Peirce (Jekyll & Hyde)

[J] 01.

Rosy glow and pinkish hue

(a.k.a. Twilight)

momentul în care 'survine' contribuţia (ştiinţifico-filosofică a) lui Peirce e unul inaugural,

de mare optimism/ practicalism: după Războiul Civil, America trebuie reconstruită/ dezvoltată

marii intelectuali americani ai vremii (a.k.a. the founding fathers: Benjamin Franklin,

Thomas Jefferson, Abraham Lincoln etc.) au jucat rolul unor "cetăţeni luminaţi", capabili

şi să emită idei inovatoare despre societate, şi să le pună în practică, în calitate de lideri politici

intenţia lui Peirce trebuie să fi fost una de acelaşi ordin: concentrându-se asupra

teoriei semnelor, el voia să-i ofere noii umanităţi pe cale să se dezvolte în Statele (re)Unite

un canon raţional (un nou [Nou] Organon, dacă vrem): un ansamblu de modalităţi pentru înţelegerea şi transformarea realităţii.

iniţial, acestea două ne par a fi acelaşi lucru/ avem tendinţa

de a le privi drept două stadii, absolut coerente,

ale aceluiaşi proiect (ordinea lor raţional[ist]ă fiind:

mai întâi cunoaştem faptele, mai apoi [dacă dorim] le modificăm)

ceea ce, însă, el avea să descopere,

examinând funcţionarea semnelor,

a fost

Peirce a pornit, cu certitudine,

de la un astfel de proiect (de fapt,

în întreaga lui gândire/ operă

vom găsi mereu [şi] indici ai căutării

unei realităţi "ultime", palpabile,

de-sine-stătătoare)

1. că unele dintre acestea deţin

un tip de autonomie care,

la rândul ei, eliberează acţiunea

de sub tutela/ preeminenţa cunoaşterii

2. că ordinea de facto a celor două domenii

s-ar prea putea să fie inversă, în sensul precedenţei (sau, mai precis, al preeminenţei)

acţiunii asupra cunoaşterii.

"Realul, aşadar, este cel la care duc, în cele din urmă,

mai devreme sau mai târziu, informaţia şi raţionarea

şi care, de aceea, este independent de capriciile mele

sau ale dumneavoastră."

(Peirce, Collected Papers 5.311)

[aici e necesar să fim foarte atenţi la expresia "în cele din urmă": acest real, atât de preţios, nu este o origine, ci un telos, o sarcină]

[J] 02.

Reprezentaţionalism,

pozitivism

Şi la Peirce (cum am remarcat, de asemenea, în cursul anterior, referitor la Husserl)

putem vorbi despre o poziţionare avant la lettre similară celei pe care

aveau să şi-o asume, cu peste o jumătate de secol mai târziu, neopozitiviştii (reprezentanţii empirismului logic - v. Manifestul Cercului de la Viena).

Punctul de plecare,

ideea iniţială a semioticianului american

a fost cea potrivit căreia realitatea trebuie să influenţeze semnele,

care (semne) trebuie, la rândul lor, să influenţeze interpretarea

(a.k.a. citirea, înţelegerea,

descifrarea lor

de către utilizatori)

"Definesc Semnul ca pe ceva ce este

în aşa fel determinat de altceva,

numit Obiectul său, şi care determină

un anume efect asupra unei persoane,

efect pe care îl numesc Interpretantul său,

încât acesta din urmă

este determinat mijlocit de către primul.

Am inserat 'asupra unei persoane'

ca pe o concesie pe care simt nevoia

să o fac, pentru că am pierdut nădejdea

să fac înţeleasă concepţia mea mai largă."

[Peirce, Letters to Lady Welby]

această idee iniţială - potrivit căreia semnele trebuie,

mai înainte de orice, să(-şi) reprezinte (judicios) obiectele -

va fi ulterior, dacă nu chiar abandonată, contrabalansată,

la Peirce, de către viziunea lui propriu-zis pragmatică,

în interiorul căreia rolul fundamental al semnelor

va fi unul cu totul diferit.

[J] 03.

Clasificarea semnelor:

trihotomii fundamentale

[J] 04.

[interpretant]

[semn]

[obiect]

Semioza cognitivă (iconico-indexicală)

"vrabie"

o ştiinţă, doctrină, disciplină de cercetare

care studiază nu doar semnele, ci acele activităţi umane de utilizare a semnelor numite, tocmai, semioze

+ un amănunt important:

uneori, Peirce acceptă (cum am văzut şi mai sus)

că ordinea (şi ierarhia) de influenţă este una dublu-binară;

caracteristică teoriei sale ("revoluţionar"-) semiotice

va fi, însă, afirmaţia incomparabil mai radicală

potrivit căreia orice semioză e propriu-zis ternară,

relaţiile din interiorul ei neputând fi reduse la

"influenţe între perechi"

Semiotică, semioză - prime definiţii

procese, evenimente, (inter)acţiuni

care pun în relaţie, obligatoriu dinamică,

un semn, un obiect şi un interpretant.

INTERPRETANTUL

nu trebuie în niciun caz - insistă Peirce, care refuza orice "antropologizare" a teoriei sale - cu interpretul. INTERPRETANTUL nu e o persoană/ un individ, ci un gând, o acţiune sau un alt semn al(e) interpretului.

OBIECTUL

va fi, cel puţin în cazul semiozelor simbolice,

de două feluri - imediat şi dinamic

SEMNUL, numit şi REPRESENTAMEN,

poate să aparţină oricăreia dintre categoriile

(sau combinaţiile de categorii) specificate mai sus - dar, cum vom vedea de îndată, dacă el este un simbol,

toate caracteristicile semiozei se modifică dramatic

[J] 05.

Temporalitate cuminte

în tipul de cunoaştere propus până acum de către Peirce,

fundamentul îl reprezintă trecutul – apropiat sau îndepărtat -

aceasta fiindcă, pentru a putea observa fapte şi regularităţi,

e nevoie ca ele să se fi întâmplat deja

(sau, în cel mai bun caz, să se întâmple chiar "acum" -

altfel spus:

cronologic simultan, dar logic-cognitiv anterior sesizării/ reprezentării lor)

[sau, în termeni mai asumat-semiotici:

mai întâi, există un obiect, o stare-de-fapt(e), o realitate

pe care, ulterior, un semn/

un discurs semiotic o re-prezintă

pentru ca, în cele din urmă, un interpretant

să o înţeleagă/ să-i dezvolte consecinţele]

[trecutul a influenţat (a decis) prezentul,

iar acesta influenţează (decide) viitorul]

[nimic mai banal!]

[H] 06.

"maxima pragmatică"

Simbol-ism:

maxima pragmatică

Atât iconul (prin similitudine),

cât şi indexul (prin contiguitate)

erau semne motivate - altfel spus,

semne a căror relaţie/ legătură putea

fi descoperită/ pusă în evidenţă

prin examinarea lumii empirice.

această funcţie fundamentală nu este una descriptivă

(o funcţie de reprezentare a realităţii),

ci una persuasivă (de influenţare/ convingere

a interlocutorilor în vederea modificării realităţii)

[cel puţin] teoretic vorbind, nu avem nevoie de o învăţare ("culturală") pentru a interpreta/ "citi" corect un semn de tip iconic sau indexical

datorită existenţei şi preeminenţei (cantitativ-calitative) a simbolurilor,

trebuie să ne modificăm percepţia/ teoria în ce priveşte funcţia fundamentală

a semnelor în general (funcţie definitorie nu doar pentru semiotică,

ci pentru fiinţele umane în general, ca şi pentru lumea/ realitatea lor.

nu are niciodată un caracter universal, e întotdeauna "dependent" de (valid exclusiv într-) o anumită comunitate

nu are drept semnificaţie (conţinut fundamental, intenţie funciară) [trimiterea la] un obiect al realităţii, ci - conform maximei pragmatice - un ansamblu de acţiuni (totodată raţionale

şi concrete) ale intelocutorilor

deşi, în practică,

- ne este uneori greu să recunoaştem 'obiectul'/ referentul unui icon

fără a avea la dispoziţie o contextualizare (o voi saluta, pe stradă,

pe casiera de la magazinul din colţ, dar foarte probabil nu voi şti,

dincolo de evidenţa că "o cunosc de undeva", cine este ea

şi în ce loc - exact - am mai întâlnit-o)

- unele semne pe care le-am considera pur indexicale, cum ar fi,

de exemplu arătarea-cu-degetul, pot avea în alte culturi semnificaţii

cu totul diferite (acelaşi 'gest' fizic-corporal va fi interpretat drept jignitor sau chiar periculos, dacă e conceptualizat, în comunitatea respectivă, drept injurie sau blestem)

deşi, prin caracterul său convenţional şi persuasiv,

ne îndepărtează de realitate, este (de departe!) tipul de semn

cel mai (masiv) utilizat de către oameni

În contrast cu primele

două tipuri de semn

menţionate,

simbolul

două exemple pentru semnificaţia/ funcţionarea simbolurilor:

Există Moş Crăciun?

['pozitivist'/ descriptivist vorbind, nu există;

însă

semiotico-pragmatic vorbind, există - prin tot ceea ce noi facem în perioada Sărbătorilor de iarnă]

în zona de început a excelentului său volum-eseu Partea diavolului (Humanitas, Bucureşti, 2006; ediţia originală, franceză, a apărut la Gallimard, 1946),

Denis de Rougemont se întreabă, retoric: "diavolul există, sau este [doar] un mit?" - doar pentru a răspunde după cum urmează: "Diavolul este un mit, deci există şi nu încetează să acţioneze."

[H] 07.

Semioza autentic-triadică

"E important să se înţeleagă ce vreau să spun [mean] prin "semioză". Orice acţiune dinamică, sau acţiune de forţă brută, fizică sau psihică, fie are loc între doi subiecţi - indiferent dacă ei (re)acţionează egal unul asupra celuilalt, ori unul e agent şi celălalt pacient, în întregime sau parţial - sau în orice caz [at any rate] e rezultanta unor astfel de acţiuni între perechi. Prin "semioză" eu mă refer, dimpotrivă, la o acţiune sau influenţă care este sau implică o cooperare a trei subiecte, cum ar fi un semn, obiectul său şi interpretantul său, această influenţă tri-relativă neputând sub nici o formă să fie redusă la acţiuni între perechi. [CP 3.484]

relaţia subiect-obiect (una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei) nu poate fi examinată/ gândită făcând abstracţie de semnele dominante în societate/ istorie

relaţia semnelor cu referenţii lor nu poate fi descrisă fără a lua în considerare subiectivitatea şi interpretările utilizatorilor

relaţia fiecăruia dintre noi cu propriile discursuri/ acţiuni semiotice poate fi examinată judicios doar pe fundalul realităţii

empirice şi sociale în interiorul căreia ne desfăşurăm vieţile.

după ce a conştientizat modul "aparte" în care funcţionează/

operează simbolurile, Peirce va defini mai clar şi hotărât, semioza

drept o interacţiune care presupune

întotdeauna trei participanţi,

fiecare dintre aceştia fiind,

în orice moment, infuenţat

de către ceilalţi doi

cu alte cuvinte

(iar această idee e importantă, fundamentală chiar,

nu doar pentru disciplina "specială" numită semiotică

sau teorie generală a semnelor, ci pentru înţelegerea

cunoaşterii şi acţiunii umane în general -

şi pentru cea a realităţii/ lumii umane în întregul ei)

ar trebui, după ce l-am "citit" pe Peirce, să înţelegem că:

e o eroare să gândim obiectele, realitatea "brută", făcând abstracţie de efectele exercitate asupra lor

de către semne şi (acţiunile) utilizatori(lor)

e o eroare să vedem semnele drept închise

în sisteme autosuficiente, făcând abstracţie

de referinţa lor la obiecte şi de utilizările pe care oamenii decid să le confere acestora

(fireşte), însăşi înţelegerea ideii de om,

şi cu atât mai mult înţelegerea fiecăruia dintre noi va ţine, obligatoriu, cont, de obiectele lumii noastre şi de discursurile semiotice desfăşurate în ea.

[H] 08.

"Dedublarea" obiectelor:

o lume semiotică

Mai ales atunci când representamenul (semnul) implicat într-o anumită semioză este un simbol, se produc mai multe consecinţe importante,

care afectează pe de o parte obiectul, pe de alta interpretantul.

Peirce vorbeşte în mod explicit despre o dedublare a primului

şi sugerează o multiplicare (una, însă, cum vom vedea - infra, [H] 09 , reductibilă la trei tipuri principale) a interpretantului.

În ce priveşte relaţionarea noastră cu lumea: în universul semiotic/ percepţia semiotică a omului, obiectul ajunge să capete două aspecte distincte:

pe de o parte, obiectul imediat este

"obiectul aşa cum mi-l prezintă semnul"

[de exemplu, hamburger-ul

aşa cum apare el pe afişele/ în reclamele

oricărui mare lanţ de fast-food]

pe de altă parte, obiectul dinamic sau real este

(dacă este, pentru că nu putem exclude din discuţie situaţiile în care el lipseşte cu desăvârşire - cazurile tipice ale minciunii/ promisiunii neîndeplinite/ contractului neonorat) lucrul palpabil, empiric

sau evenimentul real la care semnul trimite.

[exemple de obiecte dinamice: hamburger-ul propriu-zis, aşa cum se găseşte el în cutie sau pe farfurie; neantul (nimic-ul) dacă am fost minţiţi privitor la existenţa cutărei sau cutărei realităţi]

un aspect extrem de important al acestei distincţii teoretice

este că, în fapt, noi, oamenii avem acces la obiectele dinamice

doar "după cele"/ prin intermediul celor imediate;

[de multe ori, voi intra la fast-food ca să-mi cumpăr hamburgerul real fiindcă am văzut reclama şi, în ea, "el" arăta delicios]

[precizare: nu trebuie să deducem, din cele afirmate mai sus, că obiectele dinamice ar dispărea cu totul din viaţa noastră (în ultimă instanţă, nu ne putem hrăni

cu ideea de hamburger, sau cu promisiunea lui, sau cu afişul/ reclama,

ci doar cu hamburgerul); dimpotrivă, ele rămân undeva în fundal,

astfel încât, mai des sau mai rar, discrepanţa dintre expectanţă şi realitate

devine perceptibilă; consecinţa e că "nostalgia realului" nu dispare,

ci ajunge să se accentueze]

[H] 09.

Viaţa printre interpretanţi

- unul imediat sau emoţional (un fel de reacţie imediată, fiziologică sau emotivă, reflexă,

la stimulul semiotic - una care nu presupune gândirea sau, oricum, se desfăşoară

înainte ca "raţiunea" individuală

să intervină/ să preia controlul)

Dacă, aşa cum am văzut mai sus, mai ales în cazul semiozelor simbolice, obiectul era de două feluri, vom avea de-a face cu nu mai puţin de trei tipuri de interpretant:

●- unul dinamic, factual sau energetic

(cel mai degrabă, e vorba despre toate "lucrurile"

care ne trec prin minte "din cauza" stimulării semiotice

- un întreg proces de gândire, ameninţat

de ceea ce Peirce numeşte virtualitatea semiozei nelimitate)

exemple:

A. trecem prin faţa unei porţi non-transparente

şi suntem lătraţi, brusc, totalmente neaşteptat,

de un câine; interpretantul imediat e, pentru oricare dintre noi, (cel puţin) o tresărire; interpretantul dinamic sunt toate gândurile noastre privitoare la câini,

la cum trebuie ei ţinuţi în curte, la ce i-am zice căţelului sau proprietarului etc.; interpretantul final

e a) hotărârea ca, data viitoare când vom trece prin faţa porţii să fim mai atenţi/ pregătiţi; b) o acţiune

în relaţie cu proprietarul câinelui (îi vorbim, îl dăm în judecată etc. etc.); c) realizarea obişnuinţei

de comportament care ne ajută să nu ne mai speriem

de căţei (sau cel puţin de acesta)

●- în sfârşit, unul final sau logic (e vorba despre "ceva"

care, într-un fel sau altul, încheie semioza; printre interpretanţii finali posibili, Peirce enumeră 1) un gând stabil (al interpretului), 2) o acţiune (cu precizarea că aceasta poate consta în emiterea unui răspuns/ a unui nou semn, ceea ce va duce

la o altă semioză) sau 3) (acesta e interpretantul final ideal,

din punct de vedere pragmatic) o obişnuinţă de acţiune.

B. putem lua în considerare toate tipurile de profesii

în raport cu care cunoaşterea presupune mediere discursivă

(deci semioze repetate şi interpretanţi dinamici multipli),

trebuind totuşi, pe cât posibil, redusă în cele din urmă la un act reflex: portarul de fotbal, pilotul de avion, medicul chirurg etc. Aceste profesii/ procese de auto-formare şi auto-educare ilustrează cel mai bine convingerea lui Peirce potrivit căreia "singurul mobil [legitim] al gândirii în acţiune e să aducă gândirea la repaus" (şi, înţelegem, să permită trecerea la acţiune).

+ conceptul peirceian de semioză nelimitată:

definită foarte simplu, aceasta reprezintă tendinţa (adesea specifică fiinţelor umane)

de a persista la nivelul interpretanţilor dinamici, fără a reuşi să atingă stadiul

- atât de necesar, din punctul de vedere al interesului pragmatic - al interpretantului final.

altfeş spus, e vorba aici de o interpretare fără sfârşit, de posibilitatea de a rămâne foarte mult timp la nivelul unei gândiri desfăşurate în simboluri, fără a ajunge la concluzii logice sau a ne întoarce la realitate şi a trece la modificarea (acţională) a acesteia în beneficiul nostru.

Fiinţa umană se caracterizează tocmai prin faptul că trăieşte într-un univers simbolic

- un univers constând în mare parte din semne convenţionale care îi permit să exercite operaţiunile calculatorii şi raţionale specifice gândirii. Dar orice gândire care nu foloseşte,

în cele din urmă, la o reorientare către faptele înseşi constituie - în viziunea lui Peirce -

o rătăcire şi reprezintă un fenomen profund dăunător.

[H] 10.

Temporalitate "răsturnată".

Pragmatică, viitorologie

odată ce am acceptat că funcţia fundamentală a semiozelor (simbolice, dar nu numai) e cea de a stimula conduita (comunitară şi practică, a) semenilor noştri, dimensiunea fundamentală a timpului încetează

a mai fi trecutul:

viitorul reprezintă domeniul temporalităţii

în relaţie cu care utilizarea semnelor, conduitele umane etc. îşi găsesc determinarea; mai explicită sau mai discretă, această idee va însoţi întreaga dezvoltare a pragmaticii – pînă în fazele ei actuale.

"Propoziţia 'orice triunghi cu patru laturi este albastru închis'

este în mod necesar adevărată, deoarece este imposibil

să fie contrazisă de vreo experienţă."

[Peirce, Collected Papers 2.315]

"Ori de câte ori un om acţionează potrivit unui scop, el acţionează sub imperiul convingerii în vreun fenomen experimental.

consecinţă, suma fenomenelor experimentale pe care le implică o propoziţie formează întreaga ei valoare pentru conduita umană." [idem, 5.427]

"… întreaga funcţie a gândirii este aceea de a produce deprinderi de acţiune /…/ şi /…/ tot ceea ce se leagă de un gând,

fără a fi însă relevant scopului său, constituie un adaos

al acestuia, dar nu şi o parte a sa." [idem, 5.400]

"... convingerea [noastră] potrivit căreia Cristofor Columb

a descoperit America se referă, de fapt, la viitor." [idem, 5.461]

în viziunea lui Peirce (dar şi în cea, implicită, a tuturor continuatorilor lui - a pragmatiştilor,

în genere, din toate domeniile de activitate - inclusiv a celor care "lucrează" în lingvistică), gândirea pragmatică ar trebui să fie mai puţin una care "dă socoteală" de lucrurile,

stările de fapt(e) deja existente (cum pare a fi făcut, cu obstinaţie, gândirea europeană,

axată pe chestiunea adevărului), şi mai degrabă una care furnizează proiecte

de acţiune/ modificare a realului

pentru pragmatică, indivizii şi grupurile umane sunt nu atât simpli spectatori ai realităţii,

cât agenţi/ actanţi ai transformării acesteia; simetric, semnele şi ansamblurile de semne

nu au în primul rând un rol descriptiv/ de reprezentare, ci unul persuasiv/ exortativ.