Regimul Comunist în România postbelică

Perioada stalinismului a cuprins anii 1948-1965, perioada guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. S-a instituționalizat în toate sferele societății după modelul stalinist.

Prima a fost stalinizarea în plan politic, printr-un regim totalitar, cu ajutorul Tratatului de prietenie, colaborare și ajutor reciproc România-Rusia și crearea partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, secretarul general fiind Dej.

La conducerea partidului a existat o dualitate a puterii care a generat o luptă pentru putere, însă Dej le-a eliminat pe amândouă. În 1952 Dej a ajuns să fie președinte al Consiliului de miniștrii.

Între anii 1948-1960, politica a fost caracterizată prin subordonare totală față de linia moscovită, susținerea politicii duse de Moscova, perioadă descrisă prin supunere totală față de Moscova. După ce în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din România, s-a simțit o detașare de linia moscovită.

Stalinizarea în plan economic s-a realizat prin formarea proprietății colective, prin Legea Naționalizării întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de transporturi și apoi chiar și a locuințelor.

Realizarea proprietății colective a constituit baza introducerii dirijismului economic s-a început cu introducerea conducerii planificate, iar mai apoi s-a continuat prin industrializarea forțată. Colectivizarea s-a bazat pe voluntarism și s-a făcut după modelul sovietic. Se disting 3 etape.

Etapa asaltului direct, 1949-1953, ale cărei obiectiv a fost distrugerea chiaburilor și organizarea CAP-urilor și GAS-urilor. Mijloacele prin care acestea au putut fi realizate sunt confiscările, arestările, coruperea, campaniile de presă și izolare.

Cea de-a doua etapă a fost cea a transformărilor graduale ale cărui obiectiv a fost creșterea producției agricole prin sistemul întovărășirilor, propagandă și sistemul de îmbunătățire a aprovizionării orașelor.

Ultima etapă a durat din 1962 într-o măsură de 96%. Opoziția țărănimii a dus la împrizonarea lor, au provocat răscoale și mișcări de rezistențe, revolte,refuzau să predea cotele. Consecințele opunerii lor a fost distrugerea statului românesc, transformările sociale dramatice la sate și criza producției agricole.

Național comunismul românesc a durat între anii 1965-1989 și a fost regimul politic al lui Ceaușescu.

El a fost bine primit la conducerea partidului și a continuat politica de independență față de Moscova, continuând procesul de liberalizare și de desprindere de Moscova. În plan politic consolidarea puterii s-a constituit între anii 1965-1971, Partidul a luat numele de PC si s-a adoptat propriul program politic.

Noua Constituție a fost adoptată în 1965 când România a luat numele de Republica Socialistă Română. Aceasta a fost o perioadă de destindere, de liberalizare și de promovare a intelectualității, printr-o politică de destindere și susținere a unor noi categorii sociale.

S-a practicat o politică de indepentență față de URSS, în 1968 refuzând să invadeze Cehoslovacia, reluarea legăturilor cu RFG și relațiile bune cu Israel. Prin aceste acte a crescut progresul lui Ceaușescu în fața Occidentului, a consolidat poziția lui în raport cu dușmanii interni.

Regimul personal al lui Ceaușescu a început cu Tezele din iulie și a durat până-n 1989. A deținut controlul asupra tuturor sferelor societății prin impunerea unor mecanisme de conducere specifice dictaturilor personale.

Criza regimului s-a datorat deprecierii condițiilor de viață a oamenilor și a proiectelor costisitoare, refuzul de a se alătura politicii de reforme promovate de Gorbaciov. Toate acestea au condus la Revoluția din 1989.

În plan economic putem să zicem că s-a continuat politica de industrializare, între anii 1965-1980 în toate domeniile, s-au reluat și s-au intensificat schimburile cu Occidentul. Au început investițiile străine în economia românească, s-a crescut nivelul de trai și populația urbană.

Odată cu instaurarea regimului personal însă, perioada de liberalizare a încetat și accentul a căzut pe cultul personalității. După 1980 s-a continuat politica de investigații însă au apărut primele semne ale crizei economice: criza petrolului și cea investițională.

S-au contractat datorii enorme prin care s-a concretizat criza economică și s-au depus eforturi de achitare a datoriilor care a condus mai întâi la izolarea economică a țării și mai apoi la scăderea nivelului de trai.

Rezistenţa anticomunistă a reprezentat modalitatea prin care ‘populaţia s-a manifestat faţă de instaurarea comunismului în România, dar şi atitudinea, dezvoltată mai târziu, faţă de dezvoltarea regimului comunist. Sosirea trupelor sovietice (1944) a contribuit la constituirea primelor grupe de rezistenţă armată din munţi (Făgăraş, Vrancea, Muscel, Apuseni) formate din luptători ce proveneau din toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani ce se opuneau oolectivizării, femei şi muncitori. Oficialii regimului comunist îi numeau bandiţi, terorişti, legionari, fascişti. Ei se autointitulau „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu“, „Haiducii Muscelului” etc. Dotarea lor cu armament era precară, iar durata şi eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei locale. Numeroşi săteni le ofereau adăpost, alimente şi informaţii, alţii trădau. Deosebit de puternică a fost rezistenţa din Munţii Făgăraşului, unde acţionau grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu, fraţii Arnăuţoiu şi colonelul Gh. Arsenescu.

O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele ţăranilor care se opuneau colectivizării. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul miliţiei şi armatei în Bihor, Suceava, Vrancea şi Gorj.

După lichidarea grupurilor armate din munţi şi transformarea socialistă a agriculturii, regimul nu a mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă până în 1975, an în care apare disidenţa intelectuală, precum Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Andrei Pleşu au criticat cultul personalităţii conducătorului şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul va dezlănţui un val de persecuţii, izolându-i, instituind domiciliul forţat în zone depărtare ale ţării. Ei s-au alăturat protestelor minerilor din Valea Jiului (1977), precum şi puternicii demonstraţii a muncitorilor din Braşov (15 noiembrie 1987). Un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului celor ce luptau împotriva regimului comunist a revenit postului de radio Europa Liberă, deservit de intelectuali care reuşiseră să emigreze, precum Vlad Georgescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.