Obiceiuri si Traditii

Traditii și obiceiuri

în România

Muntenia

Botezul se poate săvârși atunci când omul se naște, în primele zile, sau atunci când este adult. Este o diferență semnificativă între aceste două tipuri.

La naștere, copilul nu are păcate săvârșite de el însuși; însă se botează pentru a primi iertarea păcatului strămoșesc. În acesta situație, botezul este un ritual de inițiere, împreună cu alte două taine. După botez, se face mirungerea cu sfântul mir, iar apoi este dus în față altarului pentru sfânta taină a împărtășaniei. Astfel, copilul este pregătit să intre în Biserică lui Dumnezeu și să-și înceapă viață creștină.

Botezul adulților presupune o mărturisire a păcatelor și apoi căința pentru ele. Astfel, omului îi sunt iertate păcatului și acesta este pregătit să-l accepte pe Dumnezeu în suflet și să înceapă o viață nouă.

Partea fizică a botezului presupune scufundarea de trei ori a trupului în apa sfințită rostindu-se în același timp cuvntele a€œSe boteazA£ robul lui Dumnezeu a€¦. În numele TatA£lui, amin, și al Fiului, amin, și al Sfântului Duh, amin.; acum și pururea și în vecii vecilor, amin

• Taina sfântului botez, ca și celelalte taine și slujbe bisericești, le poate săvârși numai preotul, sfinit și rânduit după toată legea (adică după sfintele canoane). Numai în caz de primejdie de moarte, în lipsă preotului, poate să boteze și un creștin care n-are darul preoiei, fie bărbat, fie femeie. Se cere numai că cel care botează în asemenea împrejurări neobișnuite să fie el însuși creștin adevărat, care nu se află sub oprirea arhierească sau preoească, adică să nu fie un rătăcit de la credina. Apoi se cere că cel care botează să scufunde sau dacă nu se poate, cel puin să stropească pe cel ce se botează cu apa, zicând aceste cuvinte sfinte, poruncite de Mântuitorul Iisus Hristos: aboteaza-se robul (sau roabă) lui Dumnezeu (cutare), în numele Tatălui, amin, și al Fiului, amin, și al Sfântului Duh, amin”.
• Mai ales moașele trebuie să știe bine acest lucru și când li se întâmplă să boteze, să facă toate după rânduială, pentru că botezul săvârșit astfel să aibă puterea trebuitoare.

Scalda de după botez

A doua zi după botez se face ascalda copilului” sau ascoaterea din mir al copilului”. Acest obicei se face de către moașă, nașă și mamă împreună cu mai multe femei: rude, vecine, prietene.

Această baie este foarte importantă pentru copil, fiind plină de semnificaie. Apa trebuie să fie neîncepută, scoasă la răsăritul soarelui. În apă se mai pun:

flori-ca să fie copilul frumos,

bani-ca să aibă,

apa sfinită, ca să fie copilul curat ca aceasta

ou- că să fie sănătos și plin că oul (care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună în apa de baie din ziua următoare)

pietre-ca să fie puternic,

semine (grâu, porumb, etc.)-ca să fie norocos la cereale,

păr de vită, de cal

lână-ca să aibă parte de acestea

busuioc-să miroasă frumos,

miere-să fie dulce,

lapte-că să fie proaspăt,

picătură din lumânarea de la botez

potcoavă găsită,

inel-să aibe părul cre,

muguri de pomi.

grâu - să fie cinstit,

mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate,

mentă și romaniă - să crească ușor și să fie sănătos,

floare de mac - ca să doarmă bine,

semine de cânepă - ca să crească repede,

pene - ca să fie ușor ca până,

bani și bijuterii - ca în viaă, copilul să aibă noroc și parte de avere.

Obiceiurile de botez din regiunea Munteniei sunt destul de variate. Botezul copilului reprezintă un eveniment deosebit de important, marcându-l pe acesta, potrivit spuselor bătrânilor, pentru tot restul vieții.

Tocmai de aceea, obiceiurile de botez sunt destul de numeroase și de variate.

Iata cateva obiceiuri de botez muntenesti:

- Copilul ajunge la Biserică pentru a fi botezat în brațele moașei, îmbrăcat de către aceasta;

- Mai înainte de a fi botezat nașa va trebui să își sărute finul pe ambii obraji pentru a face gropițe și a fi frumos;

- După baie copilul este dat cu parfum în diverse regiuni ale corpului în așa fel încât acesta să capete un miros plăcut pentru tot restul vieții;

- Imediat după botez le este interzis părinților să își sărute copilul sau să îl schimbe de hăinuțele oferite de către nași;

- Atunci când ajunge acasă, nașă îi dă mamei copilul spunând de trei a ti-am luat un păgân, ți-am adus un crestin”;

- Apa în care este scăldat copilul a doua zi se pune la rădăcina unui pom sau a unei plante, aflate pe un pământ curăț.

În Muntenia s-a păstrat mult timp obiceiul bradului împodobit. În seara dinaintea nunţii, mirele împreună cu prietenii lui împodobesc un brad cu hârtie, panglici, clopoţei, fructe, în varf aşezând o sticlă de ţuică sau un cozonac. Bradul este tot timpul în fruntea alaiului de nuntă, fiind purtat de un bradaş ales de mire. După nuntă, bradul rămâne la poarta tinerilor căsătoriţi până se usucă, semn că acolo locuieşte un cuplu tânăr.

Jucatul găinii este un obicei care încă se mai păstrează în Muntenia , în special la sat. o femeie ,fie participantă la nuntă,fie bucătăreasă,dansează cu o găină în faţa naşului ,care trebuie să negocieze preţul ei.În unele locuri se obişnieşte ca naşul să încerce să fure găina , de obicei gătită de soacra mică.

Ca şi în alte zone ,în Muntenia,turta joacă un rol important în cursul nunţii. Ea însoţeşte bradul,dar nici mireasa nu scapă de ea. Înainte de hora miresei ce precede plecarea spre biserică, naşa ,rupând o turtă deasupra capului miresei.

Începând cu 20 decembrie începe cu adevărat să miroase a Crăciun. De fapt miroase a păr pârlit de porc, a pomana porcului, a afumătură și toate acestea după guitaturile porcilor sacrificai în ziua de Ignat. Tobele răsuna mai tare, nu așa timid ca la începutul Postului Crăciunului. Copiii repetă colindele, iar unii dintre ei pregătesc Steaua” și Cantecul de Stea”.

Sărbătoarea Nașterii Pruncului Sfânt începe în dimineaă lui Moș Ajun cu colinde care in până noaptea. Între timp, seară, se pregătește masa de Crăciun la care vor participa toi membrii familiei.

În dimineaa de 25 decembrie toată lumea participă la Sfântă Liturghie de Crăciun și apoi la masa de Crăciun asta dacă nu au făcut-o deja de cu seară și treptat încep să-și facă apariia copiiii cu Steaua”. Aceștia vestesc faptul că Iisus S-a născut și povestesc despre închinarea Magilor.

Închinarea Magilor și faptul că aceștia au dus daruri Pruncului Sfânt au generat obiceiul cadourilor de Crăciun. A fost creat și un personaj mitic Moș Crăciun care împarte cadouri copiilor. În satele românești copiii găsesc cadourile sub bradul împodobit în Ajun și li se spune că Moșul a venit când ei dormeau sau când erau la colindat.

În calendarul ortodox cele trei zile de Crăciun se încheie cu sărbătoarea Sfântului Ștefan. Toate zilele de Crăciun sunt sortite revederii părinilor, neamurilor, și prietenilor așa că lumea cu mic cu mare” merge în vizită și așteaptă oaspei.

Ultima săptămână a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare, care începe cu duminica Floriilor și se termină cu duminica pascală. Sărbătoarea începe de fapt cu duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna mare are menirea împărtășirii chinurilor lui Iisus. În această săptămâna se termină postul de 40 de zile, și natura renaște. În ziua de joi a săptămânii mari clopotele încetează să mai bată, vor mai bate doar Sâmbăta Mare. Această zi este totodată și începutul chinurilor Mântuitorului.

Sărbătoarea Paștelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important moment al zilei este sfințirea apei botezatoare la biserică. Se spunea că prima persoană care urmează să fie botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viață.

Apa prezintă un rol important și duminica. Creștinii mergeau la biserică ducând mâncarea și vinul pregătit pentru a fi sfințite. Postul se termină oficial prin consumarea acestor bucate. În unele regiuni această tradiție este vie și în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă să mănânce din rămășițele acestor mâncăruri vor ouă mult. Se obișnuia ca oul sfințit să fie consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în care careva s-ar rătăci să își amintească cu cine a mâncat și să își regăsească calea spre casă. Mâncarea tradițională este carnea de miel pregătită după mai multe rețete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos...

Înainte de anul 325 i.H. Paștele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii, chiar și vinerea, sâmbătă și duminică. În acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de primăvară.

În Argeș, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paști se numără covrigii cu ou (numii așa pentru că în compoziia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină). Fiecare gospodar se străduiește să pregătească o astfel de delicatesă, care este și simbolul belșugului

La Călărași, la slujba de Înviere, credincioșii aduc în coșul pascal, pentru binecuvântare, ouă roșii, cozonoc si cocosi albi. Cocoșii sunt crescui anume pentru împlinirea acestei tradiii. Ei vestesc miezul nopii: datină din străbuni spune că, atunci când cocoșii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoș cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casă lui va fi belșug. După slujbă, cocoșii sunt dăruii oamenilor săraci . Pe lângă datina coșului pascal, se mai pastreza câteva obiceiuri deosebite: ele vestesc întâmpinarea Paștelui cu bucurie și dragoste pentru semeni.

Argeş

În Ajunul Anului Nou, în Muntenia, Dobrogea și Ardeal se pregătește „Paharul de aur”.

Acesta se spală și se stropește cu aghiasma. Este paharul care se transmite din generație în generație. Din el se bea în noaptea de Anul Nou, la botezuri și cununii în acea familie.

Se păstrează, în același loc, până după Bobotează cu convingerea că se va menține bună înțelegere în familie. Apoi, buchetul va fi pus la icoană.

Dacă în familia respectivă există fete de măritat, în buchetul de busuioc se prind 7 fire de beteală pentru ca norocul să nu fugă de la viitoarea mireasă.

Dragobetele este sărbătorit la români în data de 24 februarie și înfățișează ziua dragostei pentru români.

Cu toate că se spune despre Dragobete că este o sărbătoare a îndrăgostiților, acesta anunța în realitate sosirea primăverii. Și astăzi, locuitorii din satele muntenești își mai aduc aminte cu plăcere de o astfel de sărbătoare. Respectând tradițiile aceștia se logodesc, petrec în aer liber, dansează în jurul focurilor. Chiar și așa locuitorii din marile orașe par să fi uitat de semnificația unei astfel de sărbători, înlocuind-o cu deja celebrul Sfântul Valentin.

În satele din regiunea Munteniei, Dragobetele este așteptat cu mare plăcere, acesta aducând gospodarilor un an plin de roade, dar și multă liniște și pace în familii.

De asemenea, de Dragobete fetele nemăritate strâng apa din zăpada, dar și de pe florile de fragi. Cei care nu serbează o astfel de zi, tradiția spune că vor rămâne singuri tot anul.

În prezent, Dragobetele este sărbătoarea românească a iubirii și trebuie celebrată ca atare, înlocuind astfel tradițiile și obiceiurile ce nu ne aparțin.

Drăgaica își are originile mai înainte de apariția creștinismului românesc. Se spune că aceasta era o mireasă care plutea pe pământ în perioada solstițiului de vară, dansând și cântând atât de frumos de se minunau toți cei ce o auzeau. Mireasa era însoțită de multe fete frumoase, toate plutind peste câmpurile pline cu flori.

Drăgaica ajută culturile câmpului, dând bob grâului, stropind cu rouă plantele. Tot ea ajută la vindecarea copiilor bolnavi, ajută fetele să se mărite, înmulțea păsările și animalele.

Se spune că nu este bines a faci treabă de Drăgaică întrucât aceasta va aduce furtuni groaznice care va strica culturile și va lasă florile fără leac și miros.De asemenea, se spune că atunci când nu vei cinsti această zi, Drăgaica te va îmbolnăvi.

Inițial, Drăgaica avea loc la poalele munților Penteleu din Buzău, însă

Acest obicei s-a mutat chiar în mijlocul orașului Buzău, fiind sărbătorită în data de 24 iunie în fiecare an.

Denumirea populară de „Arminden” este explicată de lingviști prin derivarea cuvântului din slavonul „Ieremii nidini” „Ziua lui Ieremia”. Este vorba de sărbătoarea Proorocului Ieremia, consemnată în calendarul creștin ortodox pe data de 1 mai.

Armindenul este un obicei de primavara care scoate în evidenţă credinţa străveche populara în puterea benefică şi protectoare a ramurei înverzite asupra familiei şi a întregii gospodării.

În Muntenia si Moldova se serbează la 23 aprilie.

Obiceiurile caracteristice zilei de Arminden sunt:

•împodobirea cu ramuri verzi a porilor și caselor, a intrărilor în adăposturile vitelor și în alte anexe gospodărești pentru protecia oamenilor și animalelor de fora distrugătoare a spiritelor malefice;

organizarea petrecerilor câmpenești la iarbă verde, în pădure, la vii sau livezi, unde se mânca miel fript și se bea vin roșu amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui și apărarea de boli, semănarea primelor cuiburi de fasole și de castravei.

Ramurile verzi puse de Arminden simbolizează alungarea spiritelor rele de la gospodăriile oamenilor.

Babele au loc în perioadă 1-9 martie. În fiecare an, în luna martie, românii serbează Babele de primăvară.

Babele de primăvară mai sunt cunoscute și sub numele de zilele Babei Dochia.

Ori de câte ori serbăm Babele vom celebra, de fapt, trecerea de la iarnă la vară. În această perioadă trecerea de la frig la cald este atât de înșelătoare, încât dintr-o vreme primăvăratica ne putem confruntă cu zile geroase, mai ceva ca de Bobotează.

Superstiiile spun că fiecare român va trebui să își aleagă o zi din cele nouă, declarând-o Baba sa. Așa cum va fi vremea în ziua aleasă așa va fi anul care va veni pentru acea persoană. Cu alte cuvinte, dacă afară va fi cald vom avea un an plin de bucurii și vești bune. Dacă afară va fi frig de baba aleasă, anul care va veni nu este tocmai unul favorabil nouă.

Alte persoane își aleg Babele în funcie de ziua de naștere.

În alte regiuni ale ării, Babele sunt alese în număr de trei , una pentru trecut, una pentru prezent și altă pentru viitor.

Babele încep cu data de 1 martie. În cazul în care vremea va fi frumoasă în această zi, primăvară va veni curând, fiind o vreme foarte frumoasă în întreg anotimpul. Dacă Babă de pe 1 martie va fi urâtă, atunci vremea va fi friguroasă în marea majoritate a timpului de primăvară.

Pregătirile de Crăciun încep cu patru zile înainte, iar masa abundă de gustări. Felul principal de mâncare nu este din carne din porc și nici din pește, ci este gâscă umplută cu mere. Conform tradiiei, în camera în care se întrunește familia pentru masa de Crăciun, dușumeaua se acoperă cu fân proaspăt, iar masa cu paie peste care se așterne faa de masă. Picioarele mesei se leagă cu lanuri, acestea având rolul simbolic de a opri animalele sălbatice să atace turmele de oi și de vite, cât și îndepărtarea râului din casă.

După slujba de Crăciun, lipovenii se întorc acasă pentru a participa la masa de sărbătoare în cadrul familiei. Astfel, întreaga familie se reunește, în prima zi de Crăciun, în jurul mesei din casa părinilor, bărbatul cel mai învârstă al familiei se așează în capul mesei, iar bucăele sunt specifice satelor lipovenești și acestei mari sărbători.

De pe masă de Crăciun a lipovenilor nu lipsesc însă mâncărurile din pește: borșul de pește, crapul la proap și chifteluele din pește, dar și alte mâncăruri specifice acestui sat cum ar fi avareniki” (coltunasi cu brânză), akasnik” (budincă de orez) și ablini” (clătite cu urdă sau brânză).

În Dobrogea obiceiurile sunt variate pentru de-a lungul timpului s-au împrumutat şi din tradiţiile turceşti sau tătăreşti. Nunta începe joi şi se termină duminica, dar în mod tradiţional mirii nu se văd decât la trei zile după începerea festivităţilor. Participă toţi membrii comunităţii, fie că sunt sau nu invitaţi.

Dacă majoritatea mirilor nu şi-ar dori să plouă în ziua nunţii, dobrogenii cred că acesta e semn de noroc şi belşug.

Una dintre superstiţiile dobrogene spune că mirele trebuie să se aşeze pe rochia miresei când îngenunchiază, în biserică, dacă vrea să aibă o soţie ascultătoare.

În Dobrogea, ca şi în alte părţi ale ţării există un obicei care se numeşte închinatul betelei. Naşa împreună cu alte femei din familie vine acasă la mireasă şi îi închină voalul deasupra capului, apoi i-l aşază provizoriu pe cap. Între timp se servesc prăjituri doamnelor prezente.

În ziua nunţii, tot naşa este cea care pune voalul miresei, după ce îi aduce în dar o poşetă cu farduri, parfum şi bijuterii. În acest timp, bărbaţii nu au voie să intre în camera respectivă.

Imediat după, mireasa poate apărea în faţa invitaţilor şi poate începe să pună florile în piept. După ce trece pe la toţi invitaţii, în curte are loc hora miresei, pe muzica lăutarilor.

Unele mirese urmează şi astăzi tradiţia legătoarei: spre sfârşitul pretecerii de nuntă, li se dă jos voalul şi li se pune pe cap un batic sau o pălărie, semn că trec de la statutul de tânără fată la cel de soţie. Voalul îi este pus unei fete care urmează să se căsătorească, iar mirele va fi nevoit să-i cedeze logodnicului floarea sa din piept.

După legătoare are loc hora femeilor, în care intră numai doamnele. Pe rând, fiecare va dansa cu mireasa, răsplătind-o cu bani pentru această onoare.

În Dobrogea, întâlnim obiceiuri care s-au păstrat din vremuri de demult și încă mai sunt practicate:

"Lazarelul" - practicat în Sâmbăta de Florii - practicat și în prezent în localitatea cu populație preponderent grecească, Izvoarele. Obiceiul povestește că Lazăr, moare într-un accident în timp ce se află la pădure pentru a aduce hrană pentru animale. Mama și fecioarele din sat îl plâng, iar din mormântul lui Lazăr se dezvoltă un copac cu ramuri bogate.

"Olăria" - Este o tradiție dobrogeană ce reprezintă purificarea aerului și gonirea duhurilor rele din zona localității, înainte de începerea Postului Mare. Se mai numește a€œOrarie” sau Hurhumbalu funcție de localitate (Izvoarele, Niculitel, Parches). Obiceiul constă în aprinderea pe dealuri a unor focuri din resturi vegetale sau din furajele consumate de animale în timpul iernii, simbolizând purificarea vechii vegetații, pentru a face loc unei vegetații noi și prospere. Rostogolirea pe dealuri a roților de căruță înfășurate în paie, simbolizând cursul soarelui pe cer, simboliza și purificarea a tot ce a fost rău pentru comuniune.

"Caloianul" a practicat după Paște - Obiceiul constă în fabricarea unei păpuși de lut, ce era îngropată în câmp, ca apoi după o perioadă de timp să fie deshumată, ruptă în bucăi și împrăștiată pe câmp, simbolizând fertilitatea, belșugul culturilor și regenerarea vegetaiei.

In Dobrogea mărţişorul se purta pâna sa venirea berzelor, apoi era aruncat spre inaltul cerului ca norocul sa fie ‘mare si înaripat’.

‘Martisorul’ era un dar ce-si trimiteau românii, unul altuia, în ziua de 1 Martie. Se constituia dintr-un banut de aur spânzurat de un gaietan de matase împletit cu fire albe si rosii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât pâna când întâlnea cea dintâi roza înflorita, pe crengile careia depunea apoi darul primit.

Prin unele pări ale Dobrogei bătrânii spun că există trei Ursitoare, care trăiesc laolaltă într-o casă, îngrijindu-se de candelele” vieii omenești. Un lucru important de precizat este faptul că acestea se hrănesc cu carne pe care o fură. Obișnuiesc să coboare în casă pe hornul acesteia, pentru a veghea la căpătâiul nou-născutului împreună cu mama copilului. În zona mai nordică a Dobrogei, a treia seară după naștere, mama copilului pune pe masă pâine, sare, mălai, o jumătate de sticlă de vin, două lumânări și câteva fire de busuioc, și l-e lasă așa pentru ca Ursitoarele să aibă cu ce se ospăta. A doua zi, moașa este cea care ia aceste bucate. Tot în această zonă, moașa trebuie să viseze în această noapte pentru a-I putea tălmăci viitorul pruncului nou-născut. După unele credine Ursitoarele se numesc: Ursitoarea care este cea mai mare dintre ele, fiind cea care ine fusul și furca, Soarta a cea care-I prezice destinul pruncului și Moartea, cea care curmă firul. Uneori se spune că acest fir este dat de către Dumnezeu Ursitoarelor, iar acestea trebuie să îl pună pe pământ, așezând pe el toate întâmplările pe care le va avea omul și de la care dânsul nu se va putea abate cu nici un chip.

"Paparuda” - practicat în a treia zi de Paști în localitățile Niculitel, Luncăvița, Vacareni, Jijila a€“ Obiceiul constă în stropirea cu apă a unui alai de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu ramuri verzi, ce intră din curte în curte. Tinerele sau bătrânele, dansează și cântă pentru ploaie, apoi sunt udate de gazdă sau se udă între ele.

"Colindatul" - mersul cu Moș Ajunul, practicat în seară Ajunului de Crăciun este un obicei pe care îl întâlnim și azi, practicat în general de copii care reiau colindele cântate altădată de cetele de feciori și bărbați.

"Ursul", "Brezaia","Capra"a practicate în seara Ajunului de Crăciun - obiceiuri al colindatului cu măști, ce se mai practică în localităile Niculitel, Valea Teilor, Greci, Enisala.

În regiunea Dobrogei se consideră că:

- Sunt norocoși cei ce văd în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;

- Este norocos cel căruia îi plouă la nuntă;

- Cel care are mai multe cuiburi de rândunele la casă;

- Cel căruia îi iese păr alb prea de timpuriu;

- Cel ce are pecingeni;

- Cel ce are doi colaci în creștetul capului, adică părul răsucit în două părți, în chip de cruce;

- Cel ce se trezește dimineața cu fața în sus, sau doarme cu mâinile peste cap;

În seara de Sfântul Vasile Se pun afară, pe pervazul ferestrei, atâtea coji de ceapă, câi inși sunt în casă. În fiecare coajă de ceapă se pune câte puină sare și așa se lasă până a două zi, când se caută ca să se vadă în care coajă este mai multă apă sau în care s-a umezit sarea prea mult, pentru ca să se vadă astfel cine va avea mai mult noroc peste an.

În ziua de Paști se oprește un ou roșu, se acoperă cu o fâșie de ceară pe la mijloc, ca să se poată lega, și apoi se atârnă în cui , în casă, și la un an, la celălalt Paști, se sparge; dacă se găsește cu viemi, cel ce l-a pus va fi un om norocos; dacă nu va avea viermi va fi fără noroc;

La Sânziene, se culeg flori cu scai, se tund de puf în ntregime, și se atârnă de streașina casei, unde se lasă până a două zi dimineaă. Când se ia scaiul , puful este găsit crescut. După cum acesta a crescut mai mult sau mai puin, așa se va considera și norocul omului.

În serile lungi şi liniştite ale vacanţelor la mare, oriunde aţi fi, pe terasa unei pensiuni sau în balconul din care admiraţi cerul şi apa deopotrivă, dacă aveţi în faţă un pahar cu vin de Murfatlar, completaţi bucuria clipei cu legenda viilor din acest ţinut, aşa cum a fost ea spusă de turcii care trăiesc din vremuri străvechi pe pământ dobrogean.

Turcul Muruvetli, înţelept şi bun

Povestea începe cu momentul în care Muruvetli, un turc venit din Asia, s-a hotărât să se stabilească aici, pentru că pământul era bogat şi roditor. S-a împrietenit repede cu oamenii din părţile locului, care l-au ajutat să ridice repede o căsuţă de chirpici. De felul lor turcii, dacă le dovedeşti loialitate şi bunătate, îţi întorc înzecit binele făcut.

Muruvetli a devenit curând cel mai bun prieten al localnicilor, cărora le deschidea întotdeauna uşa casei lui, îi ospăta cu ce avea mai bun pe masă şi, mai ales, le asculta păsurile. Întotdeauna oamenii plecau de la el cu sufletul împăcat pentru că Muruvetli le dădea poveţe înţelepte. Îi mersese vestea pentru generozitatea lui, pentru puterea de a le alunga îndoielile, aşa că l-au numit Muruvet (om generos), apoi au numit aşa şi satul.

De la Muruvet la Murfatlar

De-a lungul anilor, satul Muruvet s-a transformat în Murfatlar, după legea nescrisă a vorbelor care circulă după cum le este voia şi soarta. Ei bine, dar nici Muruvet n-a rămas cu numele ăsta! În cele din urmă i-au zis Murfat şi aşa a rămas.

Murfat cel înţelept s-a căsătorit cu o preafrumoasă româncă, ceea ce nu prea era în obiceiul turcilor pe atunci, dar asta este o altă poveste. Curând soţia i-a dăruit un fiu, pe care l-au botezat Radu, după numele bunicului din partea mamei.

După câţiva ani, părinţii lui Radu, care întotdeauna au împărţit tot ce aveau cu alţii mai nevoiaşi, au rămas săraci. Cei bogaţi au devenit din ce în ce mai hapsâni, făcându-i pe amărâţii care munceau pe moşiile lor să atingă pământul cu fruntea. Era atât de grea viaţa pentru bieţii oameni, încât nici bătrânul Murfat nu-i mai putea alina cu sfaturile sale…

De la câteva vlăstare de viţe

Aşa s-a făcut că Radu, ajuns acum flăcău în toată firea, şi o ceată de voinici au luat calea codrului. Şi-au făcut loc de popas şi ascunziş în pădurea Comorova, de lângă malul mării.

De acolo îi pândeau pe cei bogaţi, îi jefuiau şi împărţeau totul săracilor. Se dusese vestea despre vitejia şi hotărârea haiducilor de a-i salva pe cei săraci de la pieire! Într-o zi Radu a fost anunţat de nişte pescari că urma să treacă pe acolo o corabie încărcată cu bogăţii. Noaptea, la lumina lunii, voinicii au urcat pe corabie, au luat sacii care erau mari şi grei de atâta bogăţie, i-au deschis şi au rămas uimiţi de ce au găsit acolo: mii şi mii de coarde viguroase de viţă-de-vie!

Radu a luat un mănunchi şi l-a dus tatălui său, care a plantat viţele-de-vie pe dealurile însorite ale Murfatlarului.

Viţa s-a prins, a crescut, a dat rod din care au făcut un vin cu o aromă şi un gust ce nu se mai pomenise până atunci în ţinutul Dobrogei. Cu trecerea anilor, haiducii s-au aşezat la casele lor. Radu s-a însurat şi a avut trei fete. Fata cea mare a luat de bărbat un fecior din Transilvania, cea mijlocie din Moldova şi cea mică din Oltenia.

Toate au primit zestre câte un mănunchi de butaşi de viţă-de-vie, pentru ca soiul minunat din Murfatlar să nu se piardă în veci, să-şi găsească loc de rodit pe tot cuprinsul ţării, pentru că acolo unde se cultivă viţa-de-vie oamenii au parte şi de bogăţie, şi de veselie.

Oltenia și Crișana

Oltenia

Oltenia este un izvor al tradițtiilor și obiceiurilor practicate de sărbătorile de iarnă. Pe lângă cele creștine, cum ar fi sfintțitul bucatelor de către preot, mersul la biserica și pomana Moșilor de Crăciun, românii au practicat și câteva obiceiuri păgâne. Inspirate din cultura farmecelor, în Oltenia se poartă îndeosebi scormonitul în foc și ghicitul ursitului. Răscolitul jarului cu nuiaua are la bază rodnicia anului viitor, iar dorina de a ști viitorul și iluzia de a detine cumva controlul sunt punctul de pornire pentru ghicirea ursitului de către fetele nemăritate.Oltenii practica și calendarul în foi de ceapă, iar în alte zone se practica altfel de calendare. La tară, mai ales bătrânii folosesc acest calendar pentru a "vedea" cum va fi anul viitor. Se alege o ceapă mare care se taie în două jumătăti și dinspre exteriorul cepei spre interior, se iau consecutiv 12 foi și se așează pe o bucată de lemn. Prima foaie este tăiată cu un cutit și este "numită" luna ianuarie, astfel încât să se știe de unde începe numărătoarea lunilor anului. În continuare se așează celelalte foi. Peste fiecare foaie de ceapă se pune sare. Până în dimineaa următoare, foile de ceapă sunt puse într-un loc ferit de razele de lumina. După cantitatea de apă adunată în fiecare foaie de ceapă se poate "vedea" care dintre lunile anului care urmează va fi cea mai ploioasă și care va fi secetoasă. Dacă într-o foaie nu este apă deloc, acea lună va fi secetoasă, iar o foaie plină de apă prevestește că luna respectivă va fi ploioasă.

Ei vorbesc foarte repede utilizând timpul prezent perfect care este ca și o etichetă pentru ei. În acest fel îi poti recunoaște foarte ușor, unii istorici lansând și ipoteza ca ei ar fi având rădăcini comune cu englezii. Cu toate acestea nu au fost găsite dovezi în acest sens.

Portul popular oltenesc, prin varietatea pieselor ce-l compun, al tehnicilor și materialelor folosite, al organizării decorurilor pe suprafata pieselor și motivelor decorative utilizate reprezintă unul din cele mai complexe domenii ale artei populare.

Oltenia, zona etnografică cu o individualitate artistică de mare expresivitate, cunoaște o mare diversitate de tipuri de costume.

Gospodăria tarănească specifică acestui tinut s-a individualizat de-a lungul timpului, în functie de conditiile istorice și social - economice. Există numeroase exemple de case tărănești lucrate cu multă măiestrie artistică, adevărate monumente de arhitectură în lemn și zidărie. Cea mai frumoasa arhitectură tărănească s-a dezvoltat in Judetul Gorj. Lemnul de stejar a fost principalul material de constructie. Soclul înalt, coloanele precum și arcadele sunt lucrate din piatră și cărămidă. Apare tot mai des acoperișul din tablă și tiglă în locul șindrilei.

Crișana

Crișana ne încânta prin traditiile sale, păstrate în special în Tara Beiușului , Tara Halmagiului, pe Valea Mureșului și pe Valea Ierului.

În sud, în judetul Arad , există obiceiul colindatului cu dubele, de Crăciun satele de pe Valea Mureșului răsunând la îndemnul dubașilor: “Leagă, nana, câinele / Că venim cu dubile”. Cei mai vestiti dubași sunt cei de la Săvârsin, care colindă în fiecare an Familia Regală.

La începutul primăverii, pe Valea Crișului Alb, se desfășoară “Târgul lui Sân Toader” din Halmagiu cunoscut în vechime drept “Târgul mireselor” ori “Târgul de sarutat”. Aici exista pe vremuri o traditie înrudită cu “Târgul de fete” de pe Muntele Găina: la Halmagu veneau îmbrăcate în rochie de mireasă tinerele fete care s-au măritat între Postul Crăciunului și Postul Paștelui, și acestea îi cinsteau cu rachiu pe cei veniti la târg și îi sărutau pe cunoscuti. “Numai când nevasta e sigură că nu va fi refuzată, săruta pe străin”, căci, consemnau etnografii în secolul XIX, “a ramânea nevasta nesărutata e cea mai mare ocară.”

În partea de nord a Crișanei , în Vadu Crișului, în primul sfârsit de saptămână din iunie, are loc “Târgul de la Vama Sării”. În Evul Mediu, aici erau vămuite transporturile de sare făcute de plutașii care coborau pe apele Crișului Repede cu sarea scoasă din minele din Transilvania spre Câmpia Panoniei. Vama Sării mai este vestită pentru ceramica albă, meșteșug care mai dăinuie încă.

Obiceiurile de Izvorul Tămăduirii sunt destul de numeroase în orice zonă a tării, însă în mod deosebit în Crișana.În prima vineri după sărbătorile Pascale este serbată sărbătoarea intitulată Izvorul Tămăduirii. Numele de Izvorul Tămăduirii a fost dat la Constantinopol întrucât aici se petreceau numeroase minuni creștine.Legenda sărbatorii Izvorului Tămăduirii este destul de interesantă. Leon cel Mare, împăratul Constantinopolului, se plimba într-o pădure. În timpul plimbării sale s-a întalnit cu un om orb care i-a cerut apa. În zadar căuta acesta apă că nu găsi. În cele din urmă vocea Maicii Domnului îi comunica împăratului să intre în pădure și să caute apă. După ce îi va oferi apa omului orb sa îl spele pe fată cu acea apă sfântă. Leon cel Mare făcu întocmai cum îi comunica Maica Domnului. Imediat ce îl spăla pe faă cu apă orbul începu să vadă. Odată ajuns împărat, Leon cel Mare a construit în aceste locuri o biserica, semn al credintei sale. Apa acestui izvor a făcut de-a lungul timpului numeroase minuni. A vindecat de boală sute de persoane, până și pe împăratul Iustinian.Obiceiurile de Izvorul Tămăduirii constau în sfintirea apei la Biserică, aceasta purtând numele de Aghiazma Mică. Oricine va bea Aghiazma se va vindeca, purificându-și sufletele de toate păcatele.În Crișana, de Izvorul Tămăduirii preotii merg la fiecare izvor din regiune pentru a le sfinti, făcute întocmai pentru a alunga spiritele rele și pentru a le păstra pure și tămăduitoare.

Banat

Capra este un personaj mito-zoomorf cu larga raspandire in satele bucovinene; ea isi subordoneaza toate celelalte personaje care o inconjoara: „Mosii”, „Babele”, „Ciobanul”, „Mireasa” etc. Capra este o prezenta fascinatorie care se caracterizeaza printr-o vitalitate excesiva, reusind sa capaciteze intreaga asistenta prin dezinvoltura pantomimei si expresivitatea tinutei. In unele sate, numarul caprelor poate ajunge la 6-8 exemplare, fiind inconjurate si de alte personaje mascate, fara o identitate mitologica. In desfasurarea traditionala a obiceiului, Caprele alcatuiau cete separate. In alte sate bucovinene Caprele erau integrate Malancilor. In aceasta ipostaza, cand trebuiau sa intre in casa, ele erau chemate de Ciobani cu strigaturi. Jocul Caprelor se desfasoara pe fond muzical, iar Ciobanul rosteste urari pline de haz. In momentul cand Capra se imbolnaveste si cade la pamant Ciobanul intra in panica, se agita si poarta un dialog straniu cu animalul. Cand Capra reinvie, spre bucuria tuturor, glumele si ironiile isi reiau cursul.

Ursul este o prezenta la fel de agreata in obiceiurile de Anul Nou. In spatiul romanesc si implicit in Bucovina, cultul ursului isi afla originile in zorii civilizatiei . La geto-daci ursul era considerat un animal sacru, cu multiple virtuti simbolice. El aparea si in cultul lui Zalmoxis, numele acestuia fiind derivat de la insasi blana ursului (zalmos = blana de urs). In desfasurarea jocului ritual al Ursului – etalare de forta, vitalitate si dibacie – se mai pot vedea si acum cateva secvente care evidentiaza credintele referitoare la urs ca simbol al perpetuei regenerari vegetale. Rostogolirea Ursilor in cerc, batutul si moartea acestora, apoi invierea miraculoasa, redau metaforic succesiunea anotimpurilor ce stau sub semnul acestui animal, capabil sa invinga iarna si sa stie cand vine primavara cu adevarat. Jocul cu masti de Urs a fost atestat in Bucovina mai mult decat in alte zone ale tarii. Capul mastilor de urs se bucura de o atentie speciala. La Ostra, Stulpicani, zona Campulungului forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel peste o caldare metalica. La Bosanci, Udesti si Plavalari se foloseste ca suport un schelet metalic, peste care se aseaza blana de vitel sau de miel. O inovatie mai recenta apare in satele Poieni, Stirbat, Racova, Chiliseni, Fantanele si Banesti unde capul de urs este sugerat de o mascheta care nu mai acopera fata purtatorului ci numai crestetul capului. Spectaculozitatea acestui tip de masca consta in bogatia si diversitatea podoabelor ce ii sunt aplicate: panglici multicolore, margele, beteala, ciucuri de lana, flori artificiale. Demn de retinut pentru complexitatea ceremonialului, spectaculozitatea si fastuozitatea costumatiilor este jocul Ursilor din comuna Udesti. Aici cetele ajung la cate 6-8 Ursi, jocul acestora devenind elementul de referinta simbolica al obiceiului de Anul Nou, dominand toate celelalte categorii de mascati . Jocul Ursului este condus de „Ursari” care ii indeamna sa evolueze in ritmul unor melodii locale cum ar fi Ursareasca si Maruntica.

Capra este un personaj mito-zoomorf cu larga raspandire in satele bucovinene; ea isi subordoneaza toate celelalte personaje care o inconjoara: „Mosii”, „Babele”, „Ciobanul”, „Mireasa” etc. Capra este o prezenta fascinatorie care se caracterizeaza printr-o vitalitate excesiva, reusind sa capaciteze intreaga asistenta prin dezinvoltura pantomimei si expresivitatea tinutei. In unele sate, numarul caprelor poate ajunge la 6-8 exemplare, fiind inconjurate si de alte personaje mascate, fara o identitate mitologica. In desfasurarea traditionala a obiceiului, Caprele alcatuiau cete separate. In alte sate bucovinene Caprele erau integrate Malancilor. In aceasta ipostaza, cand trebuiau sa intre in casa, ele erau chemate de Ciobani cu strigaturi. Jocul Caprelor se desfasoara pe fond muzical, iar Ciobanul rosteste urari pline de haz. In momentul cand Capra se imbolnaveste si cade la pamant Ciobanul intra in panica, se agita si poarta un dialog straniu cu animalul. Cand Capra reinvie, spre bucuria tuturor, glumele si ironiile isi reiau cursul.

Cerbul in mitologia populara romaneasca simbolizeaza dreptatea, puritatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui. In vechile colinde bucovinene cerbul apare purtand intre coarne un leagan de matase in care se afla „Iisus mititel,/Mic si infasel./ In cadrul obiceiurilor de Anul Nou, ceea ce impresioneaza este fastuozitatea mastii de Cerb. Asemanatoare mastii de Capra care se compune tot din cap cu maxilar clampanitor si un trup realizat dintr-un covor sau laicer, masca de Cerb se individualizeaza prin spectaculozitatea si originalitatea herbului: un trofeu de cerb este folosit pentru a reda coarnele, iar intre ele se realizeaza adevarate compozitii plastic-decorative, din cele mai diverse elemente de podoaba: margele, oglinzi, beteala, ciucuri din lana, panglici multicolore, flori artificial si plante verzi etc. Jocul ritual al Cerbului e structurat dupa modelul Caprei, cu o pantomima exuberant si plina de virtuozitate. Cerbul este inconjurat de “Mosnegi” si “Babe”, de fluierasi si dansatori fara masca, imbracati in frumoase costume populare. In majoritatea satelor bucovinene, Cerbul apare ca o ceata individual, nefiind contaminat de jocul altor personaje mascate. Cele mai spectaculoase forme de realizare a mastilor de Cerb pot fi admirate la Corlata, Fundu Moldovei, Baia, Casvana si Valea Moldovei.

Calul este o alta intruchipare plastica a unor simboluri puternic mitologizate in traditiile rominesti si universale. Frumos, agil, sprinten, dar si foarte nervos si imprevizibil in miscarile sale, calul este un animal indragit de sateni. In Bucovina cresterea cailor a fost practicata in multe sate, calul reprezentand pentru localnici nu numai un animal de fala ci si expresia unui simbolism extrem de complex. Din aceasta perspectiva, calul este simbolul vietii tumultoase si al mortii. In traditia bucovineana calul are si functii apotropaice, de protejarea gospodariilor si chiar a bisericilor. In cadrul obiceiurilor traditionale de Anul Nou, jocul Calului (Caiutii) este practicat pentru aceste motivatii simbolice, dar si pentru spectaculozitatea dansului interpretat de purtatorii mastilor de Cal. Tinerii alesi sa poarte aceasta costumatie rituala trebuie sa fie excelenti dansatori si cunoscatori desavarsiti ai repertoriului zonal, deoarece, conform credintelor stravechi, ei sunt calaretii ce exprima vitalitatea si forta tineretii, virtuozitatea si exuberanta, dar si intelepciunea cunoasterii miscarilor armonioase. Cei mai vestiti dansatori provin din satele Dolhesti, Zvoristea, Hartop si Fantanele. Aici jucatorii executa, in cerc sau in linie – fata in fata – adevarate „sarje de cavalerie”, in ritmul melosului local. Masca de Cal cunoaste multe variante plastice in Bucovina. Aproape in fiecare sat, capul Calului este sculptat din lemn, capul si gatul animalului fiind acoperite cu panza colorata (alba, rosie sau neagra), prevazute cu coama din par de cal si bogat impodobite cu oglinzi, margele, panglici multicolore, flori naturale si artificiale, beteala etc. Pentru a fi purtat in timpul jocului, acest cap este fixat intr-un suport din lemn – o covata gaurita la mijloc sau doua vesce de la ciur – care se acopera cu un covor sau un fel de fusta alba din panza. Peste aceste tesaturi se cos diverse elemente decorative (batiste, panglici, stergare etc).

Malanca reprezinta una dintre traditiile bucovinene consacrate, respectate in fiecare an in aceste tinuturi, devenind o adevarata traditie valoroasa pentru locuitori.Malanca reprezinta o deghizare a mai multor cupluri bucovinene in cete de uratori, chiar in noaptea de Anul Nou. In functie de zona Bucovinei, Malanca poate imbraca mai multe forme – fie colindatorii poarta masti, fie obiceiul se transforma intr-un adevarat teatru cu masti. Tot la acest obicei, unul dintre cei mai tineri baieti este imbracat in costumatie femeiasca, pornind la urat prin casele gospodarilor.Malanca are o durata destul de mica, tinand din seara de Anul Nou si pana la inserat de Sfantul Vasile. In aceste clipe, fiecare locuitor al satului nu are cum sa nu admire aceste obiceiuri, dar si straiele de sarbatoare pe care le poarta fetele si baietii ce fac parte din cetele crestine de uratori.

Craciunul

Craciunul este sarbatoarea care se pastreaza in Bucovina, poate mai mult ca in alte parti, fara mari abateri fata de trecut, cel mai frumos si asteptat moment din an. El este pregatit cu mult inainte, odata cu inceputul Postului Craciunului, cand se hotarasc cetele de colindatori si colindele ce urmeaza a fi invatate si repetate. In Bucovina, colindatul de Craciun a fost si inca este nu numai o datina, ci, prin modul de organizare, devine o adevarata institutie, cu legi si reguli specifice.Odata cu lasarea intunericului, casele erau animate si insufletite de colindele cetelor de flacai care, pe intreg timpul noptii si pana in jurul amiezii din ziua Craciunului strabat ulitele satelor de la un capat la celalalt. Imbracati in sumane sau cojoace, cu caciulile impodobite cu mirt si muscate (calfa avand panglici multicolore ca insemn personal al functiei pe care o detinea), tinerii cantau cu sau fara de acompaniament colinde religioase, colinde pentru gospodari sau colinde pentru fete. Fiecare ceata colinda in primul rand la primaria satului, apoi la preot, invatator si la celelalte case din sat, dorinta tinerilor cea mai mare fiind sa colinde fetele de maritat. Dupa ce tinerii colinda casa unei fete, sunt invitati in casa de catre fata respectiva si, dupa formulele de amabilitate, muzica incepe sa cante iar tinerii pornesc jocul. Rasplata lor pentru colindat consta in bani, ospat si bautura, iar calfa nu uita, inainte de plecare, sa invite fata din casa a doua zi la hora satului impreuna cu parintii. In credinta bucovineana, colindele se rostesc pentru a disparea diavolii, pentru a se purifica atmosfera satului in noaptea in care s-a nascut Isus, de aceea se zice si acum ca este mare pacat sa stea cineva in noaptea de Craciun cu poarta inchisa.

In perioada cuprinsa intre sarbatorile de iarna, colindatul cu steaua reprezinta o datina comuna unui larg spatiu european, prin stea colindatorii imortalizand marele eveniment crestin. Din timp, copiii se asociau in grupuri de cate trei si aveau ca recuzita o stea confectionata dintr-o vesca de sita, pe care se montau „razele” din lemn, totul fiind imbracat in hartie multicolora si beteala. Pe fundul de vesca era lipita o imagine (icoana) ce reprezenta scena religioasa a Nasterii lui Iisus, sub vesca fiind agatat un clopotel. Cei care umblau cu steaua se numeau crai sau stelariPe langa umblatul cu steaua, bisericuta si al irozilor, gospodarii obisnuiesc inca sa mearga cu colinda in fiecare noapte, „de la unul la altul”, realizandu-se astfel o comunicare perfecta in sanul colectivitatilor umane.

Ajunul anului nou

In dimineata de Ajun, dupa prima iesire din casa, gospodarul aducea la intoarcere surcele marunte pe care le impartea tuturor membrilor familiei sale, cu prima urare de bun augur pentru belsugul si sanatatea in familie. Gospodina iesea in pragul casei si arunca seminte de cereale catre rasarit, pentru ca pasarile salbatice sa nu dauneze cu nimic semanaturilor din primavara. Capul familiei iesea in curte si atingea cu mana toate uneltele din gospodarie pentru a avea spor si noroc la lucrarile agricole de primavara sau a celor de peste an. Totodata, gospodarul avea grija sa i se inapoieze tot ceea ce a imprumutat prin vecini, in special utelte, pentru ca se credea ca nu e bine ca acestea sa nu fie in gospodarie in timpul sarbatorilor de iarna. Barbatii intrau in livezi, amenintand cu toporul pomii ce nu au rodit in anul respectiv, simuland chiar ca-i taie, iar femeile, cu mainile pline de aluat, ii implorau sa nu-i atinga, timp in care atingeau tulpinile cu preparatul de pe maini, practicand astfel un rit de fertilitate, in speranta unei recolte mai bune la anul. Tot in dimineata Ajunului, batranii incepeau sa „pilduiasca” pe la colturilor vetrelor, in timp ce femeile pregateau alimentele ritualice, din care nu lipseau colacii rotunzi „ca soarele si luna”, precum si alte mancaruri ce se consumau in zilele urmatoare. Dis de dimineata, femeile practicau rituri de aparare, fecunditiv si fertilizator. Ascundeau furcile, fusele si fuioarele de tors sau introduceau cate o piatra in cuptorul de copt paine care tinea acolo pana la Boboteaza, in speranta indepararii serpilor din spatiul gospodaresc. Gunoiul strans in casa in aceasta zi se aduna intr-un colt si se arunca apoi in gradina cu scop fertilizator sau se ardea in a treia zi de Craciun, cand se afumau si vitele. Numai fetele de maritat, dupa ce maturau prin casa invers (de la usa spre fereastra), aveau voie sa duca in aceasta zi gunoiul la o raspantie, despletite si rugandu-se special cu voce tare. In ajunul Craciunului se maturau cosurile sobelor, funinginea adunata fiind imprastiata prin livezi, cu scop fertilizator, iar apa rezultata de la spalarea vaselor se aduna intr-un recipient si si pastra pana in primavara, cand se stropeau cu ea stupii de albine pentru a nu fi deocheati . Tot in Ajunul Craciunului se facea un colac mare, impletit in forma cifrei opt, numit „Creciun”, care apoi se pastra pana anul viitor, la scoaterea plugului si se punea in coarnele acestuia.

Paştele

In Bucovina, inainte de Pasti se construiau scrancioburi mici pentru copii si un scranciob mare pentru tineri. Cel mare avea forma unei roti foarte mari pe care erau montate patru scaune si care era sprijinit de doi stalpi. Tinerii se invarteau in el, in timp ce ceilalti se prindeau la hora. Scranciobul este simbolul trupului lui Iuda. Acesta s-a spanzurat in gradina, corpul sau ramanand in copac timp de trei zile.

Tot in Bucovina, in noaptea de Inviere, tinerele nemaritate se duc in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Aceasta apa o folosesc dimineata pentru a isi spala chipul. Astfel, vor fi frumoase tot anul, iar feciorii vor alerga dupa ele la fel cum oamenii alearga atunci cand se trag clopotele la biserica

In Calarasi, un vestitor important al Invierii Domnului este cocosul alb. Gospodarul al carui cocos canta primul va fi cel mai norocos in anul respectiv. In plus, oamenii aduc spre binecuvantare la biserica oua, cozonac si un cocs alb. Acesta din urma va fi apoi oferit oamenilor saraci.

In unele zone ale tarii exista obiceiul udatului fetelor in a doua zi de Pasti. Fetele, la randul lor trebuie sa ofere daruri feciorilor. Se spune ca fetelor care nu au fost udate nu le va merge bine.

În Tara Motilor, in Noaptea de Inviere, tinerii trebuie sa ia toaca de la Biserica si sa o duca la cimitir. Aici trebuie sa o pazeasca de grupul de hoti. Daca toaca este furata, a doua zi vor da un ospat unde ii vor invita si pe hoti. Daca o pazesc bine, hotii vor da ospatul.Tot in Noaptea Invierii, in Bucovina si Transilvania, tinerii aprind "focuri de veghe" pe dealuri. Tinerii baieti sar peste focuri astfel incat vrajitoarele sa nu le poata face rau. Se mai obisnuieste sa se dea foc unei roti, careia i se da drumul la vale.In Bucovina se spune ca persoanele care ciocnesc oua de Pasti se vor intalni si pe lumea cealalta. In alte zone, exista credinta ca daca te ratacesti si iti amintesti numele persoanei cu care ai ciocnit prima data ouale, atunci iti vei aminti si drumul.In Sibiu, se obisnuieste sa se impodobeasca un pom cu oua vopsite si golite de continut.

Sfântul ANDREI

Noaptea din ajunul Sf.Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreştine, care să asigure protecţieoamenilor, animalelor si gospodăriilor. Tăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea si puterea sa. Ajunul Sf.Andrei este considerat unul dintreacele momente in care bariera dintre văzut si nevăzut se ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obţine informatii cu caracter de prospectare pentru anul care vine. Deasemenea, "Andreiu' cap de iarnă" cumii spun bucovinenii, permite interferenţa planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenţa oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede că in această noapte "umblăstrigoii" să fure "mâna vacilor", "minţile oamenilor" si "rodul livezilor".Împotriva acestor primejdii, tăranul român foloseşte ca principal element apotropaic (de apărare), usturoiul. În egala măsura, casa, grajdul, coteţele, uşile si ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni si animale.

Chiraleisa

In majoritatea satelor din Moldova, in ajunul Bobotezei (5 spre 6 ianuarie) grupuri mai mari sau mai mici de fete si baieti, umbla din casa in casa, pentru a vesti sosirea preotului cu crucea. Aceasta datina este asemanatoare colindatului cu Mos Ajunul de la Craciun. Copiii care umbla cu Chiraleisa (de la grecescul Kyrie Eleison - Fie-ti mila, Doamne) nu rostesc insa texte versificate ci striga doar "Chiraleisa! Chiraliesa! Chiraleisa!", de trei ori. Rasplata copiilor sint merele, nucile, prajiturile pe care ei le string in traistute, petrecute peste umar. In Bucovina, preotul este insotit si de gospodari care merg cu luminari aprinse pe la casele vecinilor si striga si ei Chiraleisa. Gazda ii primeste in casa, ii serveste cu bucate de post, dupa ce acestea au fost stropite cu agheasma. Tot in Bucovina, pe crucea preotului, gospodina casei aseza cel mai frumos fuior de cinepa. "Oferirea fuiorului avea mai multe semnificatii: se credea ca de firele acestuia se vor prinde toate relele, ca fuiorul devenea o punte peste care vor trece sufletele mortilor sau ca Maica Domnului va face din cinepa un voloc cu care va prinde sufletele mortilor din iad pentru a le ridica in rai" ne-a mai povestit Mihai Camilar.

In Bucovina, catre finalul slujbei de Iordan, se practica Ardeasca, obicei prin care tinerii se retrageau pe un loc mai inalt, in jurul unui foc special aprins in acest sens. Din frunze uscate si vreascuri adunate cu o zi inainte, tinerii aprindeau un foc in preajma locului in care era adunata multimea de oameni si cantau si jucau in jurul acestuia. Cum scadea flacara, sareau peste foc si prin fum pentru a fi curatati de boli si pentru indeplinirea tuturor dorintelor. Din focul aprins se luau carbuni si se foloseau la diferite practici cu rol fertilizator si de aparare.

Portul femeiesc este format dintr-o camasa bogat impodobita cu motive florale si geometrice, o catrinta tesuta cu fir auriu, care este legata in talie cu brau colorat, iar in picioare se poarta opinci. Iarna, femeile poarta bundite, ciorapi si baticuri din lana.Portul barbatesc este format dintr-o camasa mai lunga, care prezinta in general o broderie geometrica in culori de negru sau maro, legata la mijloc cu o curea din piele, o vesta (bundita) cu pielea alba in afara decorata cu motive florale sau geometrice si adaosuri din blana de jder si cu blana spre interior, itari din lana, pe cap o caciula din piele de miel, iar in picioare opinci.Exista haine si pentru anotimpul rece: sumanul, cojocul etc.Indiferent de zona etnografica, frumusetea portului popular din Bucovina a facut inconjurul lumii, peste tot fiind admirat si apreciat.

Moldova

Bine aţi venit în Moldova !

Meşteşuguri

Tradiţii

•Nu se poate vorbi despre cultura unei ţări, fără a aminti muzica şi dansul. În Moldova ambele sunt foarte molipsitoare. Celebrul dans hora nu lasă observatorii indiferenţi - când răsună muzica, toţi, fără excepţie, încep să se miște vioi într-un cerc ţinându-se de mâini.Instrumentele muzicale tradiţionale - nai, ţambal, fluier, cimpoi, cobza, toba - este greu să le confunzi cu altele. Ritmul muzicii populare din Moldova este, de obicei rapid şi vesel, dar există şi motive triste. De exemplu, doina este un cântec liric, de la care se consideră că îşi iau originea toate melodiile moldoveneşti. Astfel, deja cu sute de ani înaintea erei noastre, au început să apară tradiţiile şi obiceiurile care au supravieţuit până în ziua de azi.

Borita- personajul principal al unei cete. Numele acesta se dadea unei masti care avea o infatisare compozita:”barza cu coarne” sau”cerb cu cioc de barza”, cum se spunea de obicei, dar care se putea asemana tot asa de bine cu alte pasari sau cornute. Masca se tragea pe cap, incit omul care o purta disparea complet sub ea, afara de picioare, de la glrzne in jos.

Casele sunt şi ele pregătite de sărbătoare. Cu ani în urmă, gospodinele îşi împodobeau locuinţa cu plante ornamentale (busuioc, mentă creaţă, ochişele). Acest aspect reiese şi din colindele specifice zonei: „Streaşina de busuioc,/ Să vă fie cu noroc./ Streaşina de măghiran,/ Să vă fie peste an./ Streaşina de mintă creaţă,/ Să vă fie pentru viaţă./ Streaşina de bumbişor,/ Să vă fie de-ajutor,/ La fete şi la feciori/ Şi nouă de sărbători.“ Astăzi casele sunt împodobite cu fel şi fel de luminiţe, coroniţe, care mai de care mai frumoase, toate pentru a-i întâmpina pe colindători.

Floriile

Pe la miezul nopţii , în ajunul Floriilor, ,se fierbe apa cu busuioc şi cu fire de la canafurile ce se află la prapuri , furate la vreo înmormântare a unei fete mari. Dupa aceea, în ziua de Florii, fetele se spală cu aceasta apă pe cap, ca să aibă par frumos şi strălucitor ca firele de la prapuri şi sa fie placute ca şi cum se bat flăcăii după busuioc. După ce s-au spalat, ele toarna apa ce a rămas la rădăcinile unui păr, rostind urmatoarele cuvinte:

” - Cum îi părul când îi înflorit de frumos, aşa să fiu şi eu de frumoasă; cum se uita oamenii la un păr înflorit, aşa să se uite şi la mine.

În ziua de Florii e bine să se culeagă tot felul de flori de primăvara şi să se duca la biserică, pentru că aceasta e ziua florilor.Există o datină , potrivit căreia se zice că aşa cum va fi ziua de Florii, aşa va fi şi ziua de Paşti.

Mărţişor

În această zi, toţi locuitorii Moldovei se felicită reciproc şi îşi dăruiesc mici ornamente în formă de două flori, agăţate pe un fir - mărţțișorii. Pe parcursul întregii luni martie aceste ornamente se poartă pe haine, iar la sfârşitul lunii se leagă de creanga unui copac şi se spune o dorinţă. În Moldova, toţi sunt siguri că ele se realizează! Mărţişorul era dăruit mai ales copiilor şi fetelor. Există atestări, mai ales pentru zonele Botoşani, Bacău şi Neamţ, care arată că mărţişorul era dăruit flăcăilor de către fetele mari, însă mai întotdeauna schimbul era reciproc. Copiii purtau mărţişoarele în special la mână, fetele la gât, flăcăii la căciulă sau la pălărie, iar bătrânii, atunci când, foarte rar, îl primeau, la haină sau la mână. Interesant este, potrivit unei mărturii din judeţul Bacău, că mărţişorul se punea şi la vite…O situaţie mai specială o găsim consemnată în zona Galaţi, unde mărţişorul,se ascundea, fetele prinzându-se acum surate. Astfel, mărţişorul ascuns era căutat de alte fete şi, dacă era găsit, se făcea obiceiul numit „Băutul mărţişorului”.

O atenţie deosebită o merită ritualurile şi tradiţiile moldoveneşti de nuntă. Pentru început logodna, un ritual răspândit mai ales în zonele rurale: tânărul şi fata, în prezenţa rudelor apropiate fac schimb de inele, doar în cazul în care, din trei încercări le vor găsi într-un vas cu grâu. Numai apoi sunt numiţi mire şi mireasă, şi începe pregătirea pentru nuntă. Părinţii mirelui şi ai miresei trebuie să spuna care ce dă fiilor lor. Asta şi se numeşte ,,răspuns”. Tot atunci se înseamnă şi ziua nunţii. Când au venit toţi la învoială se toarnă vin în pahare şi toţi cei de faţă beau şi se veselesc până dimineaţă .

Următorul pas este alegerea naşilor.În proces de “căutare”, tinerii merg cu ploconul. Primirea sau refuzarea ploconului de către naşi corespunde acceptării sau nu a propunerii pe care le-o aduc tinerii îndrăgostiţi.

Probabil, cea mai simbolică traditie e împărţirea colacului, pe cere îl rup mirele cu mireasa, pentru a determina cine va fi stăpânul casei. Mirii sînt serviţi de către părinţi cu dulceaţă din cireşe albe, că să aibă o viaţă la fel de dulce şi aleasă. . Primul dans aparţine mirelui si miresei, apoi cu mireasa dansează tatăl şi naşul.

Încă un ritual obligatoriu este dezbrăcarea miresei. De pe costumul mirelui se scoate buchetul, iar de pe mireasă voalul,Miresei îi pun o basma şi un şorţ - aceasta simbolizează începutul unei noi vieţi de familie. După aceea, oaspeţii pe rând se apropie de tineri, îi înfăşoară în plăpumi şi pături, şi le oferă cadouri. Apoi şi soacrele se încuscresc, adică îşi fac daruri una alteia, începînd cu cîte o găină la cuptor, foarte „frumos împopoţată”.

Un obicei plin de umor, care se practica încă, este acela al furatului miresei.Dimineaţa oricine se poate apropia o clipa de mireasa, ţinând un copil în braţe. Cuplul este împroşcat cu grăunte – în semn de prosperitate.

Paştele

O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentrează asupra casei, a curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle. Se cunosc mai multe obiceiuri și credințe specifice : cine înghite trei mugurași de salcie va fi sănătos tot anul, este bine să se planteze pomi în această zi sau să se pună ramuri de salcie în grădini și vii pentru a le proteja de vătămători.Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbată şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bataia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.

. Pe vremuri la Paște, îndeosebi a doua și a treia zi, în multe sate se organizau jocuri, hora satului, unde veneau sătenii de toate vîrstele. Tradițional în zilele de Paști la moldoveni era „datul în scrînciob”. Se credea că cine se dădea în scrînciob, aceluia îi vor crește roadele înalte și-i va merge bine tot anul.

. Un loc aparte in tradtiile pascale il ocupa actiunile rituale cu focul si cu apa. . Din timpuri sravechi oamenii credeau ca obiceiurile cu focul influenteaza benefic asupra fertilitatii, impotriva spiritelor rele. . Se credea de asemenea ca apa, mai ales la inceputul primaverii, poseda o mare forta curativa, de purificare. Scaldatul ritual in preajma Pastelui s-a transformat, cu timpul, in udatul cu apa.

Colindatul

Ca simbolistica, colindatul este o urare in care se pun dorintele oamenilor, transmit voie buna si optimism si urarile merg la fel de departe precum imaginatia. Inainte, la colindat mergeau tinerii intre 18 si 20 de ani, se strangeau in grup si locuiau la unul din ei pe perioada sarbatorilor si nu aveau voie sa iasa prin sat decat in grup, intrucat colindele le faceau in acest grup ce avea denumirea de “ceata”. In Moldova, traditia colindatului deschide perioada celor 12 zile de sarbatoare cu ocazia Anului Nou. Acum, la colindat merg si copiii, si cei tineri, iar in unele sate din zona Moldovei inca se practica intreg ritualul.Obiceiul, numit local caluserie, consta intr-un dans executat de catre calusari in numar de 5 sau 7. Dintre acestea, cel mai bun, denumit calfa, are rolul de a conduce jocul si stigaturile precum si de a primi darul de bani. Cel mai tinar, denumit ieapa, are rolul de a necheza din cind in cind si de a primi carnea daruita de gazde pe care o infige pe o tacalie. Recuzita principala o reperzinta ciurica (valul alb) ce le acopera fata. in miini au bastoane de metal cu minerul indoit si imbracate cu fisii multicolore din hirtie, iar la picioare au clopotei. Desfasurarea obiceiului consta din joc, participare vocala si instrumentala.

Moldova este una dintre regiunile cele mai faimoase pentru numeroasele jocurile cu masti care se practica in perioada sarbatorilor de iarna. Printre acestea se numara “Jocul caprei”, “Jocul ursului”. Cel mai asteptat se pare ca este jocul ursului. Se spune ca ursul este animalul sacru al geto-dacilor, iar de aici se poate trage concluzia ca traditia este una foarte veche, Pentru jocul ursului, mai multi tineri se intalnesc si pregatesc cele necesare jocului, masca si costumul. Cel care va intra in pielea ursului se va imbraca cu o haina de blana lunga, care trebuie sa fie impodobita cu ciucuri, iar pe cap va purta un schelet din lemn, decorat si imbracat intr-un material din panza. Pe langa personajul central, alaturi de el mai participa si cei care vor canta la acordeon, la tobe, cei care vor spune povestea ursului, vor mai fi personaje care spun diverse texte si care danseaza. La finalul jocului, ei trebuie sa transmita cele mai frumoase urari celui care a fost colindat, iar ca recompense trebuie sa primeasca bani si colaci.

In schimb, “jocul caprei” a fost inainte un ceremonial al unui cult, care presupunea omorarea, jelirea, inmormantarea si invierea caprei, iar batranii considerau capra ca fiind prevestitoare de vreme, daca aceasta va fi buna sau rea, iar in prezent acest joc este menit sa aduca prosperitate celui pe care il colinda, dar si pentru a pastra aceasta traditie antica de a se prezenta costume, masti, jocuri si cantece si este jucat pentru sporul anului ce vine, pentru spor la recolte, la animale si in gospodarii.

MARAMUREȘ

OBICEIURI

TRANSILVANIA

Cumul de credinţe şi legende româneşti, maghiare şi săseşti, Transilvania oferă călătorului unele dintre cele mai frumoase şi animate tradiţii şi obiceiuri de peste an. Practicate pentru a aduce noroc, sănătate şi roade bogate întregii comunităţi, aceste tradiţii sunt păstrate cu sfinţenie din strămoşi şi sunt unice în România şi Europa.

Alungarea spiritelor malefice, reînvierea naturii şi a vieţii, supravieţuirea şi curăţirea sufletească sunt câteva dintre cele mai importante semnificaţii ale acestor tradiţii.

Împuşcatul cocoşului

Este o datină veche de peste 400 de ani, specifică comunităţii maghiare din Transilvania. Acest obicei are loc în fiecare an, în prima zi de Paşti, iar participanţii sunt copii şi adolescenţi. Legenda spune că în timpul invaziei tătarilor, locuitorii s-au adăpostit în Cetatea Neagră, însă au fost descoperiţi după cântecul cocoşului. Cei care au supravieţuit măcelului, au hotărât să împuşte cocoşul. Acest obicei semnifică astfel supravieţuirea.

Roata în flăcări

Acest obicei are loc anual, de Lăsata Secului pentru postul Paştelui. Se desfăşoară pe timpul nopţii, când sunt rostogolite la vale roţi în flăcări, aruncate de feciorii din sat. Roţile sunt destinate fetelor tinere, care încă nu s-au căsătorit. Acest obicei anunţă venirea primăverii şi încheierea perioadei căsătoriilor.

Fărşangul

Este un obicei spectaculos, specific comunităţii săseşti. Acest obicei are loc înaintea Postului Paştelui şi este ultima petrecere înainte de Paşte. Semnifică începerea unui an mai bun, plin de roade, bogăţie şi sănătate. Alaiul de sărbătoare este format din feciori costumaţi în straie cât mai colorate şi ajunge în curţile tuturor sătenilor pentru a alunga spiritele malefice ale anului trecut şi a aduce prospeţimea unui an nou cu noroc.

Răvăşitul oilor

Această sărbătoare simbolizează sfârşitul anului pastoral. Această datina se sărbătoreşte în fiecare an la Bran, pe Platoul Inima Reginei. Cu această ocazie, ciobanii coboară cu mioarele de la munte, care sunt înapoiate stăpânilor, împreună cu brânza. Răvăşitul oilor ia apoi forma unei sărbători câmpeneşti, unde se ascultă muzică, se danseaza şi se consumă preparate tradiţionale româneşti.

BORITA

Este o datină de Crăciun specifică maghiarilor ceangăi din Transilvania. Boriţa este o mască purtată de un fecior din grupul de colindători, care dansează şi cântă melodii menite a alunga spiritele rele. Dansul este realizat numai de către baieţi şi mai semnifică şi ciclicitatea vieţii.

CAPRA

Capra este un alt obicei de iarnă, care are loc de sărbătoarea Crăciunului. Obiceiul acestui colind are o semnificaţie aparte: capra aduce belşug şi sănătate în anul care urmează. Colindătorii se costumează şi pornesc să danseze capra în tot satul, urându-le sătenilor bogăţie, putere de muncă şi sănătate.

STEAUA

Steaua este un obicei de iarnă, păstrat din strămoşi şi care are loc în fiecare an pe data de 25 decembrie, de Crăciun. Colindătorii umblă prin sat cu Steaua şi vestesc naşterea pruncului Iisus. De obicei, colindătorii merg în cete de câte patru, cu îngerul şi cu trei crai. Pentru colindul lor, copiii primesc nuci, mere sau cozonăcei.

BUTEA JUNILOR

Acest obicei este specific sărbătorilor de iarnă, însă pregătirile încep încă din luna octombrie. Atunci se formează “butea junilor” şi gazda pe perioada sărbătorilor. Apoi, cu o săptămână înainte de Crăciun, feciori din sat aduc gazdei bucate din care se vor ospată de Crăciun. În ziua de Crăciun, feciorii se îmbracă în haine de sărbătoare şi pornesc la colindat prin sat. După colindat, feciorii se îndreaptă spre casa gazdei, unde se ospătează.

Sântilia

Această sărbătoare are loc în prima săptămână după Sfântul Ilie şi are un caracter câmpenesc, celebrând focul şi soarele. În această zi, feciorii fac cadou fetelor cu care urmează să se căsătorească furci de tors şi caş. Această zi era îndelung aşteptată de ciobani, care pe tot parcursul verii urcau la deal cu oile, de unde nu mai aveau voie să coboare. De Sântilie însă, tot satul urcă la stână.

METELEAUA

Acest obicei este unul păgân, fiind sărbătorit în fiecare an la solstiţiul de iarnă. Cu această ocazie, sătenii aprindeau focuri pentru a alunga răul. Mai târziu focurile au fost înlocuite cu un meteleu (păpuşi din paie). Focul meteleului simboliza renaşterea naturii şi a vieţii. Aceste focuri sunt acum asociate cu sărbătoarea Crăciunului, în fiecare sat din Ardeal arzându-se meteleul în centrul localităţii. Această datină are loc pe data de 28 decembrie, iar cetele de feciori au costumaţii tematice.

Obiceiuri de nunta

CHEMATUL FETELOR LA JUNI

Este un obicei anual, care are loc de Crăciun, pe 25 decembrie. În această parte a ţării, tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate cu sfinţenie, din tată în fiu. La această sărbătoare sătească, junii sunt îmbrăcaţi în costume populare. Ei merg la casele fetelor de măritat şi le cheamă la petrecere. Părinţii fetelor îi servesc apoi pe juni cu vin şi plăcinţele. Petrecerea are loc apoi seara, la gazda junilor.

În Banat nunta este cel mai important şi mai spectaculos obicei, la care lua parte cu mare bucurie, întreaga comunitate, de la mic la mare. Un moment important al nunţii este chemarea la nuntă, care se face de către givări – cavalerii de onoare. Ei cutreieră satul şi invită oamenii la ceremonie, oferindu-le o sticlă de rachiu. Cei care acceptă să bea sunt aşteptaţi la nuntă, care durează cel puţin două zile, incluzând toate datinile aferente. Înainte de ceremonie, când mirele se duce la părinţii miresei ca să o ceară, i se aduce mai întâi o bătrână din sat, apoi o fetiţă şi abia la urmă apare mireasa lui.

În biserică, mireasa aruncă pe jos cu boabe de mac dacă nu vrea să aibă copii imediat. Se spune că numărul boabelor aruncate este egal cu numărul anilor care vor trece până la apariţia copiilor. Ceremonia este urmată de ospăţ, apoi de jocul miresei, pentru care nuntaşii pun la bătaie sume de bani. A doua zi după nuntă, mirii merg la o fântână de la o răscruce de drumuri, scot o găleată de apă şi le toarnă oamenilor să se spele pe mâini, primind în schimb bani. Tot a doua zi, mirii merg la naşi pentru a le duce un cadou, drept mulţumire.

Timişoara, considerată de-a lungul timpului loc de interferenţă a mai multor culturi şi religii, s-a remarcat în istoria ei multiseculară şi prin continuitatea tradiţiilor. Balul Speranţei, Balul Sânzienelor sau Balul Învăţătorilor, care se desfăşoară în ultimii ani cu regularitate, încearcă să învie farmecul serilor de acum sute de ani, în care toată lumea bună a oraşului se pregătea un an pentru un asemenea eveniment.

Postul Paştelui era respectat cu rigurozitate, chiar cu exigenţă, de lumea satelor bănăţene, până în prima jumătate a secolului XX. Era ţinut de întreaga familie, de la copii la bătrâni şi nu era văzut doar ca o restricţie alimentară de la mâncărurile “de dulce” (carne, peşte, brânză, ouă, grăsimi animale, lapte sau băuturi alcoolice). Postul era perceput de ţăranul bănăţean mai degrabă ca un exerciţiu spiritual, ca o izbăvire de duşmănie, ca o iertare a acelora care le-au greşit gestul împăcării era obligatoriu în post. Este o perioadă în care legumele folosite la fierturi sunt înlocuite cu usturoiul, care ţine la distanţă spiritele malefice şi în egală măsură, spiritele morţilor. Postul Paştelui era întâmpinat cu focuri aprinse pe dealurile din preajma satului, până noaptea târziu. Copiii şi tinerii aprindeau un foc mare, ritualic, purificator, făcând zgomot şi chiuind pentru a alunga spiritele rele. În prima sâmbătă din Postul Paştelui, calendarul ortodox fixează sărbătoarea Sântoaderului, perceput de imaginarul popular drept o perioadă de timp periculoasă. “Această perioadă e bântuită de caii lui Sântoader. Tradiţia săptămânii de dinaintea Sântoaderului e plină de tabuuri şi de interdicţii, ce trebuiau respectate cu sfinţenie, în special de femei. Ele nu aveau voie să lucreze cu firele, adică să coasă, să urzească pânză în război, riscând să fie pedepsite exemplar de caii lui Sântoader. De altfel, fetele nu au voie să părăsească locuinţa pentru a merge la joc în această săptămână periculoasă. Altfel, riscau să fie luate pe sus de o herghelie divină şi lovite cu copitele. În satele din Banat, la Racoviţa, de exemplu, erau legende despre cai care-şi băgau coada în cizmele fetelor şi le jucau până acestea îşi pierdeau cunoştinţa. În prima săptămână din Post, era obiceiul alergatului cailor albi şi negri, văzută ca bătălia dintre noapte şi zi, la schimbarea anotimpului. De aici şi expresia “Paştele cailor”, care cu timpul şi-a schimbat sensul, fiind sinonimă cu “niciodată”.

De a anul nou

VĂRGELATUL – se practică în ajunul Anului Nou. Pe masă sub străchini sau ulcele erau puse anumite obiecte, bani, grâu, oglindă, pieptene, ac, pâine, etc. Fata sau băiatul ridică trei oale ( străchini ) şi dacă iese la iveală acul, pâinea şi pieptenul, înseamnă că va lua om bogat, dar jimbat. Se făcea haz dacă erau nimerite obiecte ce semnificau defecte.

SEMINŢE DE CÂNEPĂ – se pun pe plită sau în vatră pentru ai casei. Dacă sămânţa plesnită va sări în foc sau la uşă, e semn că omul va muri. Dacă va sări la icoană, e semn bun. Se mai puneau seminţe pentru vitele din curte şi chiar pentru semănături.

FOCUL LUI SUMEDRU

Această sărbătoare are loc anual, pe data de 26 octombrie, de Sfântul Dumitru. Atât adulţii, cât şi copiii se costumeaza în port popular şi dansează în jurul unui foc. Sfântul Dumitru este ocrotitorul ciobanilor şi al roadelor bogate, iar cărbunii încinşi din foc sunt luaţi de săteni şi folosiţi la fertilizarea ogoarelor şi grădinilor.

BUCOVINA

Tradiţii şi obiceiuri

Malanca

Jocurile cu maşti

Dobrogea

Moldova se mândreşte cu o bogăţie de tradiţii in arta populară, în special cu confecţii originale şi colorate, produse de olari, tâmplari, ţesători, cioplitori de lemne sau meşteri în prelucrarea pietrei. Una dintre cele mai vechi meserii este olăritul. În trecut oalele, ulcioarele, farfuriile şi cratiţele din ceramică au fost folosite în viaţa de toate zilele.Meşteşugul ţesutului s-a răspândit datorită unei vechi tradiţii conform căreia mireasa trebuia să ofere drept zestre covoare ţesute cu mâna ei. Covorul moldovenesc este, de obicei, neted, executat din lână pură sau amestecată cu bumbac, cânepă, in, mătase, cu ornamente multicolore.

Crăciunul

Obiceiuri de nuntă

Folclorul dobrogean

Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii si obiceiuri. Călătorul vestic va fi surprins să descopere in Moldova un loc plin de legende, mituri si tradiţii păstrate de-a lungul secolelor

Aici s-au păstrat cele mai multe tradiţii multiseculare.Această regiune reprezintă un tărâm ospitalier , primind cu braţele larg deschise orice doritor de a-i cunoaşte străfundurile. Gospodarul casei întotdeauna va găsi pentru el un pahar de vin bun moldovenesc, iar gospodina – cele mai alese bucate.

Dobrogea

Tulcea

Obiceiuri dobrogene

Legenda viilor dobrogene

Superstiţii

Într-adevăr, aici se poate vorbi despre o adevărată cultură a lemnului ,cultivată de generaţii. Şi pentru că ne aflăm în Maramureş, nu ne miră că primul dintre aceste meşteşuguri a fost şi este cioplitul în lemn. Dincolo de dimensiunea lui practică, lemnul este aici o modalitate de exprimare a frumosului. Peste tot, sculptura în lemn împodobeşte capetele grinzilor de la case, cadrele uşilor şi ale ferestrelor, cerdacele, stâlpii porţilor.

Maramureşul istoric este încă un imens muzeu natural al culturii lemnului, în expresia ei obiectuală şi spirituală, dusă până la perfecţiune, loc unde formele de la cele infinitezimale, la cele monumentale, sunt în acelaşi timp materie şi spirit. Acest tip ţărănesc de cultură este, de fapt, un sistem temeinic structurat de obiecte utile sau simbolice, cu diverse funcţii materiale şi/sau spirituale, sistem ce populează universul folclorului obiceiurilor legate de calendar şi/sau potenţat în riturile de trecere. Lumea aceasta, în acelaşi timp utilă şi mirifică, a lemnului, are o iconografie diversă, încărcată de forme cu semnificaţii general-umane profunde.

•Nunta

Sărbătorile sunt mereu desfăşurate în “casa mare”, cea mai frumoasă odaie dintr-o casă moldovenească. Păstrând o veche tradiţie, un moldovean işi va împodobi “casa mare” şi işi va invita aici rudele, prietenii, vecinii şi cunoştinţele. “Casa mare” nu e doar camera de zi, este de asemenea un loc al memoriei pentru rudele din familie. Pereţii sunt decoraţi cu fotografii ale rudelor, părinţilor, copiilor şi nepoţilor, cu prosoape brodate din stofă de casă.

Maramureş, Ţara Ţărilor, cum mai este cunoscut, este păstrătorul şi purtătorul unui nesecat tezaur de artă populară, tradiţii, datini şi obiceiuri. Regiunea este asemenea unui gigant muzeu în aer liber. Cu un puternic caracter rural, zona atrage prin satele sale, tradiţii şi costume pitoreşti păstrate aici ca în nici o altă parte a ţării, dar mai ales prin Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi bisericile de lemn.

Există felurite obiceiuri legate de bucate. De pildă, în Sâmbăta Floriilor, în Maramureş se face câte o pâiniţă de grâu sfinţit pentru fiecare membru al familiei (Floare de grâu). Se zice că cei ce-o mănâncă în ziua aceea se vor vedea şi pe lumea cealaltă. Sau, în seara de Crăciun şi în noaptea de Anul Nou, toţi membrii familiei trebuie să mănânce o bucată de piftie de porc dintr-un platou comun în care se află şi râtul porcului, despre care se spune că aduce noroc ("Necazurile îs scurmate şi înlăturate"). Toate acestea n-ar cădea bine dacă n-ar fi stropite cu un deţ (înghiţitură, duşcă) de horincă (ţuică). Horinca, licoare omniprezentă a Maramureşului!

În domeniul ţesăturilor, lâna pare să fie în satele maramureşene o altă îndeletnicire de bază. pentru că femeile de-aici ştiu să facă din lână straie, covoare, ţoluri, cergi şi traiste.

Costumele populare maramureşene sunt ornate tot graţie talentului şi inventivităţii localnicilor. Femeile poartă la gât zgărdane confecţionate din mărgele colorate împletite pe aţe. Bărbaţii îşi ornează şi ei clopurile cu zgărdane şi ciucuri.

Zile de Sărbătoare

http://maramuresul.webs.com/Obiceiuri.html

NUNTA

Aşa cum ştim, există trei momente esenţiale cu privire la nunta – peţitul, logodna şi căsătoria -, dar mai sunt o serie de lucruri premergătoare, semnificative din punct de vedere etnologic: portul tinerilor, întalnirile acestora, anumite practici pe care fetele sau feciorii le fac pentru a se căsători.

Portul este foarte important în tradiţia populară, căci marchează trecerea de la o vârstă la alta, trecerea de la copilărie la adolescenţă, în cazul nostru, sau de la adolescenţă la maturitate, după cum vom vedea în momentul în care cununa miresei va fi înlocuită cu o năframă, iar clopul înstruţat al mirelui cu unul vechi şi găurit.

Aşadar, fetele(„cocoanele”)şi băieţii(„coconii”) mai mici sunt îmbrăcati foarte simplu. Dar fetele de măritat se îmbracăcu zadii de lână, cu „vârste” negre si roşii, ori cu „sumne” roşii, verzi sau albastre „de păr”(caşmir) sau de „travilă”(mătase). Se încalţă cu „optinci de oargă”, cu „obdele de pănură”, iar pe cap poartă „pânzături de păr” roşii şi verzi, înflorate, legate „înapoi”(la ceafă) sau umblă descoperite, „în capul gol”, cu o floare la ureche.

Feciorii se încaltă tot cu „optinci de oargă” şi „obdiele de pănură”, se îmbracă iarna cu „cioarici de lână albă” şi cu „lecric postăzit”(tivit cu catifea neagră), pe cap cu „cujmă” neagră. Vara poartă, peste „cămeşa” de pânză, „teptari”(cojoc) înflorit, cusut cu „carmăjie”(piele prelucrată, folosită pentru impodobit), cu „gatii” de pânză, cusute jos în „roituri”(broderie), cu puţin trecând peste genunchi, iar pe cap poartă clop de paie cu „cipcă”(panglică) colorată.

CRACIUNUL

In unele zone ale tarii, porcul se taie de Ignat, adica in 20 decembrie. Se zice ca porcul care n-a fost taiat in aceasta zi nu se mai ingrasa, caci si-a vazut cutitul. Sangele scurs din porc dupa ce a fost injunghiat se pune la uscat, apoi se macina si se afuma cu el, peste an, copiii ca sa le treaca de guturai, de spaima si de alte boli.

In Ajunul Craciunului, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casa, ca albinelor sa le mearga bine, si sa nu paraseasca stupul pe vremea roitului.

Dupa Craciun sa nu mai fie lasati copiii sa mai zica colindatul, ca fac bube.

In unele sate maramuresene se zice ca-i blestemata femeia care nu pune de Craciun pe masa fata de masa cu ciucalai, pe pereti sterguri tarcate (brodate) si pe pat perne cu fete tarcate.

Se crede ca la miezul noptii, inspre Craciun, apa se preface in vin, iar dobitoacele vorbesc.

La cele trei sarbatori mari - Craciun, Paste si Rusalii - sa te speli cu apa in care au fost pusi bani de argint si vei fi banos.

Din moşi-strămoşi se ţine obiceiul ca în fiecare duminică sau sărbătoare, în „câşlegi”(perioadă în care nu este post), să se facă joc. Jocul se ţinea în centrul satului, într-un „şopru” amenajat special, iar mai nou în căminul cultural.

Sâriul este obiceiul de a se aduna fetele şi feciorii într-o sâmbătă seara la casa unei fete şi de a petrece cu ceteră sau, mai demult, jucau dupa fluier. Într-o zi de joi, în şezătoare, fetele şi feciorii hotărăsc să facă sâmbata „sâri”. Fetele pregătesc „mâncări”, iar feciorii „nămnesc ceteraşi” şi aduc horincă. Petrec până a doua zi, apoi feciorii „petrec” fetele(le conduc) acasă şi care se înteleg se hotărăsc „să se ieie”(să se căsătorescă).

Vergelul are loc tot în sezătoare, iarna, pe la Sântion. Feciorii aduc ceteraşi şi fac „bentic” – aduc băutură, iar fetele pregătesc mâncare: „brozbuţe”(sarmale), cozonaci, plăcinte cu brânză, „pancove”(gogoşi). Fetele cheamă la vergel feciorii care li-s dragi. După ce se adună, beau, joacă, mănâncă, iar la urmă se petrec acasă şi feciorul cu fata se înteleg despre căsătorie.

Un alt obicei foarte vechi, care se păstrează şi astăzi în satele din Maramureş, este acela ca în zilele de sărbătoare şi în serile de sâmbată feciorii să meargă la fete. Băieţii se duc mai multi, doi sau trei, la aceeaşi fată, aduc horincă, beau, povestesc, iar, când aceştia vor să plece, fata îl „petrece” la poartă doar pe cel pe care-l place. Bineiteles ca la discutia tinerilor asista unul dintre parinti sau dintre bunici.

Obiceiuri şi tradiţii

Crăciunul

Potrivit tradiției populare, după naștere, fiecare copil își primește destinul de la ursitoare. Ființe magice, de pe tărâmuri nevăzute, acestea pecetluiesc soarta nou-născutului pentru totdeauna. Părerile sunt însă împărțite de la o zonă la alta.

În Banat, Moldova și Muntenia, la trei zile după nașterea copilului, se întinde o masă mare cu mâncăruri alese: pâine, o găina, vin și trei bănuți, așa-numită „cina a ursitoarelor”, existând credința că ele trebuie să fie bine ospătate și plătite pentru a fi mulțumite și a ursi o soartă bună copilului

Ursitoarele vin la ora 12 noaptea. Ursitoarea mare spune de ce are parte omul, dacă e vesel, are viață lungă etc.; ursitoarea mijlocie (Moartea) ursește de rău, iar cea mică (Soarta) ursește lucruri bune.

În noaptea cu pricina, în cameră doarme mama cu copilul și moașa. Ușa se lasă descuiată pentru ursitoare. Toți se culcă pe mâna dreaptă, pentru a-și aminti ceea ce au visat. Visul mamei este foarte important deoarece întotdeauna se adeverește. Dimineața, azima este ruptă în trei bucăți, care se dau la trei copii sănătoși, care au părinții în viață. Restul se dau de pomană. Banii sunt luați de către moașa.

Dacă în trecut aceste ritualuri erau ținute cu sfințenie, astăzi se mai întâlnesc doar în unele părți ale țării.

Nunta

Considerate de unii niște simple aberații, iar de alții niște semne după care se ghidează în viață, superstițiile își fac mereu simțită prezența printre noi. Potrivit unui studiu european, poporul român este cel mai superstițios din Europa.

o E semn rău să te întorci înapoi, dacă ai uitat ceva.

o E semn bun dacă ți se zbate ochiul drept, dacă îți țiuie urechea stângă și dacă te mănâncă palma dreaptă.

o Nu e bine să guști mămăliga de pe făcăleț, conform superstiției vei fi oropsit pe nedrept.

• Dacă te tunzi în vinerea Paștelui, nu vei avea dureri de cap tot anul.

o E bine să nu vă găsească anul nou cu datorii, altfel veți fi datori tot anul.

o E bine să faceți mult zgomot la miezul nopții de Anul Nou ca să alungați spiritele rele.

o E bine să faceți baie în ziua de Crăciun, căci veți rămâne curat tot anul.

o Dacă mâncați mere în ajun de Crăciun, veți fi sănătos tot anul.

o Copiii născuți de Crăciun sau de Anul Nou sunt norocoși.

o Nu e bine să te așezi la colțul unei mese, pentru că nu te vei căsători.

o Semne bune în ziua nunții: să vezi un curcubeu, să ai vreme însorită, să întâlnești o pisică neagră, să întâlnești un coșar.

o Dacă în ziua nunții plouă, se zice că vei avea o viață îmbelșugată.

o Căsătoriile făcute în luna mai nu țin mult.

o Cei care au două „vartejuria de păr în creștet se vor căsători de mai multe ori.

În data de 9 martie fiecare va gusta din mucenicii muntenești. Rețetă de mucenici muntenești nu este una foarte grea, necesitând un timp de preparare de aproximativ 60 de minute.

Ingrediente:

Covrigeii se prepară din:

• 500 g făină

• 50 g drojdie

• 200 ml apă călduţă

• 1 praf sare

• 1-2 pachete zahăr vanilat

• 100 ml ulei

• 2 litri apă

• 350 g zahăr

• coajă de lămâie

• coajă de portocală

• 1 praf sare

• 2 pliculete zahăr vanilat

• 1 lingurita scorţişoară

• 800 g nucă coaptă şi măcinată

• esenţă de rom

Zeama mucenicilor muntenești necesită:

Mod de preparare:

Se amestecă făina, cu sarea, drojdia,, apa ușor încălzită și uleiul. Se frământă până ce compoziția devine destul de consistentă. Aluatul se lasă la dospit câteva minute. Între timp puneți să fiarbă câțiva litri de apă, cu puțină sare și ulei. Se întinde o foaie destul de subțire, se tăie în bucățele și se formează opturi care se întroduc în apa clocotită câteva minute. Se iau din oală, se pun la scurs și apoi se pun în tavă și se pun în cuptor la foc mic.

Paştele

Botezul

Cine poate fi naş?

Semnificaţii ale botezului

Folclorul muntenesc

Ilfov

Muscel

Prahova

Râmnicu Sărat

Bran

Buzău

Teleorman

Dâmboviţa

Vlasca

Obiceiuri şi tradiţii locale