Razboiul de 100 de ani

Concluzie

În Franţa, sfârşitul războiului a creat şi premisele desăvârşirii centralizării statale, prin integrarea în domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În timpul lui Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun într-un apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în timpul ducilor următori într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se căsătoreşte cu moştenitoarea ducatului Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului regal.

Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei secolului al XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi demografic. În afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie harta politică a Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.

Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor patriotice atât la francezi, cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar apartenenţa lor la respublica christiana, ci şi calitatea de supuşi ai unui regat sau ai altuia. Franceza, limba oficială a regatului englez din vremea cuceririi normande, încetează să mai joace acest rol, şi engleza îşi dobândeşte acum întreaga demnitate.

Desfasurarea razboiului

Desfasurarea războiului

Se pierduse însă din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate în timpul deceniilor de război, şi patriotismul care se închega în jurul ideii de Franţa Acestea au făcut posibil succesul uluitor al acţiunii Jeannei d’Arc, o ţărancă de 19 ani din Lorena, care afirmând că aude voci divine ce o sfătuiesc, reuşeşte să-l determine pe prinţul Carol (delfinul), înlăturat de la moştenirea regatului, şi care mai stăpânea doar sudul Franţei, să-i pună la dispoziţie o armată. Reacţia de raliere în jurul regelui legitim pe care ea o declanşase a continuat, şi Franţa preia definitiv iniţiativa în conflictul ce dura deja de prea multă vreme. Carol al VII-lea reuşea, până la 1453, să elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu excepţia portului Calais

În faza a doua a războiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reuşit să pună capăt seriei de victorii engleze. În primul rând el a luat o serie de măsuri pe plan intern, dintre care cea mai importantă este transfonnarea contribuţiilor extraordinare plătite de supuşii săi pentru război în impozite permanente.

Treptat-treptat englezii au fost obligaţi să se retragă din Franţa, unde spre 1380 mai stăpâneau doar câteva oraşe (Calais, Bordeaux, Bayonne).

Deşi confiuntată şi ea cu grave probleme datorită răscoalei ţărăneşti condusă de Watt Tyler şi a efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuşeşte să preia din nou iniţiativa spre sfârşitul secolului.

Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se căsătorea cu Henric al V-lea, regele Angliei, şi fiul ce urma să se nască din acestă căsătorie trebuia să domnească peste ambele regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale canalului Mânecii, şi în care Franţa ar fi jucat probabil rolul de anexă continentală a Angliei.

Desfășurarea războiului

Războiul începe în 1337 şi părea mai puţin favorabil englezilor, inferiori din punct de vedere numeric şi siliţi să lupte departe de ţara lor. Acestea sunt însă doar relative, căci regele Angliei are numeroase posesiuni pe continent, care pot servi ca bază de operaţiuni, şi sursă de provizii şi chiar de oarneni. Arcaşii englezi, pricepuţi în mânuirea celor mai ucigătoare arme la distanţă existente pe vremea aceea, s-au dovedit superiori în faţa cavaleriei greu înarmate franceze, care a fost distrusa la Crécy în 1346 şi la Poitiers în 1356.

Arcasii englezi erau obişnuiţi cu lupta de aproape, în care scopul nu era uciderea adversarului ci capturarea lui pentru a obţine o răscumpărare. Acest lucru i se întâmplă şi regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la Poitiers şi silit să se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa, unde se declanşează profunde mişcări sociale.

În acelaşi timp se declanşa şi marea răscoală a ţăranilor, Jacqueria.

Principalele bătălii

24 iunie 1340 Bătălia de la Sluys

26 august 1346 Bătălia de la Crécy

4 sep 1346 - 3 aug 1347 Asediul Calaisului

19 septembrie 1356 Bătălia de la Poitiers

29 septembrie 1364 Bătălia de la Auray

3 aprilie 1367 Bătălia de la Nájera

25 octombrie 1415 Bătălia de la Azincourt

21 martie 1421 Bătălia de la Baugé

31 iulie 1423 Bătălia de la Cravant

17 august 1424 Bătălia de la Verneuil

12 oct 1428 - 8 mai 1429 Asediul Orléansului

18 iunie 1429 Bătălia de la Patay

18 iunie 1430 Asediul Compiègne-ului

9 mai 1435 Bătălia de la Gerberoy

15 aprilie 1450 Bătălia de la Formigny

17 iulie 1453 Bătălia de la Castillon

Cauza imediată

Cauza imediată a războiului a fost însă reprezentată de criza pentru succesiunea la tronul Franţei deschisă prin moartea în 1328 a ultimului urmaş direct al regelui Filip al IV-lea cel Frumos. Cum toţi cei trei fi ai regelui muriseră fără a lăsa urmaşi de sex masculin, se punea problema alegerii unui nou rege. Fiica lui Filip al IV-lea fusese căsătorită cu Eduard al II-lea, regele Angliei, şi fiul său, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Dar nobilii francezi nu acceptă un rege englez, pe care îl percepeau ca străin şi care devenea şi prea puternic în raport cu ei dacă reunea cele două coroane, şi preferă o altă soluţie.

Cauzele generale

O altă cauză priveşte rivalitatea franco-engleză pentm comitatul Flandrei, zonă foarte prosperă din punct de vedere economic, care depindea politic de Franţa, dar era atrasă în sfera de influenţă a economiei engleze. În Flandra se dezvoltase postăvăritul, pentru care materia primă (lâna) provenea în mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale între cele două zone erau foarte importante.

Cauzele generale

Cauzele generale sunt legate de menţinerea unor teritorii ale Franţei actuale în posesia regilor Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau uneori obligaţiile contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale războiului a fost refuzul regelui Eduard al III-lea al Angliei să presteze omagiu regelui Franţei pentru ducatul Guyenne (sud-vestul Franţei).

Sitiatia inițială

La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş ireversibil, dar conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de „războiul de 100 de ani” avea să creeze mari probleme ambelor monarhii.

Razboiul de 100 de ani

MULȚUMIM

PENTRU

VIZIONARE!!!

Vasile Rusu & Doina Bega