Cuprins

6.După 1989

Capodoperele lui Ioan Groșan “O sută de ani la porțile Orientului “ (1992) sau Mircea Cărtărescu, cel mai cunoscut scriitor al ultimilor douăzeci de ani “ Visul“ - varianta cenzurata (1989), reeditată în ediție completă cu titlul “Nolstalgia“ ,în 1990; “Trăvești“ (1994) și trilogia“ Orbitor . Aripa stângă“ (1996) “Corpul “ (2002) și “Aripa dreaptă“ (2007), apar cu o singură excepție după căderea regimului comunist.

După anul 2000, tineri prozatori talentați aduc un suflu epic nou (Filip

 Florian, Ion Manolescu, Răzvan Rădulescu ș.a.)

Dincolo de aceste avataruri,romanul de după război se intregrează marilor  formule romăneşti,în care esenţială rămîne preocuparea scriitorului pentru  ta-bloul social,dar,mai ales,pentru condiţia umană,ilustrînd relaţia individului cu destinul sau cu istoria,surprinzînd personaje-cazuri,marcate de psihologii abi-sale,ori banalitatea vieţii sub semnul unor reverberaţii fanstastice.

Romanul realist-psihilogic

Moromeții vol I

Romanul „Morometii” a aparut in doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar cel de-al doilea in 1967, fiind nu numai un punct de reper in proza postbelica, ci si o reprezentare de exceptie a satului traditional romanesc din Campia Dunareana, in perioada interbelica si postbelica. Romanul a fost precedat de 3 nuvele: „Intalnirea din pamanturi”, „O adunare linistita” si „Dimineata de iarna”.

Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreau, Slavici, Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra lumii rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare.

Marin Preda este un narator omniscient, care povesteste intamplarile si evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul si constiinta personajelor.

Actiunea primului volum al romanului e plasata cu trei ani inaintea inceperii celui de-al doilea razboi mondial si pana in 1962- cel de-al doilea volum, in satul Silistea-Gumesti din Campia Dunarii.

Romanul, asadar, este de factura realista pentru ca zugravste veridic si obiectiv realitatea unei epoci care sta sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentala a romanului, pe care se aseaza actiunea, este timpul. Ingaduitor la inceput, idee formulata in primele randuri ale primului volum „ se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari” , ideea timpului revine simetric la finalul volumului, rasturnand imaginea vietii tihnite de la inceput: „Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare”.

Scriitorul contureaza imaginea dramatica a satului rominesc surprins in tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii traditionale, a clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii de catre istorie.

Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se determima reciproc, asa cum se intampla in romanul „Ion” al lui Rebreanu. Exista aici un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si familii din sat, care evolueaza paralel. Personajele sunt numeroase si puternic individualizate, care intra in conflicte puternice, fie intre ele, fie cu oranduirea sociala.

Incipitul precizeaza locul si timpul desfasurarii actiunii. Axa timpului strabate tot volumul I, majoritatea evenimentelor avand loc de sambata seara pana duminica dimineata, cand timpul pare dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri.

Cuprins

II.TIPURI DE ROMAN

În „Scriitori romani de azi”, Eugen Simion prezintă tipurile de roman ale epocii,de la cel realist-psihologic, reprezentat de”Moromeţii” şi până la proza fantastică.

Peisajul nu e mult diferit de cel interbelic. Se pot identifica, aşadar, romanul de analiză, romanul eseistic sau eseul românesc mitic. Nouă poate fi considerată formula aşa-zisului ”roman politic”, despre care se poate discuta dacă este sau nu un tip special sau a fost definit astfeldoar pentru tematica abordată, subordonată unor împrejurări istorice anume. Nouă este şi formula artistică a prozei generaţiei optzeciste în care romanul devine ecoul unor înscenări livreşti, ocazionate, de banalul existenţei.

I. Prezentare generală

- contextul epocii

- periodizare

II. Tipuri de roman

1. Romanul realist-psihologic - Moromeții de Marin Preda

2. Romanul cu elemente eseistice - Moromeții vol II de Marin Preda

3. Romanul psihologic:

– Animale bolnave (Nicolae Breban) 

– Absenţii (Augustin Buzura)

– Îngerul a strigat (Fănuş Neagu)

– În absenţa stăpânilor (Nicolae Breban)

4. Romanul politic

– Cel mai iubit dintre pământeni (Marin Preda)

– Galeria cu viţă sălbatică (Constantin Ţoiu)

– Feţele tăcerii (Augustin Buzura)

5. Proza modernă. Romanele „optzeciştilor” 

– Zmeură de câmpie (Mircea Nedelciu) 

– O sută de ani de zile la porţile Orientului (Ioan Groşan)

Romanul în perioada postbelică

5.Generația`80

“Școala de la Târgoviște“ își găsește ecou în generația scriitorilor bucureșteni cunoscuți sub denumirea de “opzeciști“. Ei se formează în cadrul unor reviste și al unor cenacluri studențești, precum: “Cenaclul de luni“, “Universitas“, “ Junimea“, conduse de criticii literari Nicolae Manolescu, Mircea Martin, respective, Ovid. S. Crohmălniceanu.

Scriitorii “opzeciști“ constituie, după generația interbelică, a doua genera-ție cu vocație și cunoștiință teoretică din literatura noastră. Înzestrați cu talent și cunoscând evoluția teoriilor literare în plan mondial, au determinat depășirea temelor și a formulelor artistice ale deceniilor anterioare, impunând o schimbare fundamentală la nivelul producerii și al receptării textului literar.

Mircea Nedelciu, liderul generației sale, teoretizează postmodernismul în articole, interviuri și îl transpune în special în proza scurtă: “Aventuri într-o curte interioară“ (1979); “Efectul de ecou controlat “ (1981); “Amendament la instinctualul proprietății “ (1983); “Și ieri va fi o zi“(1989), dar și în romane precum “Zmeura de câmpie “ (1984), “Tratament fabulatoriu“ (1986), iar în 1990 publică“ Femeia în roșu“,roman scris împreună cu Adriana Babeti și Mircea Mihăieș.

  Romanul lui Mihail Sadoveanu "Mitrea Cocor", apărut în 1949 şi inclus în programa şcolară de atunci, este reprezentativ pentru realismul socialist prin tema conflictului dintre ţăranii săraci şi boierul Cristea Trei-Nasuri, în satul Malu Surpat. Orfanul umilit Mitrea este alfabetizat de către fierarul comunist Florea Costea, care-l învaţă să recite "Internaţionala".

Cele două personaje pozitive, ţăranul şi muncitorul, sunt reprezentanţii clasei oprimate de către moşierii haini şi lacomi, împotriva cărora se îndreaptă revolta şi ura celor doi. După ce Mitrea Cocor ajunge în Uniunea Sovietică şi intră în contact direct cu binefacerile comunismului, aplică în România reforma agrară după modelul răsăritean, împărţind pământurile care aparţineau moşierilor, ţăranilor din Malu Surpat.

2.ROMANUL CU ELEMENTE ESEISTICE

Dacă primul volum al romanului Moromeţii, publicat în 1955, surprindea în epocă prin noutatea viziunii despre tipologia ţăranului, modificând perspectiva artistică şi făcând din acesta un personaj cu o bogată viaţă sufletească, un contemplativ al evenimentelor istoriei, cel de-al doilea volum, publicat după 12 ani, avea să fie şi el un eveniment literar. Două sunt motivele care fac din acest volum un punct de referinţă al prozei postbelice: încadrarea în tema obsedantului deceniu - abuzurile contra clasei ţărăneşti - şi prezenţa unor elemente eseistice, de reflecţie morală, susţinute de către două dintre personaje: Ilie şi Nicolae Moromete.

Altfel spus, schimbările dramatice aduse de comunism devin punctul de pornire a unor discuţii care vizează chiar destinul omului, rostul acestuia în lume. Replicile lui Ilie Moromete sunt ultimele adevăruri spuse de reprezentantul unei lumi care părăsea, forţat, scena istoriei. Binele, proprietatea, tema veşnicei schimbări a lumii, moartea sunt doar câteva dintre subiectele pe marginea cărora se înfruntă reprezentanţi ai unor filozofii şi ideologii diferite.

„Roman total al satului, cuprinzând deopotrivă ţăranii şi burghezia intelectuală rurală (preot, învăţător, notar - cu familiile lor), scrisese, pentru vremurile de dinainte de Primul Război Mondial, în Transilvania, cu mare succes şi îndelung răsunet, Liviu Rebreanu. Nu mai puţin total, dedicat vieţii satului din Câmpia Dunării, în vremurile de după Primul Război Mondial, apare şi romanul lui Marin Preda, deşi în Moromeţii intelectualitatea rurală e doar fugar şi convenţional schiţată, în schimb ţărănimea absoarbe cu atâta forţă atenţia autorului, încât ea capătă valoare de umanitate integrală. Şi cu toate că această atenţie coboară mai ales asupra familiei lui Moromete, ea cuprinde nestingherit numeroase alte personaje din aceeaşi categorie, cu problemele şi evenimentele existenţei lor, cu dreptul de a-şi etala fiinţa în prim-plan, astfel că, împreună, ca o sumă considerabilă de instrumente, dovedesc remarcabila ştiinţă de orchestraţie a autorului.” (Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani)

3.Anii 1971-1980

Apoi “Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnalul declanșării unui proces de redogmatizare a literaturii romăne“, iar scriitorii au fost obligați să se descurce în hățișul interdicțiilor absurde impuse de regimul comunist: “Prozatorii au învățat că prezentul trebuie evitat, întrucât nu putea fi scris până la capăt în lumina absolută a adevărului. Prezentul aparținea ideologiei și fusese confiscat integral de aparatul de propagandă, ca argument. Dar concesia făcută de cenzură le-a sugerat că se pot ocupa de trecut sau de orice alt subiect care nu implică probleme acute de interpretare partinică imediată și că sunt <liberi>, doar aplecați asupra societății burgheze sau a istoriei îndepărtate să practice un realism nemilos”. De asemenea, sunt permise temele arhaice, exotice, pitorești, dar și alunecările în fantastic sau mitic pentru a evita alunecarea în realitatea imediată cu desăvârșire interzisă

“Lumea în două zile“ de George Bălăiță, apărut în 1975). Nu în ultimul rând, suferințele intelectualilor din primul deceniu de dupa al Doilea Război Mondial puteau deveni subiect de roman. În astfel de condiții a fost posibilă, în anul 1976, publicarea cărții lui Constantin Țoiu“ Galeria cu vița sălbatică“,în care un intelectual este determinat să se sinucidă de regimul totalitar. Romanul politic atinge însă apogeul o dată cu apariția, în 1980, a trilogiei lui Marin Preda “Cel mai iubit dintre pământeni“. Orientarea către romanul cu sugestii mitice și simbolice se accentuează in anii `80, prin intermediul lui Sorin Titel cu “Femeie, iată fiul tău “ (1983).

4.Școala de la Tâgoviște

Grupări literare influente în epoca destrămată, prin abordarea parodică, convențiile modernismului,continuând astfel procesul de europenizare a literaturii române: ” Școala de la Târgoviște”  ( Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Tudor Țopa) și “optzeciștii” (Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Ioan Groșan, Ștefan Agopian, Ion Bogdan Lefter).

Reprezentanții Școlii de la Târgoviște se disting prin cultivarea unei literaturi de factură ludică, parabolică: “Livrescul devine calea de delimitare de realul insuficient, ludicul calea de supraviețuire, jurnalul forma de autocontrol.”

Dintre scrierile prozatorilor“ Școlii de la Târgoviște“ putem aminti ciclul“ Ingeniosului bine temperatal “a lui Mircea Horia Simionescu, dar și cărțile lui Radu Petrescu, care iau forma jurnalului: “Oceanul întors“ (1977) “Părul Berenicei“ (1981) etc.

Periodizarea

1."Obsedantul deceniu"

Perioada realismului socialist, supranumită "Obsedantul deceniu", se desfăşoară între anii 1947-1960.Prin politica stalinistă a anilor 50- 60, cultura românească a suportat o contaminare maladivă prin exercitarea funcțiunii conceptului mistificant de "realism socialist ", având drept urmare suplinirea păgubitoare a unei întregi estetici, generând în planul artei și literaturii schematismul rigid, dogmatismul absurd și sociologismul vulgar. În fond, interesul acordat artei de factură realistă, ține de năzuința ei de a găsi forma iluzorie a realității, al cărei adevăr "obiectiv " urmează să fie excrocat și falsificat cu ușurință de către ideologia comunistă.

  În virtutea propagării pseudo adevărului comunist, arta a fost redusă la o singură posibilitate de zugrăvire a realității: cea a realismului socialist. Legitățile artei se constituie deformant, în raport cu canoane realiste și percepte dogmatice, orientate negativ în vederea disturbării naturii demersului creativ.

Degradarea artei rezultă din caracterul " partinic " conformat în vederea propagării idealurilor false comuniste, îndreptate spre constituirea așa numitei conștiințe de clasă. Activismul revoluționar ca metodă de eludare a presupuselor aspecte cognitive, implică conștiința artistului și atitudinea lui în meschinăria politicianismului comunist.

Drept urmare, estetica și arta realismului socialist, s-au dovedit a fi prin structura și modul lor funcțional, instrumente ideologice de manipulare în masă.

3.Romanul ,,Obsedantului deceniu" sau romanul politic

Şi după 1971, deşi presiunea ideologică asupra scriitorilor creşte, continuă să se scrie romane despre obsedantul deceniu. Explicaţia poate veni din ceea ce s-ar putea numi uzura sistemului totalitar sau ar putea fi expresia unui calcul asumat: era nevoie de o supapă, într-o perioadă în care sistemul, în esenţa sa, dădea semne de criză structurală. Numite, pe drept sau nu, politice, seria acestor romane se justifică, între altele, prin aceeaşi nevoie de adevăr, într-o lume în care minciuna era resimţită tot mai mult ca un factor alienant atât pentru individ, cât şi pentru categorii profesionale sau grupuri umane.

Unul din primele romane care se oprise asupra tragediilor societăţii româneşti supuse unui proces de abuzuri şi alienare, fusese Moromeţii, vol. II. Surprinzând esenţa cărţii, Eugen Negriei consemna: „Deşi ţăran şi „exponent al unei clase”, Moromete reprezintă, în fond, chiar spiritul independent, inapt de compromisuri şi plieri, care (ca şi acela din lumea intelectualităţii) nu poate supravieţui în comunism. El se clatină şi până la urmă dispare. Tocmai momentul acesta al derutei şi al eşuării încercării de adaptare [...] e surprins de cartea lui Preda din 1967”. Marin Preda continua şi aici, fără să o epuizeze, tema obsedantă pentru creaţia lui, raportul dintre individ şi istorie.

Abia mai târziu, în 1980, în Cel mai iubit dintre pământeni, Preda avea să încerce o sinteză asupra destinului omului, într-un roman în care politicul se topea, de astă dată, în ceea ce însemna chiar condiţia umană surprinsă sub semnul arbitrariul şi al absurdului. Dar Preda nu a fost singurul creator al acestui tip de romane. Constantin Ţoiu, în Galeria cu viţă sălbatică, reuşea să ilustreze, prin Chirii Merişor, condiţia intelectualului din deceniul şase, aşa cum Augustin Buzura continua să scrie romane-problemă, precum Feţele tăcerii sau Refugii.

„Criticii din ţară au insistat mai ales asupra romanului de iubire [Cel mai iubit dintre pământeni]. Nu ne oprim la el, nu-l socotim neglijabil, ci doar secundar, cu tot locul ocupat aici de erotism. Dacă există, în schimb, un domeniu în care Marin Preda inovează şi înfruntă multe tabuuri, este în romanul politic. La noi, romanul politic s-a rezumat în general la o meditaţie asupra puterii şi morbului de totalizam pe care-l conţine inevitabil. Dar de excesele puterii pot fi bolnave şi alte regimuri, dictaturi, tiranii, cel comun ist-totalitar are trăsături aparte. Hannah Arendt îl definea în primul rând prin delaţiunea ce provoacă atomizarea societăţii, Jules Monnerot prin religia degradată, fanatizată, dar fără transcendenţă ce-i stă la temelie (un Islam al secolului al XX-lea), Alain Besancon prin suprarealitate ideologică în contradicţie absolută cu realitatea cotidiană, Soljeniţîn prin minciuna nu numai ca sistem de guvernământ, dar mai ales ca instrument de pulverizare a psihismului. În toate aceste versiuni ale comentariului filozofic sau sociologic nu un exces sau altul al puterii caracterizează fenomenul comunist, ci procesul sistematic intentat realului, voinţa malefică de a-l anula în beneficiul ficţiunii ideologice.” (Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, III)

Tabloul literaturii din deceniul al optulea nu poate fi nicicum complet fără proza postmodernă. Este o literatură a unui nou raport între real şi imaginar. Dacă neomodernismul recuperase o parte dintre formele literare ale modernismului interbelic, proza livrescă şi parodică a deceniului opt se poate revendica şi ea din avangardă, dar fără aerul de frondă al acesteia. Ea preia de la avangardă doar dimensiunea experienţei formale, recuperând, în bună măsură, este adevărat sub semnul ironiei, formele şi toposurile modernismului.

Cele dintâi semne ale ceea ce se va numi postmodernism apar la autori precum Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Amândoi aparţin Şcolii de la Târgovişte, grupare care va crea o literatură a parafrazării şi a contrafacerii, ca reacţie la viciile stereotipiei şi ale inerţiei în arta momentului, şi nu numai. Mişcarea postmodernistă propriu-zisă, deşi s-a afirmat mai ales prin poezie, este interesantă ca proză, prin opera a cel puţin trei autori, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu, ultimul de departe cel mai important reprezentant al generaţiei sale.

Romanul O sută de ani de zile la porţile Orientului al lui Ioan Groşan are o structură surprinzătoare. El este alcătuit din episoade scurte, care au o remarcabilă autonomie în cadrul textului, ceea ce are drept consecinţă posibilitatea ca fiecare episod să se constituie într-o scriere independentă, într-o proză scurtă. În ansamblu însă, romanul reprezintă o sinteză a toposurilor din literatura noastră, cu intenţia manifestă, încă din titlu, de a sublinia o anumită şi predilectă dimensiune a spiritualităţii româneşti, cea balcanică şi orientală.

Concluzii

În esenţă, romanul de după al Doilea Război Mondial este unul profund marcat de contextul social-politic, chiar şi atunci când adoptă formule mascate de reflectare a lumii, precum parabola şi sugestia mitică sau simbolică.

Tipurile de romane cultivate după al Doilea Război Mondial acoperă, în ciuda dificultăţilor epocii, a condiţiei scriitorului de a fi „sub vremuri”, aproape toate genurile: cel realist-tradiţional, de aventuri sau poliţist, psihologic, experimental, obiectiv sau subiectiv. De asemenea, modalităţi ale narării tradiţionale sunt completate de cele moderne, precum discontinuitatea epică şi temporală, analiza psihologică sau notaţia confesivă sub formă de jurnal.

Dar problema care se va pune, în timp, va fi aceea a viabilităţii atât a genurilor, cât şi a operelor care le ilustrează. Timpul care s-a scurs este încă insuficient. Şi cu toate acestea, se poate spune că romanul obsedantului deceniu sau romanul politic, gen, în fond, eteroclit, şi-a pierdut din relevanţa artistică, devenind tot mai mult un produs de istorie literară.

Reevaluată va fi, de altfel, contribuţia fiecărei generaţii a „literaturii comunismului”, inclusiv a Generaţiei ’80: „Din perspectiva unei literaturi atipice care prea des a sărit etapele şi şi-a lăsat descoperite marile capitole, a unei istorii care abia intra, în anii ’70, în matca ei naturală, se poate spune că această generaţie (optzeciştii) a izbutit să forţeze, ca într-o vrajă malefică, brusca îmbătrânire a literaturii române. E posibil ca una din condiţiile decisive ale afirmării şi configurării unei generaţii de creaţie [...] să fie contribuţia ei la „asasinarea „generaţiei anterioare prin compromiterea şi împingerea modelului artistic al acesteia în desuetudine.” (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism)

2.Generația `60

Anul 1964 înseamnă retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României  și, implicit începutul unei așa-numite perioade a “dezghețului”, care se manifestă inclusive la nivelul literar. Apar acum romane despre anii `50, epoca rămasă în istorie sub o denumire ce îi aparține lui Marin Preda ca obsedantul deceniu. Dintre aceste romane putem aminti: “Moromeții“ volumul II (1967) de Marin Preda, a cărui acțiunese se concentrează asupra a două momente istorice semnificative ale deceniului anterior: reforma agrară din 1945,cu prefacerile pe care ea le aduce și transformarea “socialistă” a agriculturii,colectivizarea, după 1949, fenomen abuziv pentru țărănime și pentru satul tradițional, care intră astfel într-un proces rapid de disoluție; “Principele“ (1969) de Eugen Barbu, în care se înfățișează într-o maniera parabolică, prin intermediul lumii fanariote din secolul al XVIII-lea, puterea comunistă totalitară; “Absenții“ (1970) de Augustin Buzu-ra, în care se analizeaza evoluția pe parcursul al câtorva ore de singurătate a stărilor de conștiință ale unui psihiatru (Mihai Bogdan) care trăiește în ambianța frustrantă a unui institut unde domnește “impostura”.

De asemenea, are loc în această perioadă, o recuperare a interesului pentru individualitatea și pentru complexitatea naturii umane, ceea ce generează fie o proză a înstrăinării, fie una de factură psihologică. Între cele dintâi romane care au abordat tema înstrăinării, ar putea fi amintit “Intrusul“ de Marin Preda (1968), ce are oarecare filiații cu existențialismul literar promovat și reprezantat de Albert Camus. Se produce, în același timp, și o modernizare a romanului tradițional, fie printr-o marcantă subiectivitate auctorială, fie prin apariția unei literaturi a introspecției și a analizei psihologice, ca în proza lui Nicolae Breban.

În lucarea“ Literatura română sub comunism, proza“ ,Eugen Negrici definește epoca“dezghețului”astfel: “La nivelul temelor și al bogăției universului artistic, proza din această etapă cu greu mai poate fi comparată cu aceea scrisă cu puțin timp înainte. Pe pânza ei își fac loc mediile sociale neortodoxe (lumea intelectualilor, burghezia orășenească, lumea târgurilor și a mahalalelor, ținuturilor arhetipale neatinse de febra vremurilor noi etc.), sentimentele, conflictele și mișcările psihologice etern umane, adică scutite de explicații ideologice, pasiunile, accidentele sufletești, crimele și iubirile fără suport partinic, nălucirile mitului și închipuirile fanteziei. Ba, mai mult, apar chiar ororile comunismului incipient.”

Tipuri de roman în perioada postbelică

I.Premisă

După încheierea celor două Războaie Mondiale romanul românesc  se dezvoltă depinzând de regimul comunist. După instaurarea regimului comunist, cultura este subordonată politicului. Autonomia esteticului este condamnată oficial, este admisă numai arta cu tendinţă (tezistă), pusă în serviciul puterii politice. Singurul curent literar admis este “realismul socialist”. Dictatura proletariatului a avut drept consecinţă în literatură“importarea” din URSS a curentului literar numit “realism socialist”; termenul de proletcultism este de origine slavă ( din lb. rusă) şi desemnează respingerea trecutului, condamnarea “artei burgheze”, autonomiei esteticului. Unicele criterii de promovare a artei sunt cel politic şi cel al accesbilităţii. Literatura se face pentru toţi şi, dacă se poate, de către toţi (poeţi amatori, proletari, brigăzi artistice agitatoare). Cu toate acestea, au existat numeroase romane considerate valoroase, ai căror autori au găsit metode prin care să balanseze nevoia de coerență ideologică pe de-o parte, și cea de liberă exprimare artistică pe de altă parte. Astfel, soluția cea mai des întâlnită a fost abordarea trecutului României, și nu a situației prezente. Printre aceste romane se numără: „Bietul Ioanide” (explorarea mediului citadin), „Groapa” (deschide drumul către proze pitorești, de mediu exotic), „Moromeții” (condiția și ignorata complexitate sufle-tească a țăranului român), „Toate pânzele sus!” (roman de aventură), „Cronică de familie” (roman istoric, tipologic și de mediu).

PROZA POSTMODERNĂ

Generația '80 apare pe fondul unei acute crize a adevărului, manifestă ostentativ refuzul compromisului, al minciunii politice și al canonului cultural impus de ideologia și propaganda comunistăși promovează un ,, realism al atitudinii față de real" (Mircea Nedelciu)

,,Zmeura de Câmpie"

“Zmeura de câmpie” este unul dintre primele noastre romane postmoderniste. Tema romanului este căutarea identității personajelor, copii pierduți de părinți în perioada tulbure de după război și crescuți în orfelinate. În mod simbolic, lumea postbelică este privită ca o lume “orfană”, care își caută identitatea.Titlul romanului este reluat și la începutul capitolelor F și I.Cu imaginea tufei de zmeură se deschide romanul,iar pe parcurs aceasta apare ca un lait motiv. Zmeura este o plantă de munte,iar prezența ei la câmpie pare un lucru curios,simbol al copilăriei dezrădăcinate.În “Zmeura de câmpie” apar trăsături specifice romanului postmodernist la toate nivelurile construcției epice. Lucrarea este defapt un metaroman, care dezvăluie mecanismul de producere a textului,uneori comentariul ironic al autorului. O altă trăsătură postmodernistă este atomizarea subiectului, adică fragmentarea lui într-o dezordine aparentă. Remarcăm de asemenea pluralismul perspectivei narative, în text apărând simultan narațiunea la persoana I și a III-a. Se remarcă totodată suspendarea temporalității.Romanul este conceput ca un dicționar de obiecte (de la“Arac” la “Zaţ”) cu capitole orânduite alfabetic (de la A la Z) și cuprinde aproape toate formele de discurs epic:confesiunea,jurnalul, romanul epistolar, extrase din scrieri istorice,eseul, dosarul de documente etc.

Proza modernă. Romanele „optzeciştilor” 

Tabloul literaturii din deceniul al optulea nu poate fi nici cum complet fără proza postmodernă. Este o literatură a unui nou raport între real şi imagi-nar. Dacă neomodernismul recuperase o parte dintre formele literare ale modernismului interbelic, proză livrescă şi parodică a deceniului opt se poate revendică şi ea din avangardă, dar fără aerul de frondă al acesteia.

Ea preia de la avangardă doar dimensiunea experienţei formale, recuperând, în bună măsură, este adevăr sub semnul ironiei, formele şi toposurile modernismului.

Cele dintâi semne ale ceea ce se va numi postmodernism apar la autori precum Mircea Horea Simionescu şi Costache Olareanu. Amândoi aparţin Şcolii de la Târgovişte, grupare care va creă o literatură a parafrazării şi a contrafacerii, că reacţie la viciile stereopitei şi ale inerţiei în artă momentului, şi nu numai .

Mişcarea postmodernistă propriu-zisă, deşi s-a afirmat mai ales prin poezie, este interesantă că proză, prin operă a cel puţin trei autori, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu, ultimul de departe cel mai important reprezentant al generaţiei sale .

1. Ioan Groșan

Raspunzând, in 1983, unei anchete a revistei Amfiteatru, Ioan Groşan declara, onest, că opţiunea pentru proza scurtă nu este una manifestă, programatică (cum se tot băteau cu pumnul în piept majoritatea congenerilor săi), ci ţine de recunoaşterea posibilităţilor; romanul ar fi fost o miză pe care autorul Caravanei cinematografice ar fi lăsat-o pentru maturitate: „Mărturisesc că deocamdată nu mă încumet să scriu roman pentru că nu stăpânesc tehnicile necesare de construcţie epica. Chiar presupunând că aş avea experienţa mai multor tipuri de scriitură şi fondul problemelor care solicită spaţiul unui roman, a începe ridicarea construcţiei ignorând aprofundarea structurilor ei de rezistenţă mi se pare o întreprindere riscantă. Groşan şi-a luat inima în dinţi şi a atacat mult dorita redută. Lucrează, umbla vorba, alimentată chiar de scriitor, la un roman în adevaratul înţeles al cuvântului, pe care sper să-l avem în mână cât mai curând.

2.Mircea Nedelciu

Mircea Nedelciu (n. 1950, în comuna Fundulea, nu departe de Sionu, reședința “moșierului” Mateiu Caragiale) este liderul incontestabil al generației textualiste. Prestigiul lui, într-o generaţie în care obedienţa nu este deloc o lege morală, se bazează pe talentul epic ieşit din comun, pe voinţa şi priceperea de a în noi mijloacele prozei şi, nu în ultimul rând, pe inteligenţa și tactul lui. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, a fost şi a rămas un stâlp al Cenaclului Junimea şi a participat aproape la toate şedinţele importante ale Cercului de Critică, alături de Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Cristian Morsru și ceilalţi poeţi, prozatori şi critici care formează ramura bucureşteană a generaţiei '80.

 E un om de idei, ştie ce aşteaptă de la proză şi ştie, în ceea ce îl priveşte, să-şi organizeze discursul epic. Este un experimentalist în sensul pe care îl avea termenul în anii '30, un prozator, cu alte vorbe, care gândeşte nu numai la ceea cespune, dar şi la cum spune textul epic. In termenii noului roman, Mircea Nedelciu face închip deliberat, cu multă ştiinţă şi, din fericire, cu tot atât de multă ironie de bună calitate,o proză a semnificantului. Dar nu numai, iarăşi, din fericire.

Cine-i citeşte cu atenţie năzdrăvanele, ingenioasele lui scenarii epice, observă ce povestitor talentat este acesttânăr autor şi că textualismul său este, în primul rând, un stil de a aduce în text un număr mare de povestitori. O naraţiune este, în fapt, o gală a indivizilor care ştiu să povestească,iar personalitatea individului este dată tot de capacitatea lui de a povesti. Este o strategie bineînţeles, a prozatorului şi un stil de a reabilita epicul după o perioadă în care proza românească şi-a exercitat virtuţile în sfera analizei şi a eseului epic. Cel mai talentat povestitor din această nesfârșită serie de indivizi care pun existența într-o poveste este prozatorul însuşi, Mircea Nedelciu, trecut ca şi eroii săi prin multe.

III.BIBLIOGRAFIE

https://www.scribd.com/doc/112212436/Tipuri-de-Roman-in-Perioada-Postbelica

https://www.scribd.com/document/35969572/Lit-rom-Postbelica-Contemporana

https://www.scribd.com/presentation/249037436/Studiu-de-caz-VASI

Realizat de :

SIMION ANDREI-MARIAN

POPESCU LUMINIȚA

BORȘERIU IULIA

CUCORANU VICTORIA ALINA