Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE

No description
by

Ionel-Dumitru Nedelcu

on 31 August 2015

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of ISTORIA LITERATURII ROMÂNE

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
1521
1945
PERIOADA
PREMODERNĂ
1787
PERIOADA MODERNĂ
PERIOADA
PAŞOPTISTĂ

1840
1867
1889
PERIOADA
INTERBELICĂ

1918
PERIOADA
POSTBELICĂ

ION
CREANGĂ
TITU
MAIORESCU
IOAN
SLAVICI
MIHAI
EMINESCU
ION LUCA
CARAGIALE
DOSOFTEI
GRIGORE
URECHE
MIRON
COSTIN
ION
NECULCE
DIMITRIE CANTEMIR
VARLAAM
ANTIM IVIREANUL
COSTACHE CONACHI
POEŢII VĂCĂREŞTI
ŞCOALA ARDELEANĂ
ION BUDAI-DELEANU
ANTON PANN
Evul mediu românesc
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung
Transcripție interpretativă după normele ortografice actuale

"Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I B[o]gom darovannomu zupan Hanăș Begner ot Brașov mnog[o] zdravie ot Nécșul ot Dlugopole. ( = Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupan Johannes Benkner din Brașov, multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung).
I pak (= și iarăși / de asemenea) dau știre domnietale za (= despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul (se referă la Sultanul Suleiman I Magnificul) au ieșit den Sofiia și aimintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să știi domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe (= Nicopole) de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut ceale corăbii ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus.
I pak să știi că bagă den toate orașele câte 50 de oamini să fie în ajutor în corăbii.
I pak să știi cumu se-au prins nește meșteri den Țarigrad (= Istanbul) cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce știi și domniia ta.
I pak spui domnietale de lucrul lu Mahamet-Beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaș(i) și de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet-Beg, pre io-i (unde-i) va fi voia pren Țeara Rumânească (cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui țării), iară el să treacă.
I pak să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab (= Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet-Beg, mai vârtos de domniele voastre.
I pak spui domnietale ca mai-marele miu de ce am înțeles și eu. Eu spui domnietale, iară domniia ta ești înțelept și aceaste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe oamini mulți și domniele vostre să vă păziți cum știți mai bine.
I B[og]i te ves[e]lit, Aminu.( = Și Dumnezeu să te slăvească, Amin)"
Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei,
(n. 26 octombrie 1624, Suceava - d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător.
În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducator al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și postpatristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești.
A tipărit "Psaltirea în versuri" (cu peste 500 p., și 8634 de versuri), în 1673, la Uniev în Polonia.
Psalmul lui David, 1

Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț1 cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.
Și la giudeț nu vă s-afla locul
Să vă sculaț, ce-ț peri cu totul.
Nici păcătoșii din direapta
Vor fi cu direpții să-ș ia plata,
Că celór direpț Domnul le vede
Toată calea din scaun ce șede.
Și calea păgânilor cea strâmbă
Va pieri, și vor cădea-n grea scârbă.
Psalomul lui David, 136

La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acoló șezum și plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Și cu inemă amară,
Prin Sion și pentru țară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrămi herbinte.
Și bucine ferecate
Lăsăm prin sălci aninate,
Că acoló ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară
Să le zâcem viers de carte
Într-acea streinătate,
Ca-n svânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul.
Ce nu ni să da-ndemână
A cânta-n țară streină.
De te-aș uita, țară svântă,
Atuncea să-mi vie smântă,
Și direapta mea să uite
A schimba viers în lăute!
Și să mi să prinză limba
De gingini, jelindu-mi scârba,
De te-aș mai putea uita-te,
Ierusalim cetate,
Nainte de nu te-aș pune
În pomene-n zâle bune.
Să nu uíț, Doamne svinte,
De Edom ce-au zâs cuvinte
Svintei cetăț împrotivă,
Cu rău din gură zlobivă :
„Răsâpițî-i zidiuri nalte,
Deșertaț de bunătate!“
Tu, fată vavilonească,
Răul va să te tâlnească!
Va fi ș-acela-n ferice
Ce-ț-va veni să te strice,
Că țî să va-ntoarce darul,
Cum ne-nchini tu cu păharul,
Când cuconii tăi de ziduri
Vor zdrobi-i ca nește hârburi.
Varlaam (n. 1580, 1585? - d. 18 august 1657) a fost Mitropolit al Moldovei (1632 - 1653) în timpul domniei lui Vasile Lupu, scriitor și om de cultură.
Tipăreşte în 1643, la Iaşi, "Cazania sau Carte românească de învăţătură". Este cea mai însemnată lucrare a mitropolitului Varlaam, și în același timp una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi românești.
Cartea începe cu un „Cuvânt“ adresat de Vasile Lupu „la toată semenția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă“, arătând că oferă „acest dar limbii românești, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui Dumnezeu, după aceia, de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici“.
Urma apoi un „Cuvânt către cetitoriu“ al mitropolitului. Din aceste două prefețe se desprinde ideea unității de neam și de limbă a românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania. "Cazania" a adus o contribuţie preţioasă la formarea limbii noastre literare, fiind scrisă într-un stil viu și plin de culoare, cu fraze bogate în comparații pitorești și expresii plastice. Considerată de Nicolae Iorga drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate "Stihuri în stema domniei Moldovei", prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții.
Stihuri în stema domniei Moldovei

Deși vedzi căndva sămn groaznic,
să nu te miri cănd să aratâ putearnic.
Că putearnicul putearia-l închipuiaște,
și slăvitul podoaba-l schizmeaște.
Cap de buâr și la domnii Moldovenești,
ca putearia aceii hieri să o socotești,
De unde mari domni spre laudâ ș-au făcut cale,
de-acolo și Vasilie vodă au ceput lucrurile sale.
Cu învățături ce în țara sa temeliuiaște,
nemuritoriu nume pre lume știe zideaște.
Grigore Ureche (n. cca. 1590, d. 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.
Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă.
Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lemberg, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.
"Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă" a fost scris spre sfârșitul vieții, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, "Letopisețul Țării Moldovei" constituind începutul istoriografiei în limba română.
De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012

Nu multă vr...me, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la osp...ţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om intreg la fire, nel...neşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru ac...ia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea năd...jdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui c...le vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după ac...ia l-au ajunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi d...cii preste vară au fostu ploi gr...le şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut.
Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.
Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sf...tnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai put...rnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor. Şi d...cii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu.
Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română.
A studiat la colegiul iezuit de la Bar și apoi la Camenița, în Polonia. Ca și Grigore Ureche, distinsul cărturar cunoaște profund valorile antichității, își însușește, pe lângă polonă și rusă, limbile latină și greacă. Iubește istoria, cunoaște retorică și poetică.
În 1675, scrie "Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...”, mult mai analitic decât acela al lui Ureche, pe care îl continuă.
"Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul" continuă cronica lui Ureche din 1594 pînă în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. Opera are în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele. Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise.
N. Manolescu, în "Istoria critică a literaturii române" desprinde următoarele trăsături ale operei:
a) caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere economic, politic și social;
b) folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversații fermecătoare și de replici extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iași logofătul.”
c) aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci când știe, bîrfele și stratagemele diplomatice, anticipându-l pe Neculce prin portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lângă el un călău „pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc;
d) stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfârșit, după model latin.
În 1686 scrie "De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor", lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, cu un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătâi a Școlii Ardelene.
Ioan Neculce (n. 1672 - d. 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnități importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este "Letopisețul țării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat" . Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cu cea mai mare probabilitate, cronicarul își începe lucrul la "Letopiseț" după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani.
Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradițiuni relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: "Daniil Sihastru", de Bolintineanu, "Aprodul Purice" de Negruzzi, "Altarul mănăstirii Putna", de Alecsandri, "Cupa lui Ștefan", de Bolintineanu, "Dumbrava roșie", de Alecsandri, "Visul lui Petru Rareș", de Alecsandri ș.a.
Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând apariția lui Creangă.
O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ștefăniță-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face.

I. Ștefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii și viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galați, i-au bătut foarte rău pre turci și au luat și Cetatea Albă și Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăți. Și în câteva rânduri s-au bătut Ștefan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aședzat turcii cu Ștefan-vodă. Și le-au dat hotar și olat Bugeacul și au făcut pace. Și turcii apoi au adus tătarî din Crâm și i-au aședzat în Bugeac, carii stau și pănă astădzi, precum au aședzat și la Hotin lipcani.
II. Ștefan-vodă cel Bun multe războaie au bătut. Și așe să aude din oameni vechi și bătrâni că, câte războai au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut.
III. Ștefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ștefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Și este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au și pe trii boierenași de au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cadzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fie cădzut săgeata într-un delușel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Și este sămnu un stâlpu de piatră. Și dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii așè povestescu. Fost-au și bisericuță1 de lemnu întru acel delușel și s-au răsipit, fiind de lemnu. Și așè au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult aur decât zugrăvală, și pre dinlăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu. Și dzicǔ călugării să fie fost făcut și sfeșnicile cele mari și cele mici și policandru și hora tot prisne de argint, și pe urmă să li fie luat un domnu și să fie făcut alteli de sprije, care le-am apucat și noi. Iar stricându-să un clopot mare la mănăstire și făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.
http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83rii_Moldovei/O_sam%C4%83_de_cuvinte
http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83r%C3%AEi_Moldovei_de_la_Aaron_Vod%C4%83_%C3%AEncoace
http://www.kosson.ro/restitutio/45-cultura-scrisa/407-scrisoarea-lui-neascu-1521
http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9B%C4%83r%C3%A2i_Moldovei,_de_c%C3%A2nd_s-au_desc%C4%83lecat_%C8%9Bara
http://ro.wikisource.org/wiki/De_neamul_moldovenilor
http://ro.wikisource.org/wiki/Versuri_%28Costin%29/Via%C8%9Ba_lumii
Prédoslovie adecă voroava cătră cititoriul
Fost-au gîndul mieu, iubite cititoriule, să fac létopisețul țărîi noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian-împăratul și urdzisăm și începătura létopisețului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri. Și la acestŭ fel de scrisoare gîndŭ slobod și fără valuri trebuiește. Iară noi prăvim cumplite vrémi și cumpănă mare pămîntului nostru și noaă. Deci priiméște, în ceasta dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile și cursul țărîi, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Uréche vornicul.
Afla-vei de la Dragoș-vodă, din descălecatul țărîi cel al doilè, la létopisețul lui, pre rîndul său scrise domniile țărîi, pănă la Aron-vodă. Iară de la Aronŭ-vodă încoace începe acesta létopiseț, carea ți l-am scris noi, nu cum s-ari cădè, de-amănuntul toate. Că létopisețele céle streine lucrurile numai ce-s mai însămnate, cum sintŭ războaiele, schimbările, scriu a țărîlor megiiașe, iară céle ce să lucreadză în casa altuia de-amănuntul, adecă lucruri de casă, n-au scris. Și de locŭ létopiseță, de muldovanŭ scrisă, nu să află. Iară tot vei afla pre rîndu toate.
Și priiméște această dată această puțină trudă a noastră, care amŭ făcut, să nu să treacă cumva cu uitarea de unde este părăsit, cu această făgăduință că și letopiseț întrég să aștepți de la noi de om avea dzile și nu va hi pus preavécinicul sfat puternicului Dumnedzău țărîi aceștiia țenchiŭ și soroc de sfîrșire.

Stihuri de descălecatul țărîi

Neamul Țărîi Moldovei de unde să trăgănează?
Din țărîle Rîmului, tot omul să creadză.
Traian întîiŭ, împăratul, supuindŭ pre dahi
Dragoș apoi în moldoveni premenindŭ pre vlahi
Martor este Troianul, șanțul în țara noastră
Și Turnul Săverinului, munteni, în țara voastră.

1 Dahii și dachii tot unii sint (n.a.).
2 Moldovénii mainte de Dragoș-vodă să chema vlahi sau rumâni de la Rîm (n.a.).
3 Turnul Săverinul este în Țara Muntenească, unde au fost și pod de piatră peste Dunăre, de Traian-împăratul făcut atunce cînd au descălecat aceste 2 țări cu rîmlénii (n.a.)
PETRU MAIOR
Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș — d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene.
A fost fiul protopopului român unit Gheorghe Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnăveni). Și-a efectuat studiile primare la Căpușu de Câmpie, unde se stabilise tatăl său, devenit protopop de Iclod (Mureș). După studii la Colegiul Reformat din Târgu Mureș (1769-1772) și la Blaj (1771-1774) a urmat studiul filosofiei și teologiei la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma (1774-1779), apoi a făcut studii de drept la Universitatea din Viena (1779-1780).
Devine profesor de logică, metafizică și dreptul firii la gimnaziul din Blaj (între 1780 - 1785), preot în Reghin-sat și protopop al Gurghiului (între 1785 - 1809), „crăiesc revizor” (revizor crăiesc) și corector al cărților românești care se tipăreau la Buda (1809 - 1821).
A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alți reprezentanți ai Școlii Ardelene - la redactarea celebrei declarații de emancipare a românilor transilvăneni,
Supplex Libellus Valachorum
.
A avut un rol important în redactarea
Lexiconului de la Buda
.

Opere importante

Istoria pentru începutul românilor în Dachia
, Buda, 1812, 348 p. În același volum se găsesc și lucrările:
Disertație pentru începutul limbei românești
și
Disertație pentru literatura cea vechie a românilor
.
Ortographia româna și latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur
, Buda, 1819, cu anexa:
Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu
, Buda, 1819 (ultimele două reeditate în
Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc...
, cunoscut și sub numele de
Lexiconul de la Buda
, 1825, p. 1 - 102, la redactarea și revizuirea căruia a lucrat și Petru Maior).
"De o valoare mult mai mare este
Istoria pentru începutul românilor
. Această lucrare fu provocată de afirmările istoricilor străini, mai ales Sulzer (
Istoria Daciei transalpine
, Viena, 1781) şi Engel (
Istoria Valachiei
, 1804) în privinţa originii românilor, tăgăduind latinitatea lor. Se hotărăşte dar să scrie, să dovedească continuitatea noastră în Dacia-Traiană, "că văzând românii de ce viţă strălucită sunt prăsiţi, toţi să se îndemne strămoşilor lor întru omenie şi bună-cuviinţă a le urma". Desigur că astăzi, după trecerea de atâţia ani, după scoaterea la lumină a unui mare număr de argumente istorice şi mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasă în chestiunea continuităţii, dar el are meritul de a fi cel dintâi istoric român care s-a ocupat cu originea neamului, căci cartea primului descălecat al lui Miron Costin e prea puţin serioasă şi nu judecă din punctul de vedere din care privea istoricul transilvănean.

După ce povesteşte războaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: că Dacia a fost deşertată cu totul de locuitori. Examinând apoi modul cum s-a făcut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii în timpul cât a fost stăpânită de romani şi ajunge la Aurelian. El socoteşte "fără crezământ" părerea că "toţi romanii să fi ieşit din Dacia în Moesia" şi aduce o sumă de argumente. De aceea studiază deosebit viaţa coloniştilor din Dacia, de la Aurelian până la sosirea ungurilor, arătând stabilirea acestora în Ardeal şi luptele lor cu românii şi deosebit cu ale românilor de peste Dunăre. Capitole speciale sunt consacrate numelui românilor (rumâni, vlahi, cuţovlahi) şi teoriei lui Sulzer că în sec. XIII românii de peste Dunăre au trecut în Dacia. La fine sunt două disertaţii: una privitoare la începutul limbii româneşti; alta la literatura veche a românilor, cea mai veche încercare de istorie a literaturii noastre. (...)

Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e însemnată prin
Lexiconul de la Buda
(1825), la care a colaborat şi, mai ales, prin
Ortografia limbii
şi prin alte articole în legătură cu aceasta. El se deosebeşte de părerea lui Micu şi Şincai, care socoteau că limba noastră are origine latină clasică şi spune că româna s-a format din latina vulgară. El crede că toţi dacii au fost exterminaţi şi coloniştii s-au adus din Italia. Ei au păstrat limba aşa cum au avut-o şi dacă nu s-ar fi adus împrumuturi de la străini, ar fi şi azi tocmai ca la venirea lor în Dacia. Dacă dar s-ar învoi românii să lase la o parte toate acele împrumuturi, s-ar căpăta acea limbă vorbită de popor în timpul republicii. Această limbă populară, fiind anterioară evoluţiunii literare, urmează că limba română e anterioară limbii clasice, cu alte vorbe, e muma limbii latine.

Cu toate scăderile şi argumentările eronate, cu aceasta se pune baza ştiinţifică a cercetărilor de mai târziu: explicarea limbii române prin latina vulgară."

Gheorghe Adamescu -
Istoria literaturii române
LEXICONUL DE LA BUDA
Lexiconul de la Buda[1] , titlul complet
Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat
, apărut în 1825, este primul dicționar cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Școlii Ardelene.
Preocupări de elaborare a unui dicționar al limbii române au existat încă din secolul al XVIII-lea, prin Samuil Micu, care a întocmit, spre 1800,
Dicționarium Valachico-Latinum
, pe care autorul l-a lansat într-un prospect din 1806, ca urmând să apară la tipografia Universității din Buda. Dar autorul a murit în același an și tipărirea s-a sistat.
La scurtă vreme după moartea lui Micu, tipografiei îi parvine un alt material lexical, pentru un dicționar în patru limbi: româno-latino-maghiaro-german, al cărui autor era protopopul Vasile Coloși din Săcărâmb. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu și constituie de pe acum o serioasă premisă pentru redimensionarea dicționarului.
Necesitatea unui dicționar tezaur al limbii române preocupa de multe decenii și autoritățile politice ale Imperiului Habsburgic, astfel că tipografia a fost sprijinită și îndemnată insistent la tipărirea lucrării.
În aprilie 1809 Petru Maior a fost cooptat pentru revizuirea
Lexiconului coloșian
, cum îl numeau contemporanii. De la bun început apare o controversă între Petru Maior și Vasile Coloși, pe tema ortografiei ce urma să fie folosită în tipărirea lucrării. Răspunderea era într-adevăr foarte mare: urma să se editeze un dicționar monumental, cu litere latine în locul chirilicelor, împlinindu-se astfel un vechi deziderat al latiniștilor ardeleni. Întreaga strategie desfășurată de Maior, din 1809 și până la moarte, a fost orientată spre impunerea unei ortografii latino-românești care să reprezinte concepțiile filologice ale Școlii Ardelene, așa cum fuseseră ele formulate de Samuil Micu și Gheorghe Șincai.
Lucrarea polemică a lui Petru Maior, Censura Lexici Colossiani, Valachico-Latino-Hungarico-Germanici, a litera H, inclusive usque ad finem, sesiza importanța aplicării unor principii solide ale ortografiei în redactarea lexiconului: "Opera este de interes național, cititorii acestui lesicon nu-l vor primi ca de la un autor tânăr (se referea la vârsta lui Vasile Coloși când adunase materialul pentru dicționar n.n.), ci ca de la tot neamul."
Pregătirea tipografică a lexiconului coloșian s-a complicat pe parcurs prin moartea lui Vasile Coloși în 1814, apoi a lui Ioan Piuariu-Molnar în 1816, în fine, prin imixtiunea în redactarea lexiconului a canonicului orădean Ioan Corneli, impusă de Locotenența Regească a Ungariei.
În anul 1819 Ioan Corneli abandonează lexiconul, care în acel moment părea că se află într-o situație fără ieșire.
În același an 1819, Petru Maior scoate de sub tipar
Orthographia Romana sive Latino-Valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis vocum reserantur
.
În 29 noiembrie 1820 se raportează că Maior a acceptat să facă munca de încheiere științifică a lexiconului coloșian, pe lângă celelalte îndatoriri de cenzor și corector. Scriitorul a operat corecturi, în sensul ortografiei sale, asupra manuscrisului părții a doua, de la litera H până la sfârșit. Prima parte, de la A la G o corectase tot el, între 1809 și 1815. Dar moartea îl surprinde și pe Petru Maior cu lucrul neterminat.
Lexiconul coloșian a fost dus la bun sfârșit de către frații Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori, care au adus la un numitor comun ortografia întregului material lexical, conform regulilor din
Orthographia Română
.
Astfel lucrarea a apărut în 1825, cu titlul "Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat".
În cele aproape 1000 de pagini, lucrarea cuprinde traducerea cvadrilingvă și etimologia pentru aproximativ 10.000 de cuvinte și termeni ai limbii române, având inclusă în deschiderea lucrării și o reeditare a
Orthographiei Romane
a lui Petru Maior.
Sub numele comun de "Lexicon de la Buda", această operă monumentală încheie în mod simbolic perioada clasică a Școlii Ardelene, ale cărei învățăminte multiple le lasă moștenire noului secol de spiritualitate românească.
1825
GHEORGHE ŞINCAI
Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș - d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.
Familia Șincai se trăgea din satul făgărășan Șinca Veche, din județul Brașov, localitate situată la 22 Km de Făgăraș.
A studiat în limba maghiară în Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două orașe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocențiu Micu-Klein.
Ca director al învățământului greco-catolic din Transilvania a adus o contribuție fundamentală în acțiunea de răspândire a culturii în mediul rural. A elaborat alaturi de Samuil Micu prima gramatică tipărită a limbii române:
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae
(Viena, 1780).
S-a dovedit un poliglot, însușindu-și temeinic: greaca, latina, maghiara, germana, italiana și franceza. Informația și cultura i-au permis ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.
A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie.
În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale:
Abecedarul
,
Gramatica
,
Aritmetica
și
Catehismul
, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.
În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu:
Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese
.
Gheorghe Șincai s-a stins din viață la 2 noiembrie 1816.
La Blaj Şincai a stat doisprezece ani. Pe durata cât a fost director al şcolilor din Transilvania a deschis mai mult de trei sute de şcoli noi. În acest timp nu numai că s-a ocupat de inspectarea şcolilor, dar a adunat orice document care făcea referire la români. A început să scrie "Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese", dar a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Din cauza acestei lucrări şi acuzaţiilor care i se aduceau a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând ceea ce putea pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, iar după ce a fost eliberat din temniţă a rămas şi fără slujbă. Cu ajutorul episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, a plecat la Viena pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, dar fără rezultat. Fără nici un venit, s-a aciuit la moşia contelui Vass, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii acestuia.

În anul 1803 Şincai pleacă de la Oradea la Buda, unde împreună cu Samuil Micu lucrează febril, adunând documente şi interpretând faptele descrise în ele, dar S. Micu moare, iar Gheorghe Şincai rămâne să continue munca de unul singur. A tipărit astfel Calendarul de la Buda, la sfârşitul căruia a publicat, în anul 1807, "Istoria românilor". În anii care au urmat a publicat în acelaşi calendar şi în acelaşi mod fragmente din "Hronica românilor ...", până când în final aceasta a fost interzisă de cenzură. După această interzicere a operei sale, s-a refugiat pe moşia contelui Vass unde, după cum scria el însuşi "mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea".

Din această bucată a vieţii sale se cunosc puţine, lipsind informaţii despre el pentru diferite perioade de timp.

În 1811 Şincai apare la Oradea, unde este bine primit de Samuil Vulcan. Aici va lucra cu sârg la "Hronica Românilor ...", scriind numai despre perioada de până la 1739, moment la care se opreşte, de frică de a nu supăra autorităţile şi de a nu-i stârni pe duşmani. În 1812 pleacă pe jos la Blaj, ducând în spinare saci cu documente şi manuscrise. A fost primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob. De la Blaj a plecat la Cluj, tot pe jos, pentru a cere autorizaţia de publicare a "Hronicii românilor ...". Cererea sa a fost respinsă, autorităţile afirmând ulterior că "opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci". Şincai a plecat dezamăgit spre Oradea, unde a fost găzduit din nou de Samuil Vulcan, care i-a promis că îi va face o copie a "Hronicii ...". Totuşi, după ce a terminat lucrarea, Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro a luat-o. A fost văzut pentru ultima oară în Transilvania în anul 1814, apoi nimeni nu a aflat nimic despre el, nici măcar dacă şi când a murit.

S-a aflat doar târziu că Gheorghe Şincai a murit pe moşia contelui Vass, lângă Košice, în Slovacia, la 2 noiembrie 1816.

Multe dintre lucrările sale sunt cunoscute numai după titlu, ele pierzându-se. Printre acestea se numără "Dialogul", o gramatică românească, un dicţionar românesc şi unul daco-român.

O copie manuscris a "Hronicii ...", pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan în 1811 la Oradea, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie în 1833 de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş. În 1844 se tipăreşte la Iaşi partea din "Hronică ... " ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000. În 1845 se tipăreşte la Buda o ediţie a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383.

În 1853, organizându-se comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul "Hronicii ..." şi lucrarea e tipărită în întregime, pentru prima oară, de August Treboniu Laurian. Acesta a spus despre "Hronica românilor ..." a lui Şincai: "cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie".
"Opera principală a lui Şincai este
Cronica românilor şi a altor neamuri învecinate
, care cuprinde evenimentele de la 96 până la 1739.
Cât a trăit, Şincai n-a putut s-o publice în întregul ei, pentru că cenzura maghiară i-a pus această rezoluţiune:
Opera e vrednică de foc, iar autorul de furci (Opus igne, author patibulo dignus)
. A apărut pentru prima oară completă la Iaşi, în 1853, în timpul şi prin iniţiativa lui Grigore-Ghica Vodă. Se publicase fragmente din ea în 1843 (Iaşi) şi în 1844 (Buda).
Ultima ediţie e din 1886.
Această lucrare e o înşiruire, an cu an, a diferitelor evenimente, alcătuită mai ales din citaţiuni dintr-un foarte mare număr de autori străini şi din cronici româneşti, însoţite din când în când de reflexiuni de natură mai particulară sau mai generală, în care se pot vedea ideile şi credinţele sale.
Din cauza formei adoptate, legătura dintre fapte e slabă. Din punct de vedere al stilului şi al modului cum prezintă şi cum judecă faptele, nu se deosebeşte de cronicari, mai ales de cei de frunte dintre moldoveni. Ceea ce formează superioritatea lui este faptul că a avut intenţiune să studieze la un loc istoria tuturor românilor, pe când cronicarii puneau în primul rând provincia lor şi numai incidental vorbeau de celelalte, este şi mulţimea citaţiunilor, căci mii de autori au fost puşi la contribuţiune.
Din această de pe urmă cauză până azi încă multe din părţile cronicii lui se pot folosi ca izvoare istorice.
În judecăţile sale se arată foarte independent şi lipsit de prejudicii. Deşi călugăr, el nu se dă la o parte de a vorbi de rău despre iezuiţi. Deşi unit, el cercetează faptul acesta al unirii românilor, şi, dacă-i arată rezultatele bune, i-arată şi relele:
Neamurile străine, cu frumoase pretexturi, mai ales ale legii creştineşti, înşeală pe bieţii români de-i stăpânesc şi-n ziua de acum. Ce vreau arhiereii aceştia? să te înveţe să-ţi prinză partea pre lumea aceasta sau să te ducă la ceruri? Nu crede, o române, pentru că numai punga ta o voiesc ca să-şi umple pungile lor şi tu să rămâi rob acelora pre care mai marii tăi i-au stăpânit oarecând. Deşteaptă-te drept aceea, o iubite neamul meu şi ai minte!
De câte ori vine ocaziunea, îşi arată iubirea nemărginită pentru patria sa şi pentru neamul românesc. Cu toate că era de familie nobil, vorbeşte cu libertate de nobilimea română, arătând cum ea s-a ungurit şi cât de rău s-a purtat cu ţăranii, despre care vorbeşte totdeauna ca un adevărat democrat:
Ţăranii la atâta ajunsese pre vremea mea de a se vinde ca dobitoacele fără de loc... Afară de slujbele care le făcea domnilor pământeşti, începând de luni până sâmbătă seara în toată săptămâna peste tot anul, dumineca domnii cei pământeşti pre iobagii săi îi trimite cu cărţi (scrisori) pre la alţi domni!
Viitorul neamului îl preocupă foarte mult. Voieşte ca românii din Transilvania să fie îndreptăţiţi egal cu ungurii, iar cei din principate să scape de domnia străinilor şi să se poată guverna singuri:
Pre neamul românesc mai mult i-a stricat întâi neînţelegerea între dânşii şi pisma din lăuntru, apoi pisma şi fala creştinilor din vecini şi mai vârtos a leşilor, decât neamurile cele păgâne, tătarii şi turcii, căci de aceştia lesne şi prea uşor s-ar fi apărat românii, mai ales de nu s-ar fi despărţit moldovenii şi muntenii în două domnii ci ar fi fost toţi sub un cap ţinând laolaltă
."
Gheorghe Adamescu - "Istoria literaturii române"

SAMUIL MICU-KLEIN
Maniu Micu, ulterior Samuil Micu (n. 1745, Sadu, judeţul Sibiu – d. 13 martie 1806, Pesta, Ungaria) a fost preot român greco-catolic, teolog, istoric, traducător, scriitor, poet, filozof, iluminist, reprezentant al Şcolii Ardelene, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania.

Originea şi familia
S-a născut în toamna anului 1745 în localitatea Sadu, judeţul Sibiu, în familia protopopului greco-catolic Stoia şi a soţiei sale, Ana.
Familia sa a reclamat origine nobilă, deşi nici un act nu dovedeşte acest lucru. Cu toate acestea, Samuil Micu se semnează întotdeauna cu numele “Klein de Sad”. În actele oficiale el a apărut numai cu numele Samuil Klein.
Episcopul greco-catolic şi iluminist Inochentie Micu Klein a fost înrudit cu Samuil Micu, fiindu-i unchi de văr.

Studiile
Din anul 1760 a fost elev la Blaj la seminarul şi mănăstirea "Buna Vestire", în aceeaşi perioadă intrând călugăr ucenic la la dorinţa unchiului său, Inochentie Micu-Klein. În această perioadă primeşte numele monahal de Samuil.
După terminarea studiilor la Blaj, a plecat la Universitatea din Viena pentru a studia teologia şi filosofia. A petrecut la studii în capitala Imperiului austriac perioada cuprinsă între anii 1766-1772.

Activitatea
La 14 octombrie 1762 a devenit călugăr la mănăstirea "Buna Vestire" din Blaj, iar în 1764 a fost numit superior al mănăstirii şi prefect al seminarului. La 13 noiembrie 1765 a fost ridicat la rangul de ecleziarh şi asesor consistorial. În 1766 a trecut de la mănăstirea "Buna Vestire" la mănăstirea "Sfânta Treime", tot din Blaj. În toamna aceluiaşi an a fost trimis la studii teologice la Viena la seminarul catolic "Pazmany", unde a studiat următorii şase ani.
Întors de la studii în Transilvania în anul 1772, devine colaborator al episcopului greco-catolic Grigore Maior, pe care îl însoţeşte la Viena în anul 1773, la conferinţa episcopilor uniţi din Imperiul austriac.
Prin lucrarea sa,
Brevis historica notitia originis et progressus nationis Daco-Romanae, seu, ut quidem barbaro vocabulo appelant Valachorum, ab initio usque ad seculum XVIII
, redactată între anii 1773-1778, a deschis drumul şcolii latiniste din Transilvania, prin emiterea unei teorii asupra originii şi etnogenezei românilor, bazată pe rădăcinile romane şi latinitatea limbii române.
În 1773 pleacă din nou la Viena, ca duhovnic şi vicerector al Colegiului “Sfânta Barbara” din capitala austriacă. Va rămâne la Viena până în anul 1783. La un moment dat, în această perioadă s-au aflat la Viena toţi cei patru reprezentanţi de seamă ai Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Ioan Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.
S-a întors la Blaj în anul 1783 şi a lucrat cu sârg la cea mai important operă a sa, una dintre capodoperele culturii române din toate timpurile, o Biblie tradusă după Septuaginta orientală. Această Biblie, numită de către unii autori Biblia de la Blaj, tipărită la Blaj în anul 1795, a fost atât de bine tradusă în limba română încât a devenit o piatră de temelie a limbii române literare.
A fost coautor al vestitului
Supplex Libellus Valachorum
, din anul 1791, care a fost tipărit la Cluj.
Între anii 1791-1806, Samuil Micu a scris o istorie a românilor, în trei variante, fiecare dintre ele adresându-se câte unei categorii sociale din rândul românilor. Prima variantă se numea
Scurtă cunoştinţă a istoriii românilor
şi se adresa celor care ştiau carte la nivel mediu. A doua variantă a fost concepută sub formă de catehism şi se adresa celor cu puţină ştiinţă de carte, iar a treia variantă, numită
Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor
, rămasă neterminată din cauza morţii autorului, se adresa publicului savant.
Din anul 1804 a fost redactor şi cenzor al cărţilor româneşti care se tipăreau la Tipografia Universităţii din Buda, încercând să valorifice opera sa cu caracter naţional, în pofida opoziţiei dure a maghiarilor.
Ca poet, a fost primul român din literatura noastră care a experimentat rima albă, în poemul
În sfânta şi Marea Sâmbătă
.

Opera

Opera lui Samuil Micu este vastă, cuprinzând lucrări apărute atât în timpul vieţii sale, cât şi postum. Dintre cele mai importante lucrări ale sale fac parte:

Biblia
(Blaj, 1795) - traducere
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae
, Viena, 1780, 94 p. (în colaborare cu Gheorghe Șincai, prima gramatică românească tipărită și prima cu litere latine); reeditată în 1980: Studiu introductiv, traducerea textelor și note de Mircea Zdrenghea, Cluj Napoca, 1980, XXX + 245 p.;
Inițiator și redactor al unei mari lucrării lexicografice, care va fi continuată și dezvoltată de mai mulți cărturari și se va tipări la Buda, în 1825, sub titlul
Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc
, cunoscut și sub numele de
Lexiconul de la Buda
(partea lucrată de el a fost publicată de László Gáldi sub titlul
Dictionarium valachico-latinum
, Budapest, 1944).
Brevis historica notitia originis et progressu nationis Daco-Romanae seu ut quidem barbaro vocabulo appelant Valachorum ab initio usque ad seculum XVIII
(1778). Rămasă în manuscris, a fost publicată fragmentar de A. T. Laurian sub titlul „Historia Daco-Romanorum sive Valachorum”, în „Instrucțiunea Publică”, Iași, 1861, p. 67-118 și în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, XXV, 1 862, nr.11 - 26 și 29 - 30);
Scurtă cunoștință a istoriei românilor
(1796, rămasă în ms., editată de Cornel Câmpeanu, București, 1963, XLIX + 237 p.);
Istoria, lucrurile și întâmplările românilor, acum într-acest chip așezate și din multi vechi și noi scriitori culeasă și scrisă
, 4 tomuri
"Activitatea lingvistică a lui Micu se manifestă prin colaborarea la dicţionarul de la Buda (1825) şi mai ales prin gramatica scrisă latineşte: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae... (Viena, 1780) pentru a fi utilă nu numai românilor, dar şi străinilor. El crede că limba română e o corupţiune a limbii latine clasice şi misiunea gramaticului este să scape de tot amestecul străin şi s-o facă iarăşi pură, cum a fost înainte de contactul cu alte popoare. Ortografia trebuie şi ea să arate cât mai mult aceasta, prin diferite semne întrebuinţate.

Deşi greşită în principiu, ca şi în aplicare, lucrarea lui Micu are importanţa mare în istoria literaturii prin faptul că ea formează începutul direcţiunii latiniste, care avea să fie atâta timp stăpână pe mişcarea culturală a românilor."
Gheorghe Adamescu - "Istoria literaturii române"
http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/195/12/BUSibiu_Sincai_Hronica_Romanilor_01.pdf
Nu există niciun portret cunoscut al lui Ion Budai-Deleanu
Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.

Familia
A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău.
Între 1780 până la 1856 parohia din Cigmău număra cinci preoți Budai. Budai-Deleanu a avut un frate secretar tesaurisat în Sibiu, un alt frate impiegat la oficiul salinelor din Oradea Mare și se presupune că un al frate a fost preotul Salamon Budai din Cigmău, în perioada 1780-1800, iar întâia școală din Cigmău se deschide în 1849 în casa învățătorului Petru Budai.[2]

Studii

A făcut studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. Obține titlul de doctor în filosofie. Câștigă o solidă cultură umanistă și adâncește studiul limbii latine și învață limbile germană, franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material.
Este unul din reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior și pe Gheorghe Șincai. A împărtășit convingerile iluministe ale acestora.

Activitatea pedagogică, administrativă și științifică

La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara. Apoi a devenit profesor și prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și a renunțat la intenția de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot restul vieții. Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare.

Activitatea literară

Autorul primei epopei în limba română, "poemationul eroi-comic"
Țiganiada sau Tabăra țiganilor
, ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic "Țiganiada") tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Un alt poem satiric
Trei viteji
, rămas neterminat, valorifică motive din "Don Quijote" de Cervantes.

Lucrări
Literare


Țiganiada sau Tabăra țiganilor
, Iași, În revista „Buciumul Român” I, 1875; II, 1877

Trei Viteji
, poem satiric, București, Ed. Ancora, 1928

Lingvistice


Temeiurile gramaticii românești
, manuscris, 1812

Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești
, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parțial de Gh. Bulgăr, București, 1957)

Teoria ortografiei românești cu litere latinești
, manuscris, ciorna unei scrisori ample

Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae
, 1812

Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc
, Liov, 1818

Scrieri lingvistice
, București, 1970

Istorice


De originibus populorum Transylvaniae

De unione trium nationum Transylvaniae

Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina
(publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei” în „Gazeta Bucovinei” IV, 1894)

Hungaros ita describerem
„Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt”

Juridice


Rândueala judecătorească de obște
, Viena, 1787, traducere

Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea (a pedepsirii) lor
, Viena, 1788, traducere

Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele
, Cernăuți, 1807, traducere

Codul penal
, Liov, 1807

Codul civil
, Liov, 1812

Pedagogice


Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos
, Viena(?), 1786

https://archive.org/details/Budai-Deleanu_Ion-Tiganiada__Cartea_.pdf
ION
HELIADE
RĂDULESCU
IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU
1740 - 1797
ALECU VĂCĂRESCU
1767 - 1798
NICOLAE VĂCĂRESCU
1786 - 1825
IANCU VĂCĂRESCU
1792 - 1863
VASILE CÂRLOVA
1809 - 1831
GHEORGHE ASACHI
1788 - 1869
1650-1716
PERIOADA
VECHE

MIHAIL
KOGĂLNICEANU
GEORGE
BACOVIA
SFÂRŞITUL SEC. XIX -
ÎNCEPUTUL SEC. XX
TUDOR
ARGHEZI
MIHAIL
SADOVEANU
LIVIU
REBREANU
CAMIL
PETRESCU
LUCIAN
BLAGA
ION
BARBU
GEORGE
CĂLINESCU
EPOCA
MARILOR
CLASICI

EUGEN
LOVINESCU
MARIN
PREDA
NICHITA
STĂNESCU
MARIN
SORESCU
2015
Full transcript