul creaţiei nu poate fi analizat separat de persoana (personalitatea) creativă. Caracteristicile (trăsăturile) considerate tipice pentru persoanele creative (după E. P. Torrance) sunt: curajos în convingeri, curios, cercetător, independent în judecată, intuitiv, preocupat de sarcinile ce i se dau, nu acceptă lucrurile numai în baza a ceea ce i se spune, idealist, doritor să-şi asume riscuri, în timp ce alţi cercetători completează paleta acestor trăsături de caracter cu: spirit de aventură, perseverenţă, înclinaţie spre cercetare, deschidere către experienţe noi, spirit de lider, disciplină şi capacitate de ordonare a propriei activităţi, motivaţie intrinsecă, centrare pe sarcină, realizare independentă, competitivitate, nevoie de intimitate, prezenţă socială bună, toleranţă la ambiguitate, interese multiple, valorizarea originalităţii şi creativităţii, neconvenţionalitate în comportament, nevoie de „experienţe de vârf”. Mediul din care emerge creaţia sau contextul creaţiei (în viziunea Teresei Amabile) este cea de-a patra componentă a modelului referitor la structura creaţiei:
Mediul social Creativitatea muzicală Creativitatea in contextul psihopedagogiei Tehnici, metode si procedee de stimulare a creativitatii Aplicatii practice Personalitatea creatoare Dimensiunile creativitatii Creativitatea profesorului Notiuni definitorii. Bazele creativitatii Procesul de creatie Climatul creativ Gandirea muzicala Metode clasice (traditionale) de invatare Tehnici, metode si procedee moderne de invatare si stimulare a creativitatii D. W. MacKinnon, unul dintre cei mai autorizaţi în cercetarea creativităţii, consideră că pentru el creativitatea este mai degrabă un fenomen multifaţetat decât un concept teoretic care să fie precis definit I.3. PROCESUL DE CREAŢIE În ceea ce priveşte procesul creaţiei, cea mai cunoscută analiză aparţine psihologului Graham Wallas. El sugerează existenţa a patru faze: a) prepararea, care este faza iniţială şi obligatorie a oricărui act de creaţie; b) incubaţia, care se petrece în subconştient (sau în preconştient, după unele explicaţii psihoanalitice) şi poate fi de mai lungă sau mai scurtă durată (minute, ore, zile, luni sau chiar ani); c) iluminarea (inspiraţia, intuiţia) este momentul în care soluţia problemei apare brusc în câmpul conştiinţei. Materialul acumulat duce dintr-o dată la o înţelegere clară, sintetică a problemei; d) verificarea, care este faza finală a procesului de creaţie, în care soluţia găsită este testată, examinată, pentru eliminarea unor posibile erori sau lacune. Această descriere a procesului creativ a fost deseori contestată.
Mai exact, etapa incubaţiei a fost contestată, etapa iluminării controversată, iar succesiunea etapelor a fost neconfirmată. Necontestate sunt fazele de preparare şi verificare (inclusiv revizuirea şi elaborarea, semnalate şi de alţi autori), deşi şi aici apar diferenţe importante, după cum este vorba de creaţia artistică, de descoperirea ştiinţifică, de invenţia din tehnică. Frank X. Barron (1988), profesor de psihologie la University of California (SUA), a pus de asemenea un important accent pe incontient si procese întîmpltoare, in Modelul de Creaie Psihica.
Modelul Barron presupune existena a patru faze:
•Concepia, într-o minte pregtit
•Gestaia, coordonat complicat în timp
•Naterea, suferina emergenei la lumin
•Creterea noului copil, perioada de dezvoltare ulterioar.
Modelul Barron sprijin punctul de vedere popular asupra creativitii ca proces misterios care implic gîndirea incontient, în afara controlului direct al persoanei creative. J. Rossman (1931) a investigat procesul de creaie prin examinarea chestionarelor completate de 710 inventatori i a extins modelul original al lui Wallas la apte faze, care constituie aa-numitul model de creativitate al lui Rossman:
•Observarea unei necesiti sau a unei dificulti
•Analiza necesitii
•Analiza întregii informaii disponibile
•Formularea tuturor soluiilor obiective
•Analiza critic a acestor soluii (avantaje, dezavantaje)
•Naterea noii idei- invenia
•Experimentarea pentru a testa cea mai promitoare soluie, selectarea i perfecionarea alctuirii finale. Alex Osborn (1953), creatorul metodei brainstorming pentru stimularea gândirii creative, a optat pentru o teorie similar de echilibru între imaginaie i analiz în modelul su de gândire creativ.
Modelul Osborn include apte faze: orientarea, pregtirea, analiza, ideaia, incubaia, sinteza i evaluarea. Modelul Geneplore. Ronald A. Finkeet al (1992) au încercat să identifice procesele și structurile cognitive specifice care contribuie la actele şi produsele creative, pentru a dezvolta noi tehnici pentru studierea creativităţii în contextul experimentelor ştiinţifice controlate. Aceşti specialişti au elaborat Modelul Geneplore care consideră că cogniţia (cunoaşterea) creativă este o interacţiune între procese generative şi procese exploratorii. În baza acestui model, invenţia creativă are loc în două faze de procesare principale. În faza generativă, persoana construieşte reprezentări mentale denumite structuri preinventive, care sunt utilizate pentru a reprezenta noi pattern-uri vizuale, forme noi ale obiectelor, exemplare categoriale, modele mentale şi combinaţii verbale. Aceste structuri au diferite proprietăţi emergente (noutate, semnificaţie implicită, divergenţă) care sunt exploatate în a doua fază, denumită faza exploratorie. Cogniţia creativă rezultantă poate fi concentrată sau extinsă, conform cu cerinţele sarcinii sau necesităţile individuale, prin modificarea structurilor preinventive şi apoi repetarea ciclului. Modelul procesului de creaţie propus de Robert Fritz (1991) prevede următoarele etape:
1) Concepţia;
2) Viziunea;
3) Analiza realităţii curente;
4) Iniţierea unor acţiuni;
5) Ajustare, învăţare, evaluare, ajustare;
6) Construirea impulsului creativ;
7) Terminare;
8) Utilizarea creaţiei realizate;
R. Fritz identifică începutul unui proces creativ cu acţiunile creative de concepţie şi viziune, urmate de analiza realităţii, acţiune, evaluare, examinarea detaliată a opţiunilor publice şi terminarea procesului. R. Fritz afirmă că procesul de creaţie are o natură ciclică I.4. PERSONALITATEA CREATOARE Independenţa (autonomia). Persoanele creative tind să fie independente, nonconformiste în gândire şi acţiune, sunt relativ neinfluenţate de alţii. Autonomia este o trăsătură care înglobează şi alte dispoziţii sociale: introversiunea, motivaţia intrinsecă, autoîncrederea, dorinţa de solitudine, insatisfacţia cu statu-quo. Imaginaţia constituie o aptitudine importantă şi se bazează pe anumite predispoziţii ereditare, pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Imaginaţia creativă desemnează capacitatea unui individ de a efectua o activitate creatoare, adesea generalizată la întreaga capacitate inventivă (Henri Piėron, 2001) . Dezvoltarea imaginaţiei presupune însă multă muncă în procesul de creaţie. De exemplu, Thomas Alva Edison, inventatorul american, susţinea că geniul este 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Dar teza lui Edison nu se aplică deloc în cazul lui Wolfgang Amadeus Mozart, capabil să compună o sonată în câteva zile. Imaginaţia creativă este un mod de gândire în esenţă generativ (de noi idei, conexiuni, analogii) şi a devenit sinonimul conceptului de "creativitate". Persoanele creative posedă multe caracteristici/trăsături distincte care le diferenţiază semnificativ de persoanele mai puţin creative sau chiar noncreative. Davis (1999) a "inventariat" peste 200 trăsături de personalitate şi adjective ale atitudinii creative, găsite în literatură asupra creativităţii, şi le-a împărţit în trăsături pozitive, social dezirabile şi trăsături negative, potenţial supărătoare. Dintre acestea, în ordinea caracteristicilor importante sunt: imaginaţia, sensibilitatea la probleme, curiozitatea, intuiţia, descoperirea ideilor, toleranţa pentru ambiguitate, independenţa (autonomia), originalitatea etc. Sensibilitatea la probleme. Este o trăsătură esenţială pentru rezolvarea eficientă a problemelor. Persoana creativă are capacitatea de a observa ceea ce este neobişnuit şi diferit, de a vedea potenţiale nerealizate în situaţii date, de a observa asemănări şi analogii în experienţe diferite. Intuiţia- insight (l. engl.) este o descoperire bruscă, o revelaţie a unui adevăr, a soluţiei unei probleme etc. în cursul unei "învăţări" prin încercare şi eroare. O personalitate intuitivă observă relaţiile, implicaţiile, are o sensibilitate sporită la detalii şi pattern-uri. Originalitatea. Persoana creativă prezintă originalitate în gândire şi idei, vede lucrurile în modalităţi noi. Originalitatea se exprimă şi prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele ferm structurate şi stabilite, de a dizolva sintezele existente şi de a utiliza elementele şi concepţiile în afara contextelor iniţiale, pentru a crea noi combinaţii, noi sisteme de relaţii. I.4. 1. FACTORII INTELECTUALI b.Flexibilitatea gândirii c.Gândirea divergentă şi convergentă Motivaia, temperamentul i caracterul sunt caracteristici ale personalitii creatoare. Persoanele creatoare sunt puternic motivate, se caracterizeaz printr-un nivel ridicat de energie, prin persisten în munc, printr-o curiozitate intens, manifestat prin dorina de a cunoate i de a acumula informaii.
Ca o definiie, am putea spune c motivaia este ansamblul strilor de necesitate intern, ce se cer a fi satisfcute i care îl împing, îl instig i îl determin pe individ s i le satisfac. I.4. 2. ASPECTE ALE MOTIVAIEI, TEMPERAMENTULUI, CARACTERULUI Fxist diferite forme sau tipuri de motivaie:
•Motivaia pozitiv, care este motivaia produs de stimulri premiale, cum ar fi lauda, încurajarea, premierea;
•Motivaia negativ, produs de folosirea unor stimuli aversivi (ameninarea, blamarea, pedepsirea);
•Motivaia intrinsec (interioar, primar), sursa aflându-se în subiect, în nevoile i trebuinele lui personale, iar motivaia este solitar cu activitatea subiectului;
•Motivaia extrinsec (exterioar, secundar, indirect), sursa este în afara subiectului, fiindu-i sugerat sau chiar impus acestuia de o alt persoan (nu izvorte din specificul activitii subiectului);
•Motivaia cognitiv îi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a ti, de a cunoate (curiozitatea pentru nou);
•Motivaia afectiv este determinat de nevoia omului de a obine aprobarea din partea altor persoane, de a se simi bine în compania altora. a.Inteligenţa şi creativitatea În primele cercetări asupra creativităţii accentul era pus aproape în exclusivitate pe inteligenţă, abordată ca aptitudine generală şi măsurată prin testele generale de inteligenţă. După aproape trei decenii de cercetări, s-a constatat că, deşi inteligenţa – aşa cum era concepută şi măsurată – are un rol în creativitate, ea nu poate oferi nici o înţelegere, nici o măsurare satisfăcătoare a creativităţii.
J. P. Guilford îşi propune să dea conceptului de „inteligenţă” o fundamentare teoretică şi comprehensivă, având în vedere că, de la începutul erei testelor mentale, a lipsit o astfel de teorie. Teoria sa îşi propune să includă toate aspectele inteligenţei, dintre care multe au fost serios neglijate prin testarea tradiţională a inteligenţei. Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă a fost studiată, între alţii, de Robert J. Sternberg (1999) în manualul Handbook of Creativity . Sternberg afirmă că există trei aspecte principale care sunt fundamentale pentru creativitate: abilitatea sintetică, abilitatea analitică şi abilitatea practică. Aceste trei aspecte decurg din teoria "triarhică" (formată din trei aspecte) a inteligenţei umane, promovată de R. J. Sternberg.
Abilitatea sintetică (creativă): abilitatea de a genera idei care sunt noi, de înaltă calitate şi adecvate pentru sarcina prescrisă. Această abilitate include gândirea divergentă. O caracteristică a acestui aspect este abilitatea de a redefini problemele într-un mod complet diferit şi de a gândi în mod intuitiv şi pătrunzător.
Abilitatea analitică: gândirea critică/analitică este implicată în creativitate ca abilitate de a judeca valoarea propriilor gânduri şi soluţii posibile, de a evalua punctele lor tari şi slabe şi de a sugera căi de îmbunătăţire a acestora.
Abilitatea practică: abilitatea de a aplica competenţele intelectuale în contexte cotidiene şi de a "vinde" sau a comunica ideile creative la alţii. Este abilitatea de a traduce abstracţiile şi teoriile în aplicaţii realiste. Fenomenul flexibilităţii, definit în accepţiunea cea mai generală (nu numai cu referinţe la gândire) ca modificare uşoară şi rapidă a atitudinii mentale sau a conduitei în situaţii noi, modificate, şi ca opus al rigidităţii şi inerţiei, este demult studiat în psihologie, în domeniul percepţiei, al gândirii, al temperamentului.
Flexibilitatea nu este incompatibilă cu perseverarea în căutarea unei soluţii. Altfel, renunţarea uşoară la realizarea unui obiectiv creativ, în faţa celor mai mici dificultăţi, ar însemna superficialitate şi instabilitate. Flexibilitatea implică, în primul rând, varierea unghiurilor de vedere, a modurilor şi a tehnicilor de abordare a problemei. R. Kosielak a găsit o corelaţie ridicată între creativitatea tehnică, pe de o parte, şi flexibilitatea gândirii, mobilitatea proceselor nervoase şi forţa excitaţiei, pe de alta. Autorul nu găseşte însă corelaţie între echilibrul proceselor nervoase şi flexibilitatea gândirii.
Flexibilitatea gândirii şi flexibilitatea temperamentală îndeplinesc funcţii diferite în activitatea creatoare. Gândirea creativă poate fi divizată în raţionamentul divergent şi cel convergent.
Gândirea divergentă este aptitudinea intelectuală de generare creativă, cu fluenţă şi viteză, a unor soluţii multiple, originale, neobişnuite, diverse şi elaborate la o problemă stabilită. J.P. Guilford (1954) a considerat această trăsătură cognitivă ca fiind cel mai important ingredient al creativităţii; creativitatea se bazează pe gândirea divergentă. Cele mai importante caracteristici ale gândirii divergente sunt: flexibilitatea mentală, originalitatea, fluenţa şi inventivitatea. Gândirea divergentă este exemplificată de bogăţia ideilor şi originalitatea acestora.
Gândirea convergentă este aptitudinea intelectuală de a evalua în mod logic idei/soluţii, de a critica şi a opta pentru soluţia cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecţie de soluţii. Gândirea convergentă este raţionamentul analitic, măsurat prin teste de inteligenţă. Răspunsul formulat este unic şi riguros determinat, reprezentând cea mai bună soluţie potenţială. Acest tip de gândire este utilizat după evaluarea unui set de idei, informaţii sau alternative. Maslow repartizează aceste trebuinţe în două categorii: trebuinţe de deficienţă (care apar în urma unei lipse şi includ primele patru clase de trebuinţe) şi trebuinţe de creştere sau dezvoltare (care exprimă dorinţa omului de a avea succes, de a şti, de a-şi valorifica aptitudinile şi care includ ultimele trei clase de trebuinţe).
Trebuinţele de perfecţionare, realizare socială, autodepăşire, sub imperiul motivaţiei de creştere, se comută progresiv la niveluri de organizare tot mai înalte şi se angajează pregnant în creaţie.
Cea mai înaltă motivaţie, autoactualizarea, poate fi atinsă numai dacă celelalte nevoi sunt satisfăcute. I.5. CLIMATUL CREATIV Termenul de “situaţie creativă” utilizat de autorul american MacKinnon implică acele caracteristici ale împrejurărilor de viaţă şi ale mediului social, de muncă şi cultural, care facilitează sau inhibă apariţia gândirii şi acţiunii creatoare. Deci, a vorbi despre situaţia creativă înseamnă să înţelegem că ceea ce numim creativitate nu este o trăsătură a personalităţii, ci ceva care se schimbă în timp, crescând şi descrescând, fiind facilitată de anumite împrejurări şi situaţii ale vieţii şi inhibată de altele. Climatul creativ poate fi abordat din unghiul de vedere al influenţelor climatului asupra formării capacităţilor creatoare la copii şi adolescenţi sau din unghiul de vedere al influenţelor asupra performanţelor creatoare la persoane care sunt angajate într-o activitate profesională.
Fie că este vorba de familie sau de şcoală, printre condiţiile care facilitează dezvoltarea conduitei creatoare se pot enumera: limitarea constrângerii şi a factorilor care produc frustrare, încurajarea comunicării, a acceptării unui risc rezonabil etc.
În şcoală sunt unele condiţii şi situaţii specifice care pot duce la dezvoltarea spiritului investigativ, a gândirii divergente, a atitudinii creative etc. Astfel de condiţii şi situaţii pot fi: încurajarea elevilor să pună întrebări, să fie activi prin operare cu idei şi obiecte, să discute şi să dezbată, să facă critici constructive etc. La climatul creativ şi la performanţele elevului contribuie într-o foarte mare măsură şi climatul familial. Atunci când în familie este înţelegere faţă de ideile copilului, atunci când elevul este sprijinit şi încurajat să-şi continue studiul, elevul va avea alt elan pentru studiu şi în ultimă instanţă pentru a deveni creativ decât dacă părinţii sunt indiferenţi, critici, dacă nu acordă atenţia cuvenită dezvoltării ideilor elevului. CAPITOLUL II

TEHNICI, METODE ŞI PROCEDEE DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII II.1. GÂNDIREA MUZICALĂ Pregătirea unei personalităţi prin educaţie are un traseu complex, antrenându-se toate procesele psihice: cognitive, afective, psihomotorii şi motivaţionale. Muzica, poate mai mult decât celelalte obiecte de studiu, îndeplineşte aceste condiţii. Pe lângă faptul că operează cu tot felul de noţiuni, categorii şi fenomene, muzica implică utilizarea de simboluri, de mijloace artistice, folosindu-se însemne care se adresează atât cognitivului, raţiunii, gândirii, cât şi mai ales afectivităţii. Deşi unii afirmă că muzica nu este destul de mult implicată în dezvoltarea proceselor cognitive, se poate arăta în ce măsură muzica contribuie la dezvoltarea gândirii, prin sublinierea aspectelor mecanismului formării gândirii prin învăţarea muzicii.
Prin învăţare, o activitate complexă care sporeşte experienţa adaptivă, este provocată dezvoltarea biopsihică. Aparent ea se reduce doar la reflectarea senzitivă a realităţii obiective sub formă de senzaţii, percepţii şi reprezentări, însă cel mai important este că, pe langă dobândirea unor noi cunoştinţe, se elaborează şi structuri psihice corespunzătoare fiecărui stadiu de dezvoltare. Ştim prea bine că fără implicarea gândirii, ascensiunea de la senzorial la logic nu este posibilă, fiind un proces cognitiv specific pentru fiecare om.
Traseul procesului de gândire implică o reflectare multiplu-mijlocită a realităţii şi existenţei (prin coduri psihice, simbolizări, prin noţiuni, judecăţi, raţionamente), iar codul, mecanismul şi operaţiunile gândirii au o implicaţie specifică în domeniul muzicii.
Cele două componente interdependente (asimilarea de informaţii şi acomodarea) sunt cele care reuşesc să pună în evidenţă stadiile de adaptare şi dezvoltare parcurse de psihic şi de gândirea în sine. Doar în conformitate cu experienţa de care dispune subiectul şi cu schemele operatorii pe care le posedă se poate realiza asimilarea. Schemele operatorii sunt supuse unui proces de transformare, extensiune, comprimare, sub presiunea unor informaţii noi, stabilindu-se un echilibru nou şi, totodată, constituindu-se noi sisteme operaţionale, noi sisteme ale conceptelor (care poartă numele de acomodare). Deşi dependentă de asimilare, adaptarea intelectuală nu se confundă niciodată cu aceasta, pentru că este acomodarea restructurată şi generativă de noi structuri. Mai puţin cunoscut este faptul că există o legătură între muzică şi inteligenţa spaţială. Acest tip de inteligenţă ajută la vizualizarea lumii cu acurateţe, formarea de imagini mentale ale obiectelor fizice şi recunoaşterea unei game largi de obiecte, fiind crucială gândirii necesare ce implică rezolvarea unor probleme de matematică avansate. Concluzionând, putem afirma fără dubiu că muzica îmbunătăţeşte abilităţile matematice, ea stimulând zone ale creierului folosite în înţelegerea spaţial temporală, care sunt folositoare unei gândiri analitice. II.2. METODE CLASICE (TRADIŢIONALE) DE ÎNVĂŢARE Etimologic, termenul metodă provine din grecescul „methodos”, care înseamnă „drum spre”.
Metodele de învăţământ sunt instrumentul cu ajutorul căruia profesorul transmite cunoştinţe, formează deprinderi, abilităţi, priceperi. Finalităţile generale ale predării-învăţării-evaluării ale obiectivelor educative operaţionale şi specifice se regăsesc în programa şcolară de învăţământ, care este periodic îmbunătăţită şi revizuită. Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă şi conştientă a elevilor în procesul propriei formări şi stimularea creativităţii acestora. În acest context, prefacerile pe care le cunosc metodele de învăţământ cunosc câteva direcţii definitorii. Relaţia dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode. Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învăţare, fiecare metodă trebuie să fie aleasă în funcţie de registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului formativ al metodelor presupune punerea accentului pe relaţiile sociale pe care le are elevul în procesul de culturalizare şi formare a personalităţii. Reevaluarea permanentă a metodelor tradiţionale vizează adaptarea lor în funcţie de necesităţi şi raportarea lor la evoluţia ştiinţei. Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în :
1.Tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, lucrul cu manualul, exerciţiul;
2.Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare (jocurile, învăţarea pe simulator), învăţarea prin descoperire.
Metodele tradiţionale au următoarele caracteristici:
•pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a educaţiei,
•sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al instruirii, aşadar comunicarea este unidirecţională;
•sunt predominant comunicative;
•sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunoştinţelor;
•au un caracter formal şi stimulează competiţia;
•stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;
•relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă. Aceste metode generează pasivitatea în rândul elevilor. II.3. TEHNICI, METODE ŞI PROCEDEE MODERNE DE ÎNVĂŢARE ŞI STIMULARE A CREATIVITĂŢII Tehnicile şi metodele de stimulare a creativităţii s-au diversificat considerabil în ultimii ani.

Datorită importanţei deosebite a cercetării ştiinţifice pentru dezvoltarea societăţii, în ţările avansate tehnologic au fost puse la punct şi aplicate o serie de metode şi de tehnici intuitive de creaţie ştiinţifică şi tehnică. Aceste tehnici se pot grupa în trei mari categorii: tehnici euristice, metode psihologice de creativitate şi metode logico-intuitive de creativitate. Dintre tehnicile euristice se pot aminti:

- asocierea consonantă (rezonantă) – asocierea este funcţia intelectului care stabileşte legături între imaginaţie şi memorie, astfel încât o idee antrenează pe alta, procesul creativ având la bază utilizarea similitudinilor;

- analogia şi extrapolarea – analogia este un transfer de însuşiri bazat pe împrumutul de idei de la o soluţie apropiată;

- inversia – abordarea inversă a problemei;

- empatia – substituirea gândirii omului cu cea a obiectului creaţiei, studiului;

- combinarea – majoritatea ideilor noi apar prin combinarea altora ştiute;

- modificarea – ameliorarea – dezvoltarea

- tehnici input-output – modul de a pune problema este dependent de rezultatul final care se doreşte şi ţine cont de logica creaţiei;

- tehnica listelor interogative de verificare Osborn – se bazează pe elaborarea unei liste sintetice de întrebări care să pună în valoare toate tehnicile de mai sus.

Principalele metode psihologice utilizate sunt:

– Brainstorming-ul – este cea mai utilizată metodă de stimulare a creativităţii prin intermediul microgrupului. Termenul englezesc se traduce (brain = creier, storm = furtună) prin expresia ”furtună în creier” sau „asaltul de idei”. Ea poate fi definită ca o modalitate de stimulare a activităţii creierului astfel încât, într-un timp scurt să se obţină de la un grup mic de indivizi, un număr mare de idei noi, valoroase, de a formula şi a rezolva diferite probleme în mod creativ.
- învăţarea prin descoperire are drept caracteristică definitorie faptul că materialul de învăţat nu este prezentat în forma lui finală, ci reclamă din partea elevilor o anumită activitate mentală (rearanjare, reorganizare sau transformarea materialului dat), constituind un act de creaţie al profesorului cât şi un mijloc de educare a gândirii creatoare a elevului. Este o metodă intuitivă de generare în grup a ideilor, în care nu este permisă criticarea altor idei expuse, admiţându-se şi ideile ciudate, care prin rezonanţă pot conduce la apariţia altor idei;
De exemplu:
•Completaţi măsurile care lipsesc şi apoi solfegiaţi. - sinectica – are la bază ideea că succesul în rezolvarea problemelor creşte prin înţelegerea componentelor emoţionale, considerate a fi mai importante decât cele intelectuale. Utilizând analogia se analizează o altă problemă legată de prima;
- metoda Delphi – se trimit chestionare unor experţi neintruniţi, răspunsurile nenominalizate sunt trimise celorlalţi experţi care răspund la ele, astfel se continuă până la stabilirea rezultatelor;
- metoda Philips 66 – este un blitz-brainstorming în care sunt folosite 6 grupe de câte 6 participanţi care au discuţii limitate la 6 minute, avantajul este că se pot aborda mai multe aspecte ale unei probleme în timp scurt şi corectarea rapidă a deciziilor;
- discuţia Panel – există un grup restrâns de discuţie şi un auditoriu care ascultă în tăcere şi răspunde prin mesaje care sunt de tipul întrebări, sentimente şi completări de informaţii. După fiecare grup de mesaje se reiau discuţiile până la obţinerea sintezei;
- metoda 6-6-5 – grupul de creaţie este compus din 6 indivizi care trebuie să formuleze iniţial căte 3 idei, iar 5 este numărul celor care prelucrează cele 3 idei ale vecinului (6-1). Analiza se desfăşoară circular până când toate ideile au fost analizate;
- metoda Frisco – implică 2 echipe una de investigare (12-15 persoane) care analizează critic problema şi una de creaţie din 5-6 experţi cu calificare înaltă care primeşte lista de la prima echipă şi o îmbogăţeşte. Şedinţa de creaţie se desfăşoară după metoda brainstormingului regizat.
- Metoda ghirlandelor de asociaţii este o metodă logico-intuitivă şi pune în discuţie liste cu sinonime, de obiecte la întâmplare şi biasamblări O altă modalitate de lucru care poate ajuta mult la stimularea creativităţii elevilor pe care o recomand este folosirea programelor de calculator de scris (şi audiat) partituri muzicale, de creat muzică pe calculator. Calculatorul, “prietenul” virtual al muzicienilor, oferă posibilităţi multiple de a scrie, de a compune, de a armoniza, modula, transpune, de a asculta compoziţiile muzicale. De aceea, voi explica în capitolul următor cum poate fi folosit un asemenea program şi aici mă refer la programul de scris-ascultat partituri muzicale, care îmi foloseşte mult la teoria muzicii, solfegiu, dicteu, teste, mici creaţii ale elevilor. Acest program a fost introdus ca “optional” la clasa a XI-a şi s-a dovedit de un real folos elevilor care au fost încântaţi de el şi cred că ar fi de folos şi altor şcoli de profil (vezi anexe). II.4. CREATIVITATEA PROFESORULUI Fiecare profesor poate fi “un creator” de idei de predare şi de stimulare a creativităţii elevilor lui. În ceea ce priveşte educaţia muzicală şi creativitatea muzicală în special, cred că este bine să se lucreze pentru început pe grupuri de copii şi pe diferite nivele de vârstă, de exemplu: primul nivel de vârstă – varsta 3-7 ani, al doilea nivel 7-12 ani şi al treilea nivel de vârstă 12-19 ani, după care elevii vor deveni studenţi şi îşi vor continua studiile la alt nivel. Voi da exemplu de alte două metode de lucru cu copiii de vârstă fragedă, în plus faţă de cele enumerate mai sus, metode care ar putea stimula creativitatea lor. Aceste metode se axează exclusiv pe imaginaţia şi creativitatea copiilor şi pot fi aplicate de la prima întâlnire cu viitorii artişti.
1.Profesorul va alege o temă atractivă pentru copii, pe marginea căreia să poată purta un dialog, astfel încât să facă să dispară teama copiilor pentru nou şi să-i încurajeze să intre într-un fel de joc mai neobişnuit pentru ei.
De exemplu tema se numeşte “Circul”.
Copiii vor fi întrebaţi dacă au fost la circ şi ce au văzut acolo. Fiecare dintre ei va spune că a văzut elefanţi, girafe, lei, tigri, acrobaţi, clovni, etc. După o scurtă discuţie în care profesorul împreună cu copiii vor evidenţia “însuşirile” fiecărui “actor” al circului, atât profesorul cât şi elevii vor încerca să exemplifice muzical un animal, de exemplu elefantul

se mişcă mai greoi, mai leneş aşa că vom cânta şi noi mai lent, pe corzile grave (la vioară, sau clapele din registrul grav la pian), arătând muzical cum arată şi cum se comportă elefantul. Apoi copiii vor încerca să exemplifice muzical un alt animal, pe care îl aleg ei, urmând ca în final ceilalţi copii să încerce să ghicească ce animal a fost “interpretat”. Foarte interesant şi cu multe posibilităţi de exprimare muzicală ar fi ilustrarea
muzicală a clovnului, care este trist, vesel, se împiedică, aleargă, sare, se rostogoleşte, face acrobaţii, etc. Toate acestea se pot ilustra muzical, profesorul ajută şi intră în jocul copiilor iar copiii vor deveni deja mici creatori.
O altă temă interesantă ar putea fi “Natura”.

Copiii vor încerca să exprime muzical păsărelele (prin tril, ajutaţi evident de profesor), animalele domestice şi sălbatice, ploaia, tunetul, foşnetul frunzelor, ş.a.m.d. Se poate încerca apoi o legătură muzicală în care să fie ilustrate mai multe animale sau fenomene din natură, realizându-se astfel un mic cântecel. La următoarea oră copii vor putea cânta cântecelul “Circul” sau “Natura”.
Apoi profesorul ar putea încerca alte teme pe marginea cărora se pot face mici compoziţii muzicale cum ar fi: “Crăciunul” în care copiii vor încerca să exprime atmosfera de Crăciun, “de Paşte”, “Grădina Zoologică”, “Oraşul”, Aeroportul”, “Anotimpurile” ş.a.m.d. Se pot face şi variaţiuni pe o singură temă.
Tot timpul copiii trebuiesc încurajaţi să se exprime cât mai original şi mai diversificat, iar “compoziţiile” mai reuşite trebuiesc reţinute şi folosite în diverse producţii şi spectacole sau serbări şcolare, astfel copiii vor fi stimulaţi de perspectiva unei evoluţii în spectacole, acestea fiind şi un mod de evaluare a muncii lor. 2.O altă modalitate de lucru cu copiii mici poate fi asocierea desenelor cu muzica. a. Într-o primă fază profesorul prezintă copiilor câteva desene care sunt explicate şi pe marginea cărora se va încerca o ilustrare muzicală.

De exemplu unul dintre desene poate fi pictura în ulei realizată în 1850 de pictorul rus Ivan Aivazovski - “Al noulea val”.



Ea prezintă o mare întunecată cu furtună puternică şi în care nişte oameni luptă cu valurile pentru a-şi salva viaţa, agăţându-se de resturile unui vas distrus, care se scufundă. Razele soarelui luminează valurile uriaşe. Cel mai mare dintre ele - al nouălea val, este pe punctul de a se prăvăli peste oamenii care încearcă să scape agăţându-se de resturile epavei.

Imaginea prezintă măreţia şi puterea mării, precum şi neputinţa oamenilor în faţa ei. Culorile calde dau privitorului speranţa că oamenii vor fi salvaţi.

După ce este explicată pictura, copiii vor încerca să reproducă muzical zbuciumul oamenilor, al mării furioase, al furtunii.

Un alt desen poate reprezenta soare, copii jucându-se, un desen care să exprime veselie, căldură sufletească.

Important este ca, folosindu-şi imaginaţia, copiii să poate exprima muzical anumite stări sufleteşti, privind un desen. Acest lucru îi va ajuta mai târziu să înţeleagă cu mai multă uşurinţă lucrările muzicale pe care le vor aborda, să le dea o interpretare proprie şi să încerce în ultima fază să creeze ei înşişi lucrări muzicale originale, de mare valoare artistică.

De asemeni, în această fază, profesorul poate introduce în vocabularul copiilor diferite noţiuni muzicale, explicând de exemplu relaţia major-minor, rolul nuanţelor, al ritmului, precum şi diferitele exprimări prin sunete acute sau grave. b. O a doua fază a acestei metode de lucru cu copiii mici poate fi:

Copiii vor reprezenta prin diferite desene imagini propuse de profesor pe diferite teme (natura, animalele, iarna, etc), ei ţinând secretul desenului realizat, urmând apoi să încerce să exprime muzical desenul respectiv, iar asistenţa trebuie să ghicească ce este reprezentat pe acel desen. Dacă desenul a fost “ghicit”, copilul este felicitat că a reuşit să se exprime foarte bine muzical. Dacă nu, profesorul va încerca să ajute copilul, astfel încât, la următoarea încercare acesta să facă o interpretare muzicală a desenului mult mai bună. c. A treia fază a asocierii dintre desen şi muzică poate fi:

Profesorul va pune în clasă o lucrare muzicală, iar copiii vor încerca să reproducă prin desene ceea ce simt ei în acel moment, urmând să explice apoi desenul. Această metodă este puţin mai greoaie, dar poate da nişte rezultate surprinzătoare. Deseori desenele pot fi neînţelese decât de cel care le-a făcut, de aceea nu trebuie să ne grăbim să criticăm. Desenele pot fi doar nişte linii, cerculeţe, spirale sau alte figuri geometrice, sau pot reprezenta imagini din natură. Este bine să-i punem pe copii să încerce să explice aşa cum pot ei ceea ce au vrut să reprezinte. La fiecare lecţie în care se foloseşte acest mod de a lucra cu copiii, profesorul trebuie să ştie foarte bine scopul pe care îl doreşte să-l atingă, astfel încât să introducă treptat noţiuni muzicale, atât în ceea ce priveşte semiografia muzicală cât şi termenii de nuanţe, tempo, ritm, dezvoltând în acelaşi timp abilităţi muzicale vocale sau instrumentale, dragostea pentru muzică şi pentru creaţia muzicală. De asemeni, mai ales de la această vârstă, este bine dacă părinţii se implică şi asistă la eforturile de a se exprima a copiilor lor. CAPITOLUL III
APLICAŢII PRACTICE CAPITOLUL I
CREATIVITATEA ÎN CONTEXTUL PSIHOPEDAGOGIEI MODERNE ŞI CONTEMPORANE În primul rând, cum am arătat în rândurile de mai sus, este necesar ca educaţia muzicală creativă să se facă, diferenţiat, pe mai multe nivele de vârstă.
Pentru copiii mici, chiar de la grădiniţă, apoi clasa pregătitoare şi clasele I şi II, dezvoltarea creativităţii este bine să se facă treptat, folosindu-ne de nivelul lor de cunoştinţe, în acelaşi timp folosind şi aspectul ludic, adică jocul didactic muzical. Pentru formarea tânărului muzician şi stimularea creativităţii lui muzicale propun parcurgerea a şase etape pregătitoare, astfel: Crearea unei partituri noi Ben şi Jonathan Finn, fraţii gemeni care au inventat primele versiuni ale software-ului pentru maşinile Acorn, au declarat că au ales Sibelius ca numele a software-ului şi a societăţii, deoarece compozitorul finlandez, Jean Sibelius a fost compozitor lor preferat. Denumirea programului Sibelius 6 Se va deschide acestă ferestră:



Gata! Puteţi începeţi cu compunerea partiturii!
Acum să vă explicăm ce veţi găsi în fereastra ce se va deschide în momentul în care aţi terminat editarea partiturii. Pasul 10: Pentru a alege fontul partiturii bifaţi opţiunea preferată Pasul 8: Pentru a alege gama potrivită partiturii bifaţi alegerea dumneavoastră Pasul 6: Alegeţi tempo-ul dorit pentru partitura dumneavoastră Pasul 4: Alegeţi măsura corespunzătoare acestei partituri Pasul 2: Alegeţi instrumentele necesare acestei partituri Pasul 1:Dacă doriţi să începeţi o nouă partitură bifaţi Start a new score Pentru a deschide o partitură recentă bifăm Open recent file. Sibelius este utilizat de către profesionişti şi amatori pentru compunerea, organizarea şi scris în muzică, în afară de a fi utilizate pe scară largă ca un instrument educaţional.
Software-ul este folosit la colegii prestigioase de muzică în toată lumea, cum ar fi: Colegiul Regal de Muzică de Nord , Academia Regală de Muzică , Guildhall şcoala Muzică şi Teatru , Colegiul Regal de Muzica , Colegiul Trinity de Muzică, Şcoala Juilliard de Muzică, Colegiul Berklee de Muzică, Universitatea Oxford şi Universitatea Cambridge. În plus, acesta este utilizat de mii de şcoli din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Australia şi alte ţări, inclusiv peste 75% din şcolile secundare din Marea Britanie. Utilizatorii programului Sibelius Funcţiile principale ale programului Sibelius sunt crearea, editarea şi tipărirea de partituri muzicale. Acesta permite, practic, toate notaţiile muzicale, care să permită chiar şi cele mai complexe partituri (cum ar fi muzica orchestrală modernă) pentru a fi reproduse la o calitate de publicare.
În plus, acesta permite partiturilor să fie redate realist sau transformate în fişiere MIDI sau audio, de exemplu, pentru a crea un CD.
Sibelius poate fi folosit în mare parte în şcoli şi universităţi. Acestea includ materiale extinse didactice de muzică, precum şi abilitatea de a rula şi de a gestiona mai multe copii ale produsului software într-o reţea.
Cea de a treia parte-program de PhotoScore poate fi folosit pentru a scana şi de a crea o partitura Sibelius din muzică tipărită, o versiune lite a PhotoScore este la pachet cu software-ul de Sibelius. În mod similar, programul al treilea, AudioScore, poate fi folosit pentru a asculta partitura, programul reproducând sunetele unor instrumente acustice.
Programul se deschide cu un pasaj dintr-o scurta simfonie a lui Jean Sibelius. Fiecare versiune Sibelius a folosit un fragment diferit. Versiunea actuală, Sibelius 6, utilizează în mod corespunzător tema principală din Simfonia lui Sibelius (a 7-a). Caracteristici Sibelius este un program de scris partituri , creat de Software Sibelius (acum parte a Avid Technology ) pentru Microsoft Windows , Mac OS , şi OS RISC . Acesta este utilizat de către compozitori, aranjori, artiştii interpreţi sau executanţi, editori de muzică , profesori şi studenţi, în special pentru scris muzică clasică, jazz, trupă, voce, film şi muzică de televiziune. În plus faţă de editare şi imprimare partituri, Sibelius, de asemenea, poate reda muzică din spate folosind sunete de înaltă calitate, scanare şi de importarea partiturior tipărite pentru editare, şi publică rezultatele pentru alte persoane să acceseze prin Internet si iPad-uri.
Sibelius pretinde a fi cel mai bun din lume, cu "sute de mii de utilizatori din 100 de ţări". Ce este Sibelius? Pentru a introduce fără o tastatură MIDI, pick-nota valori şi accidentals de la tastatura cu mouse-ul, şi faceţi clic pentru a le plasa în scorul. Pentru viteză plus, utilizează tastatura computerului in loc - specifica pas folosind literele de la A la G, şi ritmuri de la tastatura folosind tastele numerice: Mouse-ului şi intrările de la tastatură De aici puteţi alegeţi să deschideţi o nouă partitură, să salvaţi partitura, să o salvaţi pe un CD, să o imprimaţi, să alegeţi dacă să o măriţi sau micşoraţi partitura si multe altele. Aceasta este bara cu instrumente: Pasul 9: Denumiţi partitura cu titlul dorit(Title), scrieţi autorul(Composer-Songwriter), autorul versurilor(Lyricist) şi dacă a fost copiată de undeva completaţi în casuţa Copyright Pasul 7: Pentru a specifica tempo-ul unei valori de note bifaţi Metronome mark Pasul 5: Alegeţi dacă doriţi să începeţi partitură cu măsură incompletă sau anacruză şi bifaţi Start with bar of leght Pasul 3:Daţi click pe Change Instruments pentru a schimba instrumentele dorite Manual de folosire
Sibelius 6 În fundal se va auzi Simfonia
a-VII-a de Jean Sibelius. Dăm click pe iconiţa programului Sibelius.
Între timp se va deschide această fereastră: Să începem

Sibelius 6 (mai 2009), oferind "Layout Magnetic" (obiect de zboruri de poziţionare înscrie şi de evitare a coliziunilor), "Versions" ( controlul revizie de modificările efectuate la un scor), tastatură şi fretboard ferestre, Tempo Live (TEMPO modificări de înregistrare), rewire suport, intrare prin microfon, şi notaţia diverse alte accesorii şi redare
Sibelius 7 (iulie 2011), cu un nou panglică pe bază de interfaţă cu utilizatorul, nativ pe 64 de biţi de sprijin, o bibliotecă de 38GB de sunet profesionale, inclusiv tehnici specializate de joc, textul avansate şi manevrare tipografice, grafică îmbunătăţită de import / export, MusicXML export (versiune MusicXML 2 , nu este pe deplin puse în aplicare - importatoare MusicXML a fost posibil, deoarece Sibelius 5), Finale compatibil nota de intrare, precum şi diverse alte imbunatatiri. Această versiune de Sibelius (şi toate versiunile viitoare) nu mai este acceptat pe Windows XP , Mac OS X v10.5 sau mai devreme, şi computerele Mac cu PowerPC procesoare. Ultima versiune cu suport este de Sibelius 6.2. Diferenţa dintre Sibelius 6 şi versiunea 7
De asemenea, are mult mai multe opţiuni această casetă bifând fiecare semn din partea de sus a casetei. Această casetă vă ajută să alegeţi valoarea notei dorite:


Acesta este bara care vă ajută să ajungeţi la numărul de pagină dorit mai uşor. Aceasta este bara de redare:


De aici alegeţi dacă doriţi să redaţi partitura pe care o doriţi şi de asemenea, puteţi alege dacă vreţi să grăbiţi timpul sau să faceţi să fie mai lent. 1.Pentru început copiii trebuie să fie testaţi pentru a vedea dacă au „ureche muzicală”, lucru care poate fi făcut de către profesorii specializaţi, învăţători, chiar şi de părinţii care au o cultură muzicală minimală, dar cu rezerve din motiv că un părinte, în general, nu poate fi foarte obiectiv. Există destule cazuri în care părintele afirmă, în necunoştinţă de cauză, că l-a auzit pe copil cântând prin casă şi este convins că respectivul copil are vocaţie muzicală şi este greu de convins că al său copil nu are predilecţie pentru muzică. Copiii au tendinţa de a imita alte persoane şi asta poate duce la confuzia că ar avea şi talent pentru muzică. Pentru selecţia (testarea) unui copil, este bine să urmărim următoarele aspecte generale:
-testarea ritmică, care se face prin bătăi ritmice din palme sau cu un creion pe masă, urmând ca elevul să repete, apoi, în funcţie de corectitudinea reproducerii ritmului dat, să se mărească dificultatea bătăilor ritmice pentru evaluarea posibilităţilor ritmice ale copilului, urmând notarea pentru a se putea realiza o ierarhie a elevilor testaţi;
-recunoaşterea sunetului mai acut sau mai grav după ce profesorul îl intonează vocal sau pe instrument; se dau două sunete la interval de terţă, secundă mare, secundă mică sau primă, iar elevul va spune care sunet e mai subţire, şi anume primul sau al doilea;
-reproducerea unui cântecel învăţat de copil; copilul va cânta un cântecel învăţat în casă sau la grădiniţă, indiferent de genul muzical (poate fi muzică populară, uşoară sau o colindă etc.), iar profesorul evaluator va urmări reproducerea liniei melodice, a respectării intervalice şi ritmice a fragmentului muzical, urmând apoi să reia melodia din altă tonalitate, cu un semiton sau ton mai sus sau mai jos, urmărindu-se din nou respectarea şi acurateţea reproducerii textului muzical, eventual şi ambitusul vocal al celui audiat;
-reproducerea intervalică a două sau trei sunete; profesorul va intona vocal sau va cânta două sau trei sunete pe vioară sau pian, iar copilul testat le va reproduce. Acest procedeu necesită mai multă atenţie, pentru că elevul poate fi emoţionat sau neatent şi există posibilitatea ca reproducerea să nu fie concludentă.
-o altă etapă ar fi reproducerea mai multor sunete de către elev pentru a putea evalua gradul de memorie muzicală pe care îl are acesta.
Testarea elevului trebuie făcută cu mare atenţie, iar profesorul evaluator trebuie să fie destins şi apropiat de copil, să creeze un climat favorabil testării, punând diverse întrebări copilului, care să-i diminueze emoţiile sau, după caz, să îl liniştească atunci când este hiperactiv.
2.Pregătirea teoretică presupune studiul aprofundat al teoriei muzicale, conform cu manualele de specialitate, începând cu sunetul şi proprietăţile lui, studiul melodiei, teoria intervalelor, teoria tonalităţii, teoria ritmului, orchestraţie, armonie, etc.
În această etapă de formare a tânărului muzician, elevul va învăţa să solfegieze, să scrie un dicteu, va învăţa să cânte la un instrument, să cânte vocal.
La orele de curs elevul va putea să scrie un autodicteu, sau va putea să scrie un dicteu pe care să-l dea colegului, va putea scrie un solfegiu folosindu-şi cunoştinţele acumulate până în acel moment şi respectând cerinţele profesorului în ceea ce priveşte tonalitatea, ritmul, numărul de măsuri, etc.
Astfel elevul îşi va dezvolta auzul interior melodic şi armonic şi va face primii paşi pentru dobândirea cunoştinţelor necesare pentru „inspiraţie”, care este ideea sau „scânteia” generatoare pentru a putea crea.
3.Motivaţie prin stimularea creativităţii.

În primul rând creativitatea muzicală ia fiinţă dintr-o necesitate, din nevoia de schimbare, de cunoaştere, de exprimare, de inovaţie.
Există încă o concepţie precum că elevul trebuie să studieze numai muzică clasică, prin asta înţelegându-se numai ce este în programa şcolară de la preclasic şi până la modern, studii, game, exerciţii şi nicidecum alte genuri muzicale - cum ar fi muzica populară de exemplu- pentru că elevul îşi va strica probabil tehnica de interpretare, va pierde timp inutil (cu alte prostii) etc.
Din punctul meu de vedere cred că elevii care au ales să facă muzică trebuie lăsaţi (cel puţin la început) să se exprime muzical aşa cum simt ei. Dacă le place mult muzica populară, să cânte şi muzică populară, dacă le place muzica uşoară, folk, jazz, rock, blues este bine să fie îndrumaţi şi ajutaţi să facă bine ceea ce le place, chiar dacă profesorilor nu le prea convine şi poate că nu prea înţeleg plăcerea lor, considerând pierdere de vreme. Din punctul meu de vedere trebuiesc făcute eforturi din partea profesorilor pentru a nu diminua entuziasmul copilului, care este unul din componentele cele mai importante pentru atragerea către muzică şi în ultimă instanţă pentru formarea tânărului muzician. Am observat în decursul mai multor ani de experienţă didactică că atunci când elevul cântă cu plăcere şi ceea ce-i place lui, nu numai studii, exerciţii şi piese impuse, acest lucru nu dăunează pregătirii lui ca muzician ci dimpotrivă, el de fapt studiază, exersează, îşi dezvoltă tehnica, interpretează, îşi dezvoltă memoria muzicală. 4.Aplicaţii practice

În timpul orelor de pregătire muzicală, profesorul va aplica metodele cele mai potrivite pentru stimularea creativităţii la elevi, atât în ceea ce priveşte pregătirea teoretică cât şi practică (instrumentală de exemplu).
Voi încerca să prezint programul de scris partituri „Sibelius 6”, iar la capitolul anexe voi explica primii paşi în folosirea acestui program.
Ce este Sibelius?
Sibelius este un program de scris partituri , creat de Software Sibelius (acum parte a Avid Technology ) pentru Microsoft Windows , Mac OS , şi OS RISC . Acesta este utilizat de către compozitori, aranjori, artiştii interpreţi sau executanţi, editori de muzică , profesori şi studenţi, în special pentru scris muzică clasică, jazz, trupă, voce, film şi muzică de televiziune. În plus faţă de editare şi imprimare de partituri, Sibelius, de asemenea, poate reda muzică din spate folosind sunete de înaltă calitate, are posibilităţi de scanare şi de importarea partiturilor tipărite pentru editare, şi publică rezultatele pentru alte persoane care pot accesa prin Internet si iPad-uri.

5.Pregătirea pentru scenă

Pregătirea pentru evoluţia copiilor cu ocazia diferitelor situaţii cum ar fi producţii de clasă, serbări şcolare, spectacole, concursuri, este un capitol deosebit de important pentru evoluţia viitoare al tânărului artist, din păcate de cele mai multe ori neglijat.
Este de la sine înţeles că toate eforturile elevilor care au ales să facă o carieră muzicală se vor finaliza prin execuţii scenice în faţa publicului, al comisiei de examen sau al juriului, ceea ce implică o etapă de concentrare psihică asupra programului ce trebuie parcurs. Acesta este şi momentul în care au loc profunde transformări psihologice-emoţionale şi chiar de caracter, de aceea consider că acest moment în pregătirea tânărului muzician trebuie tratat cu toată seriozitatea şi cu profesionalism, fiind totodată şi momentul final de evaluare a cunoştinţelor acumulate până în acel moment de tânărul muzician. În concluzie, voi da câteva sugestii despre cum ar trebui să procedeze profesorul pentru ca elevii pe care îi pregăteşte să poată susţine cu succes un examen sau un recital în faţa unui public.
1.Profesorul trebuie să se asigure că elevul ştie foarte bine repertoriul pe care îl are de prezentat şi că acesta este bine aşezat, prin mai multe repetiţii;
2.Înainte de orice reprezentaţie elevul ştie toate amănuntele care ar putea să-l influenţeze în interpretare, asigurându-i o stare de spirit cât mai favorabilă şi să încerce să bagatelizeze frica elevului (în nici un caz în mod ironic!);
3.Profesorul trebuie să prevină monotonia în studiu, care poate apărea în timpul repetării sistematice a aceloraşi procese de învăţare;
4.Este bine să se treacă în revistă repertoriul înaine de recital, rar, pentru a-l linişti şi pentru a-i da senzaţia stăpânirii repertoriului. Trebuie evitate „precizări noi” înainte de evoluţia elevului, pentru că acestea îi vor crea o stare de nesiguranţă, care trebuie evitată;

5.Trebuiesc cruţate forţele fizice şi emoţionale în ziua audiţiei, pentru a putea dispune de un tonus maxim pe scenă. Am observat că este bine ca în ziua de dinainte de recital elevii să nu repete, să se odihnească, astfel ei vor avea un randament sporit;
6.Comportamentul profesorului faţă de elev nu trebuie să difere de comportamentul său obişnuit, chiar dacă este şi el emoţionat, pentru că, elevul, văzându-şi profesorul emoţionat pentru el, îşi va pierde toată încrederea în sine şi tot curajul, eşuând.
7.Profesorul trebuie să fie prezent la toate manifestările publice ale elevului, acestea fiind şi un prilej de evaluare integrală a posibilităţilor lui; este ştiut că orice „defecţiune” latentă în clasă capătă amploare pe scenă;
8.Imediat după evoluţia elevului, este bine ca profesorul să încurajeze şi să felicite elevul, indiferent dacă interpretarea a fost pe măsura aşteptărilor lui sau nu, urmând ca, după ce trec emoţiile de după recital, să facă o evaluare a evoluţiei lui, luând în acelaşi timp un plan de măsuri pentru corectarea eventualelor greşeli, atât din partea elevului cât şi din partea profesorului. 6.Concert, recital

Finalul pregătirii muzicale teoretice, practice şi psihice se concretizează prin evoluţia elevului pe scenă.
În funcţie de succesul sau insuccesul acestui moment în pregătirea muzicală a tânărului muzician, elevul va găsi resursele necesare pentru a-şi continua pregătirea muzicală, atingându-şi scopul propus la începutul pregătirii, acela de a cânta. Un muzician se simte bine atunci când este apreciat, când se poate exprima prin propria interpretare, prin propriile idei inovatoare muzicale. Elevul care optează pentru o pregătire muzicală îşi poate dori să devină compozitor, dirijor, solist, membru într-o filarmonică, lăutar, profesor, sunetist, sau pur şi simplu îşi doreşte să cunoască tainele muzicii. Însă pregătirea sa muzicală este incompletă dacă elevul nu simte „fiorul” pe care îl dă apariţia pe scenă în faţa publicului spectator. De aceea cred că este necesar să scoatem cât mai des elevii pe scenă, chiar dacă lucrăm şi extracurricular, folosind ca material de lucru şi alt gen muzical decât ceea ce se predă prin programa şcolară, folosind toate mijloacele aflate la îndemâna profesorului, cu scopul de a-şi atinge scopul didactic prin motivarea, stimularea creativităţii, sensibilizarea şi atragerea elevilor către studiul muzicii.
Full transcript