Introducing
Your new presentation assistant.
Refine, enhance, and tailor your content, source relevant images, and edit visuals quicker than ever before.
Trending searches
COLEGIUL NAŢIONAL "CONSTANTIN-CANTACUZINO"-TÂRGOVIŞTE, 2019
"Desi pe cer e-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata
Minciuna vietei ce mă-mbata-
E azi o altfel de minciuna.
Ca si atunci, duios rasuna
Cavale-n noaptea instelata,
Si-n cer zambeste-aceeasi luna-
Dar unde e cea de-altadata?
A ei lumina argintata
Cu roze albe mă-ncununa,
Si canta tot pe vechea struna,
Dar pentru mine e schimbata,
Desi pe cer e-aceeasi luna."
Simbol cultivat de scriitorii romantici, luna întreţine feeria naturii, dar şi trăirea artistică; considerată măsură a timpului, luna totalizează sensurile morţii şi ale duratei.
Pentru oameni, luna mai este trecerea de la viaţă la moarte şi invers. Multe popoare o consideră chiar locul acestei treceri.
Luna este simbolul morţii, al trecerii de la viaţă la moarte. Din punctul meu de vedere, în poezia “Rondelul Lunei”, se evidențiază motivul lunii, reprezentând condiția efemeră a omului în lume. Motivul literar se repetă de-a lungul poeziei, devenind un laitmotiv.
La nivelul textului se realizeaza o antiteză între eternitate și efemeritate: “aceeași”-“altfel”, “azi”-“atunci”, “schimbată”-“aceeași”. Timpul, deși trece, lasă amprente asupra lucrurilor, sentimentelor și le schimbă sensul, luna fiind martora a tot ce se întâmplă. Ea zâmbește, fiind neclintită și veșnică, iar omul suspină, fiind muritor “Minciuna vieței ce mă-mbată”.
Prezentul verbelor arată că omul are sentimente de dezamăgire și nu vede o finalitate acestei stări de tristețe.
"Soptiri si cantece vrajite
O-mpaciuire torc sub plute,
Ca flaute si alaute
La scocul morii parasite.
Amaraciunile traite
In stinse zari raman pierdute.
Soptiri si cantece vrajite
O-mpaciuire torc sub plute.
Mucegairile-nverzite
Imbraca jgheaburile mute
Cu florile lor ne-ntrecute,
Iar peste apele-adormite,
Soptiri si cantece vrajite."
Simbol al timpului care mistuie, macină lumea, moara este un loc vitalizator, situat în miezul universului care se transformă continuu
simbolul implică şi o sugestie a iniţierii în experienţa morţii;
Un mai mare interes trezeşte simbolul morii părăsite. Abandonată şi ieşită din uz, moara atrage duhurile necurate, reprezentînd un loc în care timpul nu mai acţionează, materia se află în stagnare şi îşi pierde sensul de devenire continuă.
În opera dată motivul literar este moara, simbolizând pustietatea, locul părasit. Verbele la timpul prezent exprimă o trăire simțită în momentul vorbirii, trăiri adresate cititorilor “Amăraciunile trăite”.
La nivel lexical se dezvoltă un câmp lexico-gramatical al naturii :”plute”, “socul”, “zări”, “florile”, “apele”, conturând viața, natura vie. Acest câmp este pun în opoziție cu starea moartă a peisajului, moara deși aflându-se într-un cadru viu, este părăsită, fără suflet.
"Oh! lucrurile cum vorbesc,
Si-n pace nu vor să te lase:
Bronz, catifea, lemn sau matase,
Prin grai aproape omenesc.
Tu le crezi moarte, si traiesc
Imprastiate-n orice case.-
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Si-n pace nu vor să te lase.
Si cate nu-ti mai povestesc
In pustnicia lor retrase:
Cu tot ce sufletu-ti uitase
Te-mbie sau te chinuiesc.-
Oh! lucrurile cum vorbesc."
În această poezie lucrurile sunt personificate devenind simboluri ale neființei. Acestea simbolizează faptul că deși nu au suflet și nu au rațiune obiectele pot exprima stări și sentimente asemenea omului ce le exprimă prin viu grai “Tu le crezi moarte, și trăiesc”. Acestea sunt simboluri ale melancoliei, deoarece ele poartă amintirea unor experiențe din trecut, amintind omului de trăiri și momente la care ele au participat: “ Și câte nu-ți mai povestesc” “Cu tot ce sufletu-ți uitase/ Te-mbie sau te chinuiesc.-“
"Pe rand orice ore ranesc,
Iar ultima vecinic omoara...-
Tot sufletul mi-este o vioara
Ce plange duios ca traiesc.
Si nici nu mai cerc să zambesc
Când viata s-arata usoara.-
Pe rand orice ore ranesc,
Iar ultima vecinic omoara.
Oricata cereasca comoara
Ar fi intr-un lut omenesc,
Zvarlit de pe clipa ce zboara
Recade în iadul obstesc;-
Pe rand orice ore ranesc."
Timpul care macină lumea se regăseşte în majoritatea operelor literare. Acesta exercită o adevărată teroare asupra fiinţei, convertită în frica de îmbătrânire şi de moarte. Timpul reprezintă un dar divin.
În această poezie motivul literar este reprezentat de oră, ora fiind o secvență a timpului. Timpul este crud și trece peste om, deoarece acesta este efemer. Fiecare oră ce trece rănește omul și îl omoară încetul cu încetul, aducându-l mai aproape de moarte, fiecare persoană temându-se de moarte “Tot suflet îmi este o vioară/ Ce plânge duios că trăiesc”. În acest text se evidențiază trecerea timpului și venirea momentului morții reprezentând ultima oră a omului “Iar ultima vecinic omoară”.
"Orasul mic te fura-ncet
Cu ale lui tacute strade,
Cu oameni prosti, dar cumsecade,
Ce nici nu stiu ca sint poet.
Cu centrul intim si cochet,
Si fără case cu arcade;
Orasul mic te fura-ncet
Cu ale lui tacute strade.
Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoara mascarade
Si nu s-aud în el tirade
Despre-al politicei secret.
Orasul mic te fura-ncet."
Simbolistica sa apare odata cu Cain, simbol al stabilitatii (forma initiala era cea patrata, ea insasi simbol al stabilitatii), simbolizeaza centrul lumii, simbolul orasului e feminin, sanul matern, grija femeii fata de copii, simbolul opus este "mama corupta", care aduce blesteme si moarte.
În această operă se prezintă un oraș simbolizând punctul de intersecție al oamenilor de la un nivel de jos “oameni proști” până la oameni care au alură de geniu “poet”. Străzile tăcute spun povestea fiecăruia, “casele cu arcade” ascund intimitatea și gândurile fiecăruia, iar locul de relaxare al oamenilor “umbra parcului discret” simbolizează locul în care politica orașului este lăsată deoparte lăsând în urmă liniște sufletească: “Orașul mic te fură-ncet”.
"Din al oglindei luciu rece
De apa-adanca, - se desface
O liniste de dulce pace,
Ce-ntregul suflet mi-l petrece.
Obida vrand să mă inece,
Zadarnic firea si-o preface.
Din al oglindei luciu rece.
Uitarea numai se desface.
Chiar dorul vietii-n mine tace-
Izvor ce gata e să sece;
Si pe-al meu chip, ce-n umbra zace,
Un fel de vis de opium trece
Din al oglindei luciu rece."
Poartă magică între realitate şi iluzie, oglinda este şi o replică a realităţii, un semn al unui eu ce vrea să-şi privească cu certitudine adevărata esenţă. în credinţele româneşti, oglinda face să apară oameni care încă nu există sau reflectă acţiuni viitoare. Se crede că oglinda poate schimba chipul fiinţei inocente şi de aceea copii nu sunt lăsaţi să privească în ea. De asemenea, se spune că oglinda poate reţine sufletul sau forţa vitală a celui ce se reflectă în ea, de aceea, la moartea cuiva, oglinda se acoperă, ca sufletul să nu fie înlănţuit în camera mortuară, ci să poată lesne trece în Lumea de Dincolo.
În opera dată oglinda reprezintă dovada că lucrurile se schimbă și reprezintă imaginea mediului înconjurător ce trezește amintiri și dor față de ceea ce a fost. Chiar dorul vieții în mine tace. Oglinda cu “luciu rece” reprezintă o oază de apă în care se reflectă pacea, dar și chipul peste care multe clipe ale vieții au trecut “O liniște de dulce pace”, “Și pe al meu chip ce-n umbră zace”.
"In cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci...
Te-arunca-n el un cantec-nalt,
In care-al vietei plans ineci.
Spargand fluidicul sau smalt,
Ca o sageata de-aur treci.-
In cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.
I se mai da-n sfarsit asalt
Sub jar de patimi când te pleci,
In al tau suflet când n-ai alt
Decât fiorii dulci si reci...-
In cer s-ajunge dintr-un salt."
Cerul mai este simbolul complex al ordinii sacre din univers, invizibile, superioare lumii fizice. Adeseori cerul este reprezentat printr-un clopot, o cupă răsturnată, o cupolă. El este sălaşul Divinităţilor şi Preafericiţilor. Cerul mai este considerat jumătatea a doua a Oului lumii. Se spune că cerul se află înlăuntrul sufletului şi nu invers. Acesta este motivul pentru care omul citeşte în cer lucrurile folositoare.
În această operă cerul simbolizează viața de apoi la care se ajunge printr-un singur pas “Îmi cer s-ajunge dintr-un salt” sau la care nu se poate ajunge în “veci de veci”. Viața reprezintă un cântec, o melodie de trecere către lumea cealaltă, către cer, melodii pe care plângi și cu care ajungi să te scufunzi în marea cerului. “Te aruncă în el un cântec-nalt/ în care-al vieții plans îneci”. Cerul simbolizează jarul de patimi al sufletulului cu toate păcatele și faptele bune ce te duc într-un sat în cer “Decât fiorii dulci și reci”.
"Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Ești mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.
Știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,
Și înălțarea e-n iertare.."
Timpul care macină lumea se regăseşte în majoritatea operelor literare. Acesta exercită o adevărată teroare asupra fiinţei, convertită în frica de îmbătrânire şi de moarte. Timpul reprezintă un dar divin.
Se spune ca iertarea este cea mai inalta forma a iubirii.
În această operă motivele literare sunt reprezentate de sentimente, de iertare, iar tema literară este trece timpului. Odată cu schimbarea de sentimente omul se maturizează, conștientizând că ura nu reprezintă un sentiment ce exprimă maturitate, din contră iubirea și uitarea te fac om mare “Astăzi cu desăvârșire/ Sunt mare, că mă simt iubire,/ sunt mare căci mă simt uitare.”. Procesul prin care omul uită iartă și iubește îl inițiază în viață. “Când ți-este inima iubire,/ Când ți-este sufletul iertare.” Trebuie să înduri viață și să trăiți în neștire iertarea fiind cheia succesului.
Prin simbolism, poezia românească s-a înnoit artistic, şi-a îmbogațit considerabil mijloacele de expresie, instrumentele prozodice, lărgindu-si tematica indeosebi prin orientarea spre lumea oraşului.
“Prin simbolism, poezia noastra se modernizeaza, devine contemporană cu peisajul liric occidental, capată o altă fizionomie [...] simbolismul, in
fundamentul său reprezintă mai presus de orice o poezie de cunoaştere prin intermediul metaforei, al simbolurilor si, mai ales, al emotiilor subtile: olfactive si muzicale, ca şi instrumente genuine, spontane, de intuire si descifrare a esentelor universului”, Bote Lidia