Moinesti Tabacaru Denis-George

Moinesti

Moinești este un municipiu în județul Bacău, Moldova, România, format din localitățile componente Găzărie și Moinești (reședința).

Municipiul se află în partea de nord-vest a județului, pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului acestuia, pârâul Gâzu. Este străbătut de șoseaua națională DN2G, care îl leagă spre sud-vest de Comănești (unde se termină în DN12A) și spre est de Bacău (unde se termină în DN2). Din acest drum, la Moinești se ramifică șoseaua județeană DJ117, care duce spre sud-est la Poduri, Berzunți și Livezi (unde se termină în DN11).[4]

Asezare

history

Prima atestare documentară a orașului datează din anul 1467, iar în lucrarea Descriptio Moldaviae, savantul umanist Dimitrie Cantemir menționează satul Moinești în preajma Tazlăului Sărat. În 1832 este atestat un târg pe teritoriul actual al municipiului. În această perioadă s-a format în târg o comunitate evreiască puternică, ce a rezistat până la instaurarea comunismului. Printre evreii născuți în Moinești se numără Moșe David Iancovici, Mordechai Bernstein, Tristan Tzara și Moses Rosen, fost șef-rabin al cultului mozaic din țară.

Din orașul Moinești a emigrat, în 1882, primul grup de evrei sioniști care a inițiat colonia evreiască Roș Pina în Palestina.[7]

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Moinești avea statut de comună rurală, reședință a plășii Muntelui a județului Bacău și era formată din satele Târgușorul-Moinești, Lunca-Moinești, Pârâul-Moinești și Dealu Mare, având în total 3777 de locuitori. În comună existau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, o școală de băieți deschisă în 1862, una de fete deschisă în 1867 și una evreiască, două biserici ortodoxe și una catolică, iar principalul proprietar de pământ era „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.[8] La acea vreme, pe teritoriul actual al municipiului mai funcționau și comunele Văsâești (în aceeași plasă) și Valea Arinilor (în plasa Trotușul a aceluiași județ). Comuna Valea Arinilor era alcătuită din satele Lucăcești (reședința), Valea Arinilor, Tazlău, Chiliile, Asău și Gârlele, cu o populație totală de 2833 de locuitori. Existau și aici 16 fierăstraie de apă, 14 fabrici de petrol, o fabrică de cherestea cu aburi, două școli mixte (la Lucăcești și Valea Arinilor) și cinci biserici (una în fiecare sat cu excepția satului Gârlele).[9] Comuna Văsâești avea în compunere satele Văsâești, Leorda, Vermești, Urminișu (Hângani) și Șipoteni, având în total 1911 locuitori; aici erau o școală mixtă deschisă în 1885 la Văsâești și patru biserici (una în fiecare sat).[10]

Anuarul Socec din 1925 consemnează trecerea comunei Moinești în rândul comunelor urbane, având 4950 de locuitori și fiind reședința plășii Comănești.[11] Comuna Valea Arinilor își schimbase denumirea în Lucăcești, după cea a reședinței, și rămăsese cu satele Gârlele Găzăriei, Lucăcești, Tazlău de Sus, Valea Arinilor și Bolătău (după speararea satului Asău pentru a forma o comună de sine stătătoare), sate ce aveau o populație totală de 3580 de locuitori.[12] Comuna Văsâești avea 3414 locuitori în satele Glodurile, Hângani, Leorda, Șipoteni, Văsâești și Vermești.[13]

În 1931, comuna Văsâești fusese desființată, fiind împărțită între comuna Comănești (satele Glodurile, Vermești, Șipoteni și Leorda) și orașul Moinești (satele Hângani și Văsâești).[14]

Străzile General Nicolae Șova și Zorilor, la depărtare se vede cimitirul evreiesc

În 1950, Moinești a devenit oraș raional, reședință a raionului Moinești din regiunea Bacău. În 1964, comuna Lucăcești a fost desființată și ea, orașului Moinești revenindu-i satul de reședință al acesteia.[15] În 1968, orașul a pierdut statut de centru administrativ, devenind oraș al județului Bacău, reînființat. Satele Albotești, Dealu Mare, Hângani, Lucăcești, Lunca și Văsâești au fost atunci desființate și comasate cu localitatea urbană Moinești, satul Găzărie (fost Gârlele-Găzăriei) rămânând singura localitate distinctă aparținătoare orașului.[16][17] Orașul a fost declarat municipiu în 2001.[18]

history

Monumente istorice si economie

Monumente Si Economie

Monumente istorice

În municipiul Moinești se află situl arheologic de interes național de pe „Dealul Cetățuia” din fostul sat Lucăcești, unde s-au găsit urmele unei cetățui dacice din secolele I î.e.n.–I e.n. În rest, în municipiu se mai află trei alte obiective incluse în lista monumentelor istorice din județul Bacău ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt clasificate ca monumente de arhitectură: biserica „Cuvioasa Paraschiva” (construită în 1776 și cu transformări în 1847) aflată în fostul sat Hânganu; și fosta școală primară de băieți (1894), astăzi atelier al școlii „Ștefan Luchian”. Monumentul eroilor din Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, ridicat în 1908, este clasificat ca monument memorial sau funerar.

Economie

Zona orașului Moinești dispune de resurse naturale precum petrol, gaze naturale, sare și material lemnos. Aflat la intersecția dintre Carpații Orientali și Subcarpați, municipiul Moinești se caracterizează printr-o așezare colinară strategică ce a permis dezvoltarea unui oraș împărțit în mai multe zone principale: centru (strada Tudor Vladimirescu), Lucăcești, Văsâiești, Hangani, Micleasca, Măgura. Moinești a cunoscut o perioadǎ de înflorire economică în perioada 1950-1980 ca urmare a dezvoltării extracției petrolului.[19]

Industria Petroliera

Industria petrolieră

În secolul al XV-lea sunt menționate gropile de păcură de la Lucăcești (1440–1442), iar în secolul al XVIII-lea cele din sudul Depresiunii Dărmănești și în jurul localității Moinești. Marco Bandini relata în 1646 faptul că locuitorii din satele Mosoare, Poieni, Dofteana și Păcuri foloseau ca leac țițeiul extras prin puțuri.[19] Mai târziu, Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” amintește de existența și exploatarea petrolului din această regiune.[19]

Extracția petrolului este cunoscută în această regiune de peste cinci secole. Inițial reprezentată prin exploatări primitive, apoi începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin sonde mecanice și în zilele noastre prin foraje de mare adâncime, de la 150 m până la 1000 m, extracția a fost o prezență permanentă în peisajul industrial al zonei. Începuturile industriei petroliere în România au loc în bazinul Râul Trotuș, respectiv pe Valea Tazlăului și în Depresiunea Dărmănești. Mai târziu, perimetrele petrolifere se lărgesc mult, cuprinzând spații tot mai mari în zona paleogenului carpatic.[19]

Extracția primitivă a petrolului din zonă nu a fost un fapt oarecare, ci a reprezentat la timpul său o activitate economică de mare importanță, efectuată cu mijloace și în condiții de-a dreptul impresionante. Oamenii acestor locuri, constrânși de condiția materială precară în care se aflau, acceptau să lucreze în condiții neînchipuit de grele.[19]

Băile (minele) de petrol nu erau altceva decât gropi cu diametrul de 4–5 m și adânci de circa 20 m, executate cu mijloace rudimentare, în care mai apoi se aduna țițeiul ce era scos manual la suprafață. Mai grea era munca în puțuri, în care, fiind strâmte (cu diametrul de 1 m) și uneori foarte adânci (peste 100 m), punea pe lucrătorul care-l săpa și-i aplica în jur împletituri de nuiele, într-o continuă nesiguranță. Lipsit de aer, care se pompa cu ajutorul unor foale de la suprafață, acesta avea deasupra sa mereu coșul cu pământ ce era tras de gurari afară, coș care nu rareori cădea peste lucrătorul din puț, curmându-i viața.[19]

Băile și puțurile au ajuns la un număr de ordinul sutelor, atunci când ele constituiau mijloace unice pentru extracția petrolului. Încă înainte de folosirea sondelor mecanice (1863), gropile au permis extragerea unei cantități importante de țiței, care nu numai că acoperea cerințele locale, dar era încărcat în butelii mari și vândute pe piața internă și chiar externă (Turcia, Austro-Ungaria, Rusia). „Neguțătorii străini prețuiau la păcura românească, îndeosebi înșurile de ardere. De aceea mari caravane de butelii pline de lichid negru și vâscos se îndreptau aproape în fiecare săptămână spre clienții bogați din felurite țări ale Europei”.[19]