Husserl: logica semnelor (semiotica)

[0. Trei proiecte semiotice]

Ferdinand de Saussure

(1857-1913)

necesitatea unei ştiinţe generale a semnelor

cei trei gânditori pomeniţi aici nu s-au cunoscut unul pe celălalt,

nu au corespondat, nu au colaborat

fiecare dintre ei, "pe cont propriu", a remarcat/ afirmat că, pentru a câştiga

o perspectivă mai clară şi sistematică asupra complexităţii lumii umane,

e necesară, pe lângă vechile ştiinţe, una nouă - o ştiinţă generală a semnelor

această nouă ştiinţă a fost numită "logică a semnelor (semiotică)" de către Husserl,

"semiologie" de către Saussure,

"semiotică (pragmatică)" de către Peirce.

Husserl era un matematician interesat de filosofie şi psihologie;

cele mai importante semne, pentru el, erau cele aritmetice

dincolo, însă, de simpla idee că trebuie creată o ştiinţă "a tuturor" semnelor, proiectele propriu-zise ale celor trei autori au fost net diferite unul de celălalt, dat fiind că ei "veneau" din domenii ştiinţifice distincte

trei gânditori de formaţie diferită

Peirce, deşi a avut o formaţie multilaterală (logică, ştiinţe exacte, ştiinţe ale naturii etc.) a încercat

să înceapă cu/ să bazeze totul

pe acele semne (iconi, indecşi) care re-prezintă în chip cât mai imediat realitatea materială, empirică

Saussure, savant eminamente umanist (filolog, gramatician, fonetician)

a considerat din start "cuvintele"/ limbajul drept sistemul de semne fundamental, în relaţie cu care trebuie definite/ caracterizate toate celelalte

[ în afara materiei de examen! ]

dacă luăm în considerare doar ordinea temporală în care contribuţiile celor trei au fost realizate/ au apărut:

ordonare cronologică

Husserl scrie textul care ne interesează pe noi aici, cel mai probabil, în 1890

Peirce începe să discute tema semnelor în 1868 şi nu o mai abandonează până la finalul vieţii sale (1914)

1907-11

1916

1950

1850

1914

1890

1900

1868

Saussure îşi prezintă cursul de lingvistică generală între 1907-1911; cartea cu acelaşi titlu apare postum, în 1916

[ în afara

materiei

de examen! ]

Charles Sanders Peirce

(1839-1914)

[în ce privește gradul de conformism - sau, dimpotrivă, ceea ce ne interesează pe noi

mai mult aici, "revoluţionarism"

(ştiinţifico-epistemologic):]

Saussure

e semiologul cel mai revoluţionar dintre cei trei;

prin teza arbitrarului semnului lingvistic şi prin afirmarea

preeminenţei limbii în raport cu vorbirea (şi celelalte activităţi umane),

el a arătat că orice raportare la realitate se face prin intermediul şi cu contribuţia obligatorie,

ineliminabilă,

a semnelor

ordonare după gradul de "revoluţionarism"

Peirce

a fost gânditorul care a descoperit/ afirmat rolul semnelor (eminamente orientate

spre viitor) în

construcţia/ transformarea

lumii prin acţiunea umană

Husserl

e cel mai "cuminte" (conformist) dintre cei trei - el vede doar eventuala contribuţie

a semnelor la cunoaşterea sistematică

a realităţii/ lumii, refuzându-le participarea

la transformarea acesteia

această prejudecată "reprezentaţională"

este tocmai primul lucru la care Peirce

şi Saussure, fiecare în felul şi cu justificările sale, vor renunţa; această renunţare

însăşi e cea avea să le permită

să producă adevărate revoluţii în modul

nostru de a înţelege locul semnelor în lume.

"locul" lui Husserl

motivul pentru care, totuşi, l-am adăugat - în tematica noastră - celorlalţi doi e că în semiotica husserliană găsim o idee simptomatică pentru întreaga gândire modernă descinsă din raţionalism: şi anume, că singurul scop judicios al semnelor,

aşa cum le utilizează oamenii, ar fi să reprezinte realitatea şi, pe cât posibil, să "spună adevărul"

spre deosebire de Saussure şi Peirce,

care au rămas mereu jaloane /

puncte de reper imposibil de ocolit

atunci când e vorba de teoria semnelor, Husserl

nu a continuat linia sa de cercetare semiotică,

motiv pentru care nici nu a devenit un nume

important în acest domeniu (cu totul alta e,

fireşte, situaţia în ce priveşte filosofia

secolului XX, în care opera lui

ocupă o poziţie centrală)

Edmund Husserl

(1859-1938)

1. Analogii

B. empirico-utopică

A. filosofico-ştiinţifică

[precizare: scopul prezentării, aici, a celor două idei de mai jos e doar cel

de a le oferi studenţilor două fenomene comparabile cu ceea ce Husserl intenţiona prin a sa "logică a semnelor".

Pe de o parte,

o gândire sistematică în linia a ceea ce acesta încerca în articolul său din 1890 avea să se dezvolte, în cadrul empirismului logic (numit şi neopozitivism), curent epistemologic a cărui ideologie, cel puţin iniţială, o vom ilustra prin Manifestul (din 1929) al Cercului de la Viena.

Pe de altă parte,

ideile semiotice husserliene pot fi mult mai lesne înţelese dacă ne imaginăm una dintre cele mai banale situaţii "de viaţă" posibile şi examinăm modul nostru de a-i face faţă]

Pizza pentru toată lumea!

dezavantajul variantei 2 (care ne pare,

fireşte, mult mai "normală"):

dacă apar criterii suplimentare (de exemplu:

cine e vegetarian? ce fel de pizza preferă fiecare?

ce alergii există?), evaluarea

devine (tot) mai complicată

în fapt, "filosofant" văzând/ spunând lucrurile, orice numărătoare "şterge" diferenţele reale, concrete dintre obiectele numărate, incluzându-le (tocmai în vederea numărării) într-o singură clasă, organizată pe baza unui singur criteriu

("sunt toţi cei număraţi studenţi + în Litere?

restul lucrurilor nu mai contează")

varianta 1:

o anumită persoană poate fi trimisă din sală în sală, continuând numărătoarea

de la una la cealaltă (de ex: până la 17

în Ovidiu, începând de la 18 în Bogrea etc.); neajunsul acestei proceduri

e că ar dura mult (existând chiar riscul

numărul studenţilor din imobil

să se modifice între timp)

varianta 2:

mai mulţi "trimişi" ai decanatului

pot număra concomitent persoanele

în diverse săli (notând rezultatul numărătorii "de la zero", separat,

pentru fiecare dintre ele), urmând

să se întâlnească pentru a efectua,

la final, o simplă adunare aritmetică

cum evaluăm numărul de "bucăţi" necesar(e)?

cum s-ar putea proceda, logi[sti]c vorbind,

în cazul deciziei cuiva (a Decanatului,

de exemplu) de a oferi câte o pizza

fiecărui student prezent, la un moment dat,

în clădirea Facultăţii de Litere?

Manifestul Cercului de la Viena, 1929:

1.

ea trebuie să fie empirică şi pozitiv(ist)ă: toate cunoştinţele derivă din experienţă

Orice cunoaştere/ gândire/ argumentare care doreşte

să poată fi validată

drept ştiinţă trebuie

să îndeplinească două

criterii fundamentale:

2.

ea trebuie să se bazeze, în procesul

de sistematizare a cunoştinţelor,

pe analiza logică

aceasta, la rândul ei, trebuie să plece

de la ideea

că există două tipuri de propoziţii

unele care se referă la experienţă sau pot fi descompuse în propoziţii relative la experienţă,

şi care deţin semnificaţie

altele care nu pot fi reduse, din aproape în aproape,

la experienţa (sensibilă

şi măsurabilă) şi care trebuie considerate a fi lipsite

de orice semnificaţie

Husserl le atribuie

semnelor un dublu rol:

pe de o parte,

de reprezentare

(a realităţii)

pe de alta,

de formalizare/ sistematizare

(a cunoaşterii)

în primul rând, relaţia de referinţă a semnelor

la obiecte sau conţinuturi reale este fundamentală: cifrele, cuvintele sau orice alte semne

trebuie să redea cât mai corect, clar, univoc,

situaţia/ starea de fapte

"din care" au fost desprinse/ obţinute

în al doilea rând (cu nimic mai puţin important, însă) orice sistem de semne trebuie să fie capabil de o restructurare calculatorie a ceea ce fusese obţinut în dimensiunea referenţială

"Fără posibilitatea unor semne distinctive exterioare stabile,

ca suport al memoriei noastre, fără posibilitatea unor reprezentări simbolice elementare pentru reprezentări autentice abstracte, greu de deosebit şi de reţinut sau chiar pentru reprezentări care ne sunt doar înfăţişate ca autentice, nu ar exista nici un fel de viaţă spirituală superioară şi, cu atât mai puţin, o ştiinţă."

[vezi analogia de mai sus:

"înlocuim" studenţii din sala A cu numărul lor; facem la fel cu studenţii din sala B;

prin adiţionarea numerelor obţinem un rezultat care caracterizează grupul complet

şi concret de studenţi ]

în principal, afirmă Husserl, semnele reprezintă un mijloc (cel mai bun şi cel mai răspândit) de depăşire

a limitelor vieţii noastre psihice "i-mediate"

2. Utilitatea semnelor

semnele de ordin superior (de exemplu: semnele pentru operaţii + - : x, dar şi toate numerele complexe rezultate prin aplicarea acestora - 2.457,155 sau π) participă

la complexificarea (extinderea, fără o priva de exactitate, a) cunoaşterii

semnele de bază ale sistemului (de exemplu: cifrele 'mici', de la 1 la 9) au rolul de a facilita extragerea de date

din realitate

[precizare liminară, bio-bibliografică:

în cadrul acestui curs ne interesează doar "acel" Husserl de dinainte de marea sa operă filosofică (de fenomenologia transcendentală);

discutăm în mod exclusiv un text din tinereţea autorului, Zur Logik der Zeichen (Semiotik), elaborat "în jurul" anului 1890]

"Simbolurile servesc la economisirea capacităţii de muncă spirituală ca uneltele şi maşinile la economisirea capacităţii de muncă mecanică."

câteva exemple de "concepte-surogat"

oferite de către Husserl:

utilizarea de semne nu aduce, însă, doar avantaje; Husserl insistă

asupra a ceea ce el numeşte surogare (semiotică)

sfera: un concept care ar trebui să trimită la o realitate matematică (geometrică, aşadar strict formală) riguroasă; în schimb, cei mai mulţi dintre noi îl aplicăm unor lucruri concrete, materiale - cum ar fi o minge

în practica raţionării şi a comunicării cotidiene, semnele îşi pierd claritatea/ univocitatea

de reprezentare pe care le deţineau iniţial

Africa: un concept ce "acoperă" o realitate prea masivă şi complexă pentru ca doi sau mai mulţi utilizatori ai lui

să se gândească la (să-şi reprezinte, în amănunt) aceleaşi aspecte/ date concrete

(în termeni mai puţin pretenţioşi/ ştiinţifici,

ar fi vorba, pur şi simplu, despre lipsa de rigoare

a cogniţiei/ gândirii umane)

sufletul altuia e o sintagmă căreia nu-i putem ataşa un conţinut real-cognoscibil (singurul suflet pe care /poate că/ îl cunoaştem e al nostru)

cerc pătrat e, deja, o sintagmă care, deşi posibilă

prin simpla combinatorică ("gramaticală"), este autocontradictorie din punctul de vedere al conţinutului

"În desfăşurarea rapidă a fluxului gândirii, semnele /.../ suroghează fără ca noi să fim conştienţi de aceasta. Ni se pare că operăm

cu conceptele reale.

Dar când suntem siliţi să reflectăm, observăm adevărata situaţie /.../."

aşadar: surogarea e, în fond, o abatere de la caracterul iniţial-reprezentativ

al semnului, abatere care poate duce, propriu-zis, la semne care ne vor deforma percepţia asupra realităţii

noi, oamenii trăim - în fapt -

într-un univers dominat

de o activitate judicativă [o gândire asupra universului atât în ansamblu, cât şi "în amănunt"] eminamente suroga(n)tă

din păcate, sistemul de semne

în cadrul căruia surogarea

e maximală este, afirmă Husserl, tocmai limbajul

- cel mai puţin controlat logic,

dar, oarecum paradoxal,

şi (de departe) cel mai utilizat sistem semiotic din universul uman

anvergura şi complexitatea practicilor semiotice umane [propriu-zis,

ale culturii] sunt uriaşe; din nefericire,

aceste practici se bazează mai degrabă

pe asociaţii ("psihologice") de idei,

decât pe o logică atent controlată;

aceasta duce, inevitabil, la o degradare calitativă a (reprezentativităţii) semnelor înseşi

3. Pericolul semnelor

e esenţial să menţionăm, totuşi, că Husserl a propus

şi soluţii propriu-zis concrete, locale, "tehnice"

(şi, fireşte, acestea sunt cele care ne interesează acum în mod direct);

e vorba, în principal, de îmbunătăţirea sistemelor semiotice, altfel imperfecte, prin trecerea de la asocierile neriguroase, de sorginte psiho-logică, la gândirea asumat logică): el spune că, în "munca" semiotică, trebuie să urmărim întotdeauna următoarele aspecte:

la nivel personal, individual-uman,

Husserl avea să găsească

o soluţie (sau, cel puţin,

o ieşire din impas) existenţial-profesională: după 1890, el a abandonat,

pur şi simplu,

teoria semiotică,

devenind iniţiatorul,

în filosofie, al fenomenologiei transcendentale -

care este, prin definiţie,

o teorie/ metodă filosofică a non-medierii, a intuiţiei (empiric şi eidetic) imediate

1) univocitatea trimiterii la lucruri şi/ sau conţinuturi

2) formalizarea riguroasă a tuturor operaţiunilor cu semne/ a construcţiei textelor (în sensul unor ansambluri organizate/ ierarhizate de semne), astfel încât toate rezultatele calculelor/ ale sintezelor cognitive să fie decidabile/ sigure.

4. Soluţii

"Mai întâi, prin însăşi natura lor, mijloacele lingvistice de desemnare ce intervin într-o aplicare,

deşi nu în toate împrejurările, sunt univoce

în legăturile sistematice de tipul celor prezentate aici. Formele sistematice de înlănţuire a cuvintelor trebuie să oglindească întocmai pe cele ale ideilor, întrucât, altfel, cele dintâi n-ar putea să devină nicicând surogate ale celor din urmă.

/.../

Sistemul de semne trebuie să posede însă şi o altă însuşire, una mai specială tocmai ţinând seama

de faptul că o reproducere a concluziei trebuie

să poată avea loc numai pe baza premiselor. Evident, una din părţile sistemului, anume aceea care conţine premisele în ordinea şi înlănţuirea din care fac parte, trebuie să determine pur formal, şi chiar univoc,

pe cealaltă, anume pe cea care conţine concluzia."