Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

De la tragedia greaca la tragedia romana

No description
by

Joanna Dobranici

on 4 January 2014

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of De la tragedia greaca la tragedia romana

Oedip are incredere în el însuşi, incredere ce nu-l paraseşte nicio clipa şi are convingerea ca este mai puternic decât soarta. Oedip este un om urmărit de destin, învins în aparenţă de această forţă superioară, dar învingător la rândul lui. Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorţii tragice a legendarului Oedip a influenţat dramaturgia universală, rămânând şi în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice.
De la tragedia greaca la tragedia romana
Tragedia
Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând personaje puternice angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii ori cu proprile lor sentimente, acest conflict soluționându-se cu moartea eroului.
Tragedia este o formă de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate, care de obicei implică un conflict între un personaj și o putere superioară, ca de exemplu legea, zeii, soarta sau societatea. Originile ei sunt obscure dar cu siguranță că este un produs al bogatelor tradiții poetice si religioase al vechii Grecii. Mai precis, originile sale pot fi regăsite in ditirambi, cânturile și dansurile care îl celebrau pe zeul grec Dionisos, mai târziu preluat de romani ca Bachus.
Reprezentanti de seama ai tragediei
Sofocle(n. cca. 496 î.Hr. - d. 406 î.Hr)

a fost un poet tragic grec. Împreună cu Eschil și Euripide a pus bazele tragediei clasice grecești. Aduce însemnate inovații în tehnica teatrală: renunțarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, mărirea numărului coristilor de la 12 la 15, introducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanța acordată decorului și costumelor. Opera marelui poet tragic, continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese (după diverse păreri și izvoare, numărul pieselor e de 123, 130, 133, ba chiar și de 140), dintre care ne-au mai rămas în întregime numai șapte.

Seneca
Lucius Annaeus Seneca
(n. cca. 4 î.Hr. – d. 65)
a fost un filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero. Seneca a ocupat și funcții în administrația Imperiului.
Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare.
Din voluminoasa sa operă este de reținut morala sa apropiată de cea a stoicilor, dezvoltată în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea consta în a-și cultiva voința de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, stă în locul acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini. Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în acțiune.

Euripide (n. 480 î.Hr. - d. 406 î.Hr.)
a fost un poet tragic grec. Aristotel l-a supranumit „poetul tragic prin excelență”.
Alături de Eschil și Sofocle, Euripide face parte din celebra triadă a poeților dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice. Influențat într-o oarecare măsură de Protagoras, Euripide a împărtășit unele concepții ale sofiștilor.
El a fost preocupat de prezentarea psihologiei feminine în variate nuanțe și ipostaze. Pornind de la legende cu caracter mitologic, Euripide a creat conflicte și caractere care laicizează în măsură considerabilă dramaturgia elină, mutând accentul asupra omului și problemelor sale sufletești. Personajele lui Euripide nu mai sunt victime oarbe ale fatalității, ci purtători de pasiuni, adesea violente. Ele dezbat probleme filosofice și etice, nunță maxime. Din acest motiv, Euripide a fost supranumit și „filosoful scenei”.
Euripide a fost totodată un inovator al teatrului antic grec: a restrâns în continuare rolul corului și a adus, alături de elementele tragice, și elemente comice, prevestind astfel drama. A introdus în compoziția tragediei intriga, peripeția, recunoașterea, prologul și așa-numitul „deus ex machina”, necesar pentru dezlegarea nodului acțiunii.
Euripide a inspirat mari scriitori ca Racine, Corneille, Voltaire, Lessing, Goethe ș.a. În limba română, piese de Euripide au început să fie jucate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în traducerile semnate de Panait Ioanide și Petre Dulfu.

Euripide
Jean Racine
Jean Racine (n. 21 decembrie 1639, d. 21 aprilie 1699)

a fost un dramaturg francez.
Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trasături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.
Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganță și armonie. Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

Oedip Rege
Oedip rege (Oidipous Tyrannos)

este o tragedie scrisă de Sofocle. A fost jucată pentru prima dată pe la aproximativ 429 î.Hr. Numele lui Oedip vine de la grecescul "oidypous" si inseamna "picior umflat"
Tragedia „Oedip rege” începe cu freamătul cetății Teba, care se afla în fața unui chin: ciuma făcea nenumărate victime. Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care îi scăpase și de Sfinx, răspunzând corect la ghicitoarea acestuia. Creon, cumnatul lui Oedip, este trimis la oracol să afle adevarul. Oracolul motivează prin faptul că moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost ispășită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere să fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui Oedip că el este ucigașul lui Laios. Crezând că Tiresias și Creon au complotat împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Soția sa, Iocasta, alături de care are patru copii(Eteocles, Polynikes, Antigona și Ismena) ii spune că lui Laios i s-a prezis că va fi ucis de propriul fiu, pe care l-au dat spre adopție în alt ținut. Oedip își amintește motivul pentru care a venit în Teba: acela de a se îndepărta de familie ca să nu-și omoare tatăl. Face conexiunile si isi da seama ca si-a omorat tatal (care era deghizat) la o rascruce de drumuri si ca s-a casatorit cu mama sa, Iocasta, sotia lui Laios. Oedip suferă o cadere nervoasă, scoțându-și ochii, considerând că aceștia sunt cei din cauza cărora nu a văzut adevărul. Ca elemente specifice tragediei, intalnim conceptul de datorie al personajului principal; vointa sa de fier de a afla adevarul si a-si ajuta poporul. Apoi, prezenta corului, care simbolizeaza vocea celor adunati si sprijinul si compasiunea pentru cel care odata i-a izbavit. Corul exprima, cutremurat, sensul profund al tragediei: "Nu-i om mai urgisit decat esti tu!'' Tragicul se poate asocia si cu dionisiacul (atitudine de extaz, de zbucium), cu apolinicul (starea lui Oedip de la inceputul operei; atitudine marcata de calm, liniste, constanta in manifestari), cu hybrisul (orgoliul lipsei de masura), cu moira (destinul, soarta; la greci, ii stapaneau chiar si pe zei) sau cu sublimul (desavarsirea, perfectiunea).

Personajul lui Oedip în piesa lui Seneca este fricos și deschis de la început la ideea că acesta ar putea fi implicat în ciuma care a lovit Teba, în timp ce Oedip al lui Sofocle este „mândru și orgolios "
Piesa lui Seneca are un ton mult mai violent. Sacrificiul facut de Tiresias, de exemplu, este prezentat mult mai in detaliu.
Piesa lui Sofocle nu conține personajul Manto (fiica lui Tiresias)
În piesa lui Seneca, Oedip se orbește înainte de moartea Iocastei scotandu-si ochii. La Sofocle insa, Oedip se orbește după ce a văzut cadavrul Iocastei și folosește broșe de aur de la rochia ei.
La Seneca Oedip este, se pare, implicat in moartea Iocastei, si din versurile ambigue reiese faptul ca i-ar fi luat chiar el viata. În piesa lui Sofocle , Iocasta se spanzura ​​și un pic mai târziu Oedip ii gaseste trupul.
La Seneca, Laios precizeaza cine ii este ucigasul, pe cand la Sofocle aflam pe parcursul operei adevarul, prin intermediul lui Oedip, pe care il doboara vina.
 In piesa lui Seneca nu se face nicio mentionare a sentimentelor lui Oedip fata de copiii sai, pe cand la Sofocle ii lasa in grija lui Creon si doreste sa-i tina pentru ultima oara in brate.
La Seneca, piesa se încheie cu plecarea lui Oedip la Teba, în timp ce la Sofocle Oedip este anuntat de către Creon că domnia sa s-a încheiat .

Comparatia dintre Oedip Rege (Sofocle) & Oedipus (Seneca)
„Oedipus”
este o piesa tragica, care a fost scris de către Lucius Annaeus Seneca undeva prin secolul 1 i.Hr. Este o repovestire a poveștii lui Oedip, care este mai bine cunoscut prin piesa „Oedip Rege” a atenianului Sofocle. A fost scrisa în limba latină și nu a fost destinata unui public larg, ci mai degrabă ca sa fie recitata la întâlniri private.
Actul 1
Piesa se deschide cu regele Oedip, fricos si inspaimantat, care deplânge ciuma ce s-a abatut asupra Tebei. Menționează si o profeție pe care a primit-o de la Apollo înainte de a veni la Teba: ca isi va ucide tatal si se va casatori cu mama sa . De aceea el a fugit in împărăția tatălui său adoptiv, Polybos. Cu toate acestea , Oedip este atât de tulburat de ceea ce se intampla in Teba că el chiar se gandeste sa se intoarca acasa. Iocasta ii pune gandurile in ordine si el ramane.

Actul 2
Creon se întoarce de la Oracolul din Delphi spunand ca pentru ca Teba sa scape de ciuma, trebuie sa razbune moartea lui Laios, fostul rege. Oedip arunca un blestem(in mod ironic) asupra criminalului încă nedezvăluit. Profetul Tiresias apare și Oedip ii cere sa-i explice ceea ce a spus oracolul. Cum Tiresias nu are un nume, propune sa fie convocat spiritul lui Laios inapoi de la Erebus.

Actul 3
Creon se întoarce de la Tiresias după ce a vorbit cu fantoma lui Laios dar nu este dispus să dezvăluie numele criminalului. Oedip il amenință si Creon cedeaza. El spune ca Laios il acuză pe rege ca ar avea sânge pe mâini. Continua spunand că Laios promite ciuma si va înceta în cazul în care regele este expulzat din Teba .Creon il sfatuieste pe Oedip să abdice , dar Oedip crede că a inventat această poveste împreună cu Tiresias în scopul de a-l da jos de pe tron. În ciuda protestelor lui Creon, Oedip il aresteaza.

Actul4
Oedip este tulburat amintindu-si ca a omorat un om in timp ce venea la Teba. Un mesager în vârstă vine din Corint să-i spuna că tatăl său, regele Polybos a murit și să vină și să ia tronul. El nu vrea să se întoarcă, inca temandu-se de profeția care spunea ca se va căsători cu mama lui. Mesagerul îi spune insa că regina din Corint nu este mama lui ca i-a fost dat pe muntele Cithaeron . Oedip afla apoi, după ce l-a amenințat pe ciobanul care l-a dat spre adoptie ca este, de fapt, fiul Iocastei.

Actul 5
Un mesager dă vestea că Oedip doreste sa se sinucida și vrea ca trupul sa-i fie aruncat fiarelor sălbatice, dar apoi el simte că crima lui merita ceva mai rău din cauza suferinței prin care a trecut Teba. Mesagerul continua sa explice modul în care Oedip si-a scos ochii. Corul canta soarta lui Oedip iar el intră cu ambii ochi scosi și se confruntă cu Iocasta. Ea își dă seama ca trebuie si ea sa plateasca pentru actiunile sale, asa ca ia sabia si se sinucide.


Oedipus
Povestea lui Hippolit si a Phaedrei din perspectiva lui Euripide, Seneca & Racine
Mitul original
Mitul original, pe care sunt bazate toate cele 3 tragedii, relateaza povestea lui Hippolit, fiul ilegitim a lui Tezeu, regele Atenei, si al amazoancei Antiope. Acesta este devotat lui Artemis/Diana, zeita vanatorii, fapt ce o irita pe Afrodita (zeita iubirii), deoarece Hippolit o neglijeaza. Ca pedeapsa pentru aceasta nesabuinta, Afrodita o face pe mama lui vitrega, Phaedra sa se indragosteasca de el. In momentul in care pasiunea Phaedrei o face pe aceasta sa se autodistruga, slujitoarea ei isi da seama de adevaratul motiv si isi sfatuieste stapana sa ii dezvaluie sentimentele intr-o scrisoare catre Hippolit. La citirea scrisorii, Hippolit este oripilat si o confrunta pe mama lui vitrega. Fiindu-i refuzate avansurile, Phaedra aranjeaza camera ei pentru a parea ca a fost violata si cheama dupa ajutor. Dupa aceea, ea se spanzura, lasand in urma un bilet prin care il acuza pe Hippolit ca el se face vinovat de viol.
Tezeu, dupa primirea acestei scrisori, ordona ca Hippolit sa fie exilat din Atena si il cheama pe tatal sau, Poseidon/Neptun. Tezeu avea dreptul la 3 dorinte si ii cere tatalui sau sa il omoare pe Hippolit. In timp ce Hippolit mergea in carul sau pe coasta, spre orasul Troezen, un monstru ce semana cu un taur s-a ridicat din mare. Monstrul l-a urmarit pe Hippolit, fapt ce i-a infricosat pe caii acestuia si au facut carul lui Hippolit sa fie distrus. Hippolit a fost agatat de haturile cailor si a fost tarat spre moartea lui. Artemis le-a ordonat cetatenilor din Troezen sa ii aduca omagii lui Hippolit, iar toate femeile din Troezen si-au taiat o suvita din parul pentru a i-o dedica eroului.
Viziunea lui Euripide
Aceasta poveste contine o serie de teme despre iubire,tradare, pasiune, razbunare si conflictul dintre muritori si divinitati, la fel si o scena plina de actiune care tine locul punctului culminant.
Insa pentru Euripide acest lucru nu a fost de ajuns. Pentru a deveni o tragedie greceasca clasica, Euripide a creionat personajele astfel incat sa se potriveasca genului. Hippolit are o ura neobisnuita fata de femei si de relatii, Phaedra are o obsesie pentru fiul ei vitreg, iar Tezeu va deprinde o obsesie de a-si omori propriul fiu. In aceasta privinta, toate personajele sunt egale, fiecare jucand o functie diferita in poveste.
Una dintre caracteristicile este aceea de ''comiseratio'' sau cea de a atrage mila spectatorilor. Astfel Euripide, introduce trecutul crud al Phaedrei, fapt ce va avea efectul dorit. Aceasta devine unealta razbunarii Afroditei si vedem cum devine victima, din cauza incompetentei slujitoarei sale. Phaedra se sacrifica pentru a-si salva sotul si copiii de rusinea pe care ea ar fi cauzat-o. Moartea ei este un moment socant in piesa, iar in urma acestui fapt aflam ca aceasta a lasat un bilet ce il incrimineaza pe Hippolit. Din acest motiv si din lipsa altor dovezi tangibile, Hippolit este condamnat pe nedrept la moarte.
In acest moment, Tezeu isi indeplineste functia sa dramatica, aceea de a face condamna fiul pe nedrept. Fapta lui Tezeu este cea mai mare crima in toata piesa deoarece, pe cand Phaedra a incercat sa nu actioneze din impulsul obsesiei ei, Tezeu l-a acuzat pe fiul sau fara sa il asculte si i-a cerut lui Poseidon sa il omoare. Insa inainte de moartea lui Hippolit, vedem cum fiul si tatal se impaca.
Conceptia lui Seneca
Fiind inainte de toate un filozof, Seneca era interesat sa redea dramatic faptul ca omul trebuie sa puna deoparte pasiunea si indulgenta si sa apeleze la ratiune pentru fi in armonie cu restul lumii. Viziunea lui este regasita in text, iar titlul este prima dovada. In loc sa isi numeasca piesa Hippolit, precum Euripide, el alege sa o numeasca dupa personajul feminin, deoarece Phaedra este aceea care se conformeaza viziunii lui.
Inca de la inceput, Phaedra este prezentata ca fiind condusa de propriile dorinte. Este suparata pe sotul ei, Tezeu, deoarece acesta a ales sa isi ajute prietenul in misiunea lui de a o gasi pe Persefona in lumea mortilor. Phaedra este lasata acasa, inchisa, pe cand Tezeu poate cutreiera lumea, liber de orice responsabilitate. Pe langa acest fapt, in interiorul ei, pasiunea pentru Hippolit lupta sa iasa la suprafata si sa puna stapanire pe Phaedra. Slujitoarea ei o implora sa nu dea curs acestor dorinte incestuoase.
In discutia care are loc intre stapana si slujitoare, Seneca se foloseste de personaje pentru a reda lupta dintre si ratiune si simtire. In cele din urma, Phaedra asculta de slujitoare si alege sa nu actioneze dupa dorintele ei si sa isi controleze obsesia. Insa in cele din urma, slujitoarea pierde acest argument si Phaedra recunoaste ca daca nu poate actiona dupa cusurile inimii ei, atunci va alege sa se sinucida. Atunci, slujitoarea alege sa o ajute in privinta problemei cu Hippolit.
In urmatoarea scena, Seneca face uz de suspans cand Phaedra apare si se preface ca lesina pentru a atrage atentia lui Hippolit. Hippolit nu realizeaza, ca de fapt, mama lui vitrega incearca sa il seduca. Insa, in loc sa il seduca, ea practic ii marturiseste sentimentele ei, iar Hippolit oripilat, isi scoate sabia asupra ei. In momentul cand se pregatea sa ridice sabia pentru a-i pune capat vietii ei, Phaedra spune ca ea isi doreste sa moara decat sa traiasca fara el. Atunci el paraseste scena, lasand sabia in urma, iar Phaedra o va folosi in complotul ei de a se razbuna pe el.
Seneca ilustreaza in acest moment rautatile pasiunii omenesti. In acest moment, Tezeu este readus din lumea mortilor. Slujitoarea creeaza o atmosfera dramatica anuntand ca Phaedra vrea sa se sinucida. Aceasta spune ca a fost violata, dar refuza sa incrimineze, pana cand Tezeu spune ca o va tortura pe slujitoare pentru a afla adevarul. Ca dovada, Phaedra ii aduce sabia lui Hippolit si il incrimneaza pe acesta. Asta este tot ce ii trebuie lui Tezeu pentru a izbucni de furie si ii cere ajutorul lui Neptun, rugandu-l sa ii omoare fiul.
De asemenea, Seneca face apel si la actiune in povestea mesagerului despre moartea lui Hippolit. Climaxul este acelasi ca si cel din '''Hippolit'' al lui Euripide.
Seneca reuseste sa ilustreze punctul lui de vedere filozofic in acest context, adaugand si drama.
Perspectiva lui Racine
Versiunea lui Racine cade cumva intre celelalte adaptari deoarece Racine a creat opera dupa credinta sa, facand parte din secata Jansen. Credinta lui spune ca perversitatea omului poate fi invinsa doar de indivizii care au fost predestinati de fortele divine. Racine mentioneaza inca de la inceputul tragediei ca el nu a scris pentru a lasa o instructie morala.
In primele 3 scene din Phedre, este prezentata povestea si cele doua personaje principale. In primul rand, Hippolit este creionat ca fiind nelinistit, dorind sa plece in cautarea tatalui sau si neaga ca ar fi indragostit de Airicia, fiica dusmanului lui Tezeu. Pe de alta parte, Phedre apare ca fiind indragostita de Hippolit, dar este inclinata mai degraba spre sinucidere decat sa dea cusur sentimentelor ei.
Momentul in care Phaedra va ''ataca'' este acela cand apar vestile cum ca Tezeu ar fi mort. Ea vrea sa faca o alianta cu mostenitorul lui Tezeu, Hippolit. Insa lui Hippolit i s-a ivit oportunitatea de a da cusur sentimentelor lui fara a-l jigni pe tatal lui. Primul ''act'' se termina in momentul in care Phedre alege sa tina cont de sfatul slujitoarei ei, Oenona, de a se alia cu Hippolit impotriva Ariciei.
Cel de-al doilea act incepe cu Aricia care isi marturiseste sentimentele pentru Hippolit in fata Ismenei. Acest lucru creeaza o atmosfera de tensiune si pune pe Phedra in dezavantaj. Cand Hippolit isi marturiseste dragostea fata de Aricia, Phedra devine din ce in ce mai vulnerabila, chiar daca statutul de vaduva a lui Tezeu ii ofera multa putere. Phedra isi dezvaluie dragostea pentru Hippolit, insa acesta o respinge. Ironic, in acel moment apar vestile cum ca Hippolit a fost ales succesorul lui Tezeu, solidificand puterea politica a Phedrei.
Odata cu anuntul revenirii lui Tezeu, Phedra realizeaza ca este compromisa si ca Hippolit nu mai este liber sa fie cu Aricia. Acest moment marcheaza mijlocul povestii, eveniment care schimba echilibrul intern al personajului principal. Phedra trece de la postura de indragostita la o razbunatoare apriga. Oenone pune bazele unui plan de a-l incrimina pe Hippolit, chiar daca in urmatoarea scena aflam ca el nu avea de gand sa o demaste pe Phedra. Singurul lui gand este acela de a ramana in gratiile tatalui sau.
In timp Oenone face munca de jos, acuzandu-l pe Hippolit de tentativa de viol, Phedra este, fara discutie, cea care va cadea in dizgratie in cea de-a doua jumatate a actului. Phedra se face vinovata de furia lui Tezeu asupra lui Hippolit, care duce la exilul lui si la blestemul lui Neptun asupra lui. Insa, cand aceasta incearca sa il salveze si sa il disculpe, Tezeu marturiseste ca Hippolit este indragostit de Aricia, Phedra se razgandeste. Se napusteste asupra lui Oenone si dupa caderea ei nervoasa, se termina cel de-al doilea act.
Cel de-al treilea act se axeaza pe presimtirile lui Tezeu. Racine nu include, ca in cazul lui Euripide, ajutorul zeitei Artemis. Acesta il lasa pe Tezeu sa realizeze singur greseala facuta, observand cum sotia lui il implora sa nu il raneasca pe Hippolit. Se roaga la zei pentru o intelegere mai buna a acestor dovezi si observa ca Aricia se abtine din a dezvalui ceva. Acesta trimite dupa Oenona pentru a afla mai multe informatii, dar presimtirile lui se adeveresc cand afla ca aceasta s-a sinucis. De asemenea, afla ca Phedra vrea sa se sinucida si ca aceasta scrie continuu scrisori, dupa care le rupe.
La fel ca in celelalte adaptari, tragedia ajunge in punctul culminant atunci cand vestea ca Hippolit a fost omorat de un monstru iesit din mare. Insa, este adaugat faptul ca Hippolit moare, spunand in fata tatalui sau ca o iubeste pe Aricia. Tezeu o acuza pe Phedra de acest complot marsav si aceasta recunoaste. Tragedia se incheie cu moartea Phedrei, care se otraveste, si cum Tezeus promite ca o va trata pe Aricia ca pe propria fiica.
Oedip la Colonos
Oedip la Colonos este o tragedie din 406 î.Hr. scrisă de Sofocle. Situată cronologic între Oedip rege și Antigona, aceasta a fost scrisă ultima, cu puțin timp înainte de moartea autorului, si reprezinta o continuare a lui „Oedip rege”.
Bătrân și orb, Oedip sosește la Colonos, fiind condus de fiica sa Antigona. Isi face o autocaracterizare:’’L-o milui azi pe Oedip/ Pribeagul, careva?’’,compatimindu-si soarta potrivnica. Aflându-se într-o dumbravă sființită, le este cerut să părăsească Colonos-ul. Dar Oedip știe că aici va muri și cere să-l vadă pe Teseu, regele Atenei. Bătrânilor din Colonos, care vin în fața lui Oedip, le este mărturisită originea sa blestemată, aceștia dorind apoi să-l alunge pe Oedip. Antigona îi roagă să-i lase să rămână.
Apare Ismena, fiica mai mică a lui Oedip, care povestește că frații lor, Eteocle și Polinike, s-au luptat pentru tron(,,dar, vai, ce vrajba-i intre ei’’) Polinike a fost alungat de către Eteocle de pe tron și din țară. Polinike s-a dus la Argos pentru a cere aliați în vederea unui război împotriva Tebei. Ismena spune apoi că va sosi Creon pentru a-l supune pe Oedip puterii tebanilor. Oedip nutrește sentimente de ură față de Creon și de fii săi care nu l-au sprijinit când a fost alungat din Teba.
Apare Teseu care îi acordă lui Oedip găzduirea în țara sa. Creon încearcă să-l convingă pe Oedip să se întoarcă la Teba, știind că într-un eventual război între Teba și Atena, va învinge partea care se va afla în posesia corpului lui Oedip. Dar Creon îi amintește lui Oedip că el nu poate fi înmormântat în cetate ci numai în afara ei. Oedip îl refuză pe Creon. Acesta o răpeste pe Ismena, dar ea este eliberată de oamenii lui Teseu. Apare Polinike care îi cere binecuvântarea în vederea victoriei în lupta contra Tebei. Oedip îl refuză și pe el, știind că Polinike nu va cuceri niciodata Teba, iar frații se vor omorî unul pe celălalt în luptă. Oedip îl conduce pe Teseu la locul morții sale, loc ce va trebui păstrat secret de către Teseu, căci numai așa Oedip poate ocroti Atena. Antigona il intreaba pe Teseu unde se afla mormantul dar Teseu spune: ‘’Odrasle dragi, Oedip –el- mi-a cerut/Sa-i jur ca langa-al sau lacas sfant/Pe nimeni n-am sa-l las si nimanui/ Sa nu-I dezvalui taina lui.’’
Oedip nu a murit de moarte naturală; un zeu l-a răpit sau pământul s-a deschis pentru a-l primi și a-l elibera de toate suferințele. Teseu promite Antigonei și Ismenei că va fi alături de ele pentru totdeauna după care cele două surori se întorc la Teba pentru a împiedica moartea fraților.

Agamemnon al lui Seneca
“Agamemnon”, tragedie ce ii apartine lui Seneca Cel Tanar, scrisa in jurul anului 55 i. Hr. reprezinta o adaptare a versiunii incipiente “Agamemnon” srisa de Eschil. Aceasta prezinta povestea intoarcerii eroului grec Agamemnon acasa in Argos dupa Razboiul Troian, dar si moartea sa, cauzata de sotia sa Clytemnestra si de iubitul aceasteia Aegisthus.
Opera prezinta cum fiul lui Atreus, Agamemnon, rege al Argosului a fost plecat timp de 10 ani conducand fortele grecesti in razboiul impotriva Troiei si se intoarce ca sa isi recastige tronul. Insa in lipsa lui, sotia acestuia, Clytemnestra se indragosteste de ambitiosul var al lui Agamemnon, cei doi conducand impreuna Argosul. De asemenea, Clytemnestra pastreaza o antipatie puternica fata de sotul acesteia, antipatie ce a luat nastere odata cu decizia lui Agamemnon de a-si sacrifica propria fiica, pe Iphigenia, pentru a-I impaca pe zei inainte de inceperea Razboiului Troian.
“Agamemnon” reprezinta o brilianta opera retorica, crezandu-se ca a fost scrisa mai mult pentru a fi studiata decat pentru a fi jucata. Chiar daca are la baza opera lui Eschil, varianta mai recenta include un material mult mai nou, unele scene neavand un precedent in drama originala.
Tragedia inchisa de catre piesa este una multipla ce nu il implica numai pe Agamemnon dar si pe multe alte personaje, atat greci cat si troieni. Perspectivele asupra tragediilor sunt de asemenea multiple, vazute atat prin ochii grecilor care iau parte la Razboiul Troian, cat si prin ochii troienilor care lupta in razboi dar si prin ochii printesei troiene, Cassandra.
Multiplele puncte de vedere ale diferitelor personaje sunt illustrate pentru a portretiza feluritele moduri de a intelege aceleasi evenimente. Nu exista in realitate personaje centrale sau care sa domine piesa, poate nici chiar Agamemnon insusi, care are numai 26 de replici pe parcursul intregii piese.
Piesa este caracterizata de asemenea de viziuni multiple, in special de viziunea Cassandrei, care poate vedea atat in “lumea de jos” cat si in cea reala, si care priveste uciderea lui Agamemnon ca pe un spectacol, asemenatoare unei lupte intre gladiatori.
In concluzie, “Agamemnon” reprezinta o adaptare imbogatita a variantei originale si totodata o opera de seama a retoricii antice.

Andromaca - eroinaătragediei omonime
Istorie
În mitologia greacă, Andromaca (Ανδρομαχη) este soția lui Hector, fiica lui Eetion și sora lui Podes. A fost născută și crescută în cetatea Teba din Misia, unde tatăl ei era rege. Numele ei ar putea însemna "lupta unui om", deoarece s-a format prin contopirea cuvintelor ανδρος (andros), al unui om și μαχη (machē), bătălie, luptă.

Înainte de cel de-al nouălea an al războiului troian, cetatea natală a Andromacăi a fost devastată de Ahile, iar tatăl și cei șapte frați ai săi au fost masacrați. Împreună cu Hector, Andromaca a avut doar un copil, Astianax. În timpul războiului împotriva Troiei, ea își va pierde atât soțul (ucis de Ahile într-o luptă eroică) cât și fiul (aruncat de pe zidurile Troiei de Neoptolemus).După căderea Troiei, Andromaca va reveni lui Neoptolemus și va fi dusă împreună cu acesta și fratele lui Hector, Helenus, în Epir. Acolo, Andromaca îi va dărui lui Neoptolemus trei fii: Molosos, Pielos și Pergamos. În tragedia Andromaca de Euripide, eroina era pe cale să fie asasinată împreună cu Molosos de Hermione, soția lui Neoptolemus și fiica Elenei.
După moartea lui Neoptolemus, Andromaca se căsătorește cu Helenus și devine regina Epirului.
Apare pentru prima data in literatura in "Iliada", a lui Homer.
Andromaca in literatura
Andromaca, fiica regelui Tebei şi văduva eroului troian, Hector, rămâne în literatură ca un simbol al dragostei materne şi al fidelităţii conjugale.
Desi prizoniera a lui Pirus, Andromaca refuza iubirea acestuia, ramânând fidela amintirii sotului ei si iubirii pentru fiul lor, Astianax.
Drama eroinei se dezlantuie atunci când afla ca Oreste a fost trimis de greci spre a-1 aduce pe Astianax, fiul lui Hector. Andromaca se simte prinsa între datoria de a se casatori cu Pirus, pentru a-si salva fiul, si aceea de a-i ramâne credincioasaăsotului ei, ambele fiind la fel de puternice. Pentru a-si salva fiul, ea primeste formal casatoria cu Pirus, cu intentia de a-si curma viata dupaă celebrarea acesteia. Dar Pirus va fi ucis de Oreste, la îndemnul Hermionei. Aceasta îl iubea pe Pirus si nu putea suporta gândul caă el se va casatori cu Andromaca.
Full transcript