Realismul

Trăsăturile fantasticului:

-atmosfera în litaratura fantastică are un rol important, deoarece creeaza o impresie specifică (naratorul ezită și, implicit, cititorul între o explicație logică, firească a faptelor și acceptarea acestora într-o lume reală, guvernată de rațiune);

-acumularea pregresivă a secvențelor stârnește nedumerirea;

-este evidentă o tendință de estompare a limitelor dintre lumea reală și cea fantastică;

-apariția elementelor fantastice șochează atât personajul, cât și lectorul;

-neîncrederea personajului în propriile percepții stârnește o stare de neliniște care se transmite si cititorului;

-sentimentul de teamă al personajului pus în fața unei experiențe neașteptate;

-starea dominantă a personajului este cea de incertitudine sau de ezitare într-o explicație rațională și una supernaturală;

-domină o ipresie de straniu;

-efectele stării de confuzie, generate de continua pendulare între rațional și irațional sunt amplificate de finalul deshis.

Nuvela realist-psihologică:” Moara cu noroc”

Nuvela aparține realismului clasic.Trăsăturile realiste sunt: tema, importanța acordată banului, atitudinea critică față de societate(dorința de înavuțire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea intrigii și a personajelor, obiectivitatea perspectivei narative, personaje tipice(cârciumarul), în situații tipice, personajele fiind condiționate de mediu și epocă, repere spațio-temporale precise, tehnica detaliului în descriere și portretizare, dialog viu, autentic, sobrietatea stilului cenușiu, concis, fără podoabe. Tot de realism ține și interesul pentru analiza psihologică, realizată prin utilizarea modalităților de caracterizare a personajului și de investigare psihologică(monologul interior, stilui indirect-liber, scenele dialogale, autocaracterizarea, notarea gesturilor, a mimicii), natura conflictului(interior).

Ion Luca Caragiale(1852-1912)

I.L. Caragiale este descendentul unei familii de precursori ai teatrului românesc. Unchii săi: Costachi și Iorgu Caragiale au fost actori, autori draqmatici și conducători de trupe de teatru.

Prin opera sa, Caragiale este unul din cei mai populari autori din literatura noastră. A publicat mai multe comedii, o dramă, nuvele, momente și schițe: O noapte furtunoasă-1879, Conu Leonida față cu reacțiunea-1880, O scrisoare pierdută-1884, D-ale carnavalului-1885, drama: Năpasta-1890, ( făclie de paști-1889, În vreme de război-1898, Doua loturi-1898, La hanul lui Mânjoală-1898-nuvele), moment și schițe în volumul din 1901, intitulat Momente și schițe.

Ioan Slavici (1848-1925)

Născut la Șiria, lângă Arad, Slavici își începe studiile la universitate la București și, apoi, ajunge la Viena, unde va fi președintele Societații Studenților Români, „România jună”. La Viena îl cunoaște pe Eminescu cu care devine prieten pe viața.

Revenit în țară, funcționează ca profesor la Liceul Matei Basarab, redactor la ziatul:„ Timpul”, alături de Eminescu si Cragiale.

În 1882, este ales membru corespondent al Academiei, iar în 1884 scoate la Sibiu ziarul „Tribuna”.

Publică numeroase opere, printre care se detașează romanul Mara și, in special, nuvelele (șase volume), cu o capodeperă a genului: Moara cu noroc.

Nuvela realist-fantastică: „ La hanul lui Mânjoală”

Nuvela famtastică se diferențiază de celelalte tipuri de nuvele prin dezvoltarea categoriei estetice a fantasticului, construcția riguroasă pe două planuri(real și fantastic), ambiguizarea treptată a relației dintre planuri(„ ruptura în ordinea realitații”), compoziția canonică( construcția în ordinea realitații, fisurarea acestei realitați<<ambiguizarea>>, construcția universului fantastic cu o noua ordine și suprapunerea planurilor), precum și finalul “deschis”.

Fantasticul este o categorie estetică, relativ nouă, definită de Nicolae Manolescu astfel: „ Armistițiul fragil dintre forțele imaginației și forțele logicii” , sau de Tzvetan Todorov: “ Fantasticul este evitarea resimțită de o ființă, de o ființă care nu cunoaște decât legile naturale, în fața unui eveniment în aparență supranatural”.

Nuvela este o construcție epică riguroasă, cu un singur fir narativ, personaje relativ puține care gravitează în jurul unui personaj central, prezentat printr-o tendință de obiectivitate datorate atenuării/ eliminării prezenței naratorului. Nuvelele oferă posibilitatea unei clasificări tematice: istorică, psihologică, fantastică etc.

“Moara cu noroc”

Realitatea finalului de secol al XIX-lea, când principiile societaţii tradiţionale şi patriarhale se confruntă deschis cu ideile capitaliste abia apărute, îl inspiră pe Slavici să scrie nuvela: „ Moara cu noroc”-publicată în volumul “ Novele din popor”, în 1881.

Tema susține caracterul realist(oglindirea vieții sociale), dar și pe cel psihologic al nuvelei:efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire, în contextul societații ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Titlul nuvelei este un element paratextual, format în principal din substantivul Moara și substantivul noroc. Această înșiruire de substantive sugerează modul de expunere predominant și anume, narațiunea, împletită cu pasaje dialogate, monologate și descriptive.

Titlul pe de-o parte marchează locul de dasfașurare al evenimentelor, iar pe de altă parte sugerează ghinionul protagonistului în acest spațiu, opunându-se, în sens ironic, substantivului noroc.Titlul este anticipativ, în spirit realist.

Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate, o structură narativă complicată și un un ritm epic neomogen, cu modificări ale timpului povestirii. Acțiunea se desfășoară prin continue acumulări și izbucniri de tensiune epică, în deplină concordanță cu frământările psihologice surprinse. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții(mimesis) și de obiectivitate.

Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paște. Deși aici fixarea acțiunii în funcție de repere religioase ține mai degrabă de o influență a viziunii populare, în proza realistă indicii temporalitații joacă un rol important în cronologia evenimentelor.

În nuvela realistă se observă tendința de obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului omniscient, narațiunea la persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere.

Realismul este un curent literar-artistic manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea(aproximativ 1830-1880), care pune accentul pe relația dintre artă și realitate.

Apariția realismului este favorizată de contextul social-istoric (revoluția industrială, consolidarea burgheziei, dezvoltarea presei) și de factori culturali (curentul filozofic pozitivist, avântul deosebit al științei, îndeosebi al științelor naturii), dar care continuă să se dezvolte în forme specifice în secolul următor. Realismul este un curent polemic, apărut ca reacție la romantism, respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al acestuia.

Trăsăturile definitorii:

-reprezentarea veridică a realitații, surprinsa obiectiv ca într-o oglindă („literatura e o oglindă completă a moravurilor sociale” ; prefață la Comedia umană, 1842, Balzac);

-interesul pentru aspecte ale societății burgheze a vremii, pentru moravurile unei epoci, pentru influența mediului asupra individului;

-teme preferate: averea, familia, parvenirea;

-obiectivitatea perspectivei narative, narator omniscient, omniprezent, detașat;

-personaje tipice(reprezentative pentru diferite clase și categorii sociale) în situații tipice; diversitate tipologică/ personaje care să concureze starea civilă (Balzac); destinul personajelor este condiționat de mediu, epocă, ereditate;

-se impune ca tip uman caracteristicparvenitul, iar ca valoare banul sau poziția socială dobândită prin avere, relații, înșelăciune, căsătorie, moștenire etc;

-complexitatea umană; utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice;

-limbajul este utilizat ca mijloc de individualizare a personajelor;

-descrieri minuțioase;

-tehnica detaliului veridic, semnificativ;

-scriitorii au o atitudine critica față de societate;

-stilul impersonal și sobru;

-absența idealizării, respingerea lirismului;

-specii literare cultivate: roman, schiță și nuvelă psihologică; comedia și drama.

“ La hanul lui Mânjoală”

În nuvele și povestiri, I.L. Caragiale depășește observația critică și ironică asupra realității cotidiene, deschizând câteva porți către teme și spații epice incitante, receptate ce o experiență adaptată la curentele litarere ale epocii.

„La hanul lui Mânjoală” dezvoltă aceeași temă a Necuratului din Calul dracului și Kir Ianulea. Aici dracul încurcă, prin semen și întâmplări caudate, detaliate cu rafinament, drumul tânărului Fănică, logodnicul fetei potcovnicului Iordache, abătându-l pe la hanul stăpânit de o fascinantă cucoană Marghioala.

În România, autori precum Nicolae Filimon, Ioan Slavici, I.L.Caragiale au publicat scrieri realiste( romane, nuvele psihologice, comedii) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar romanul realist s-a dezvoltat mai ales în perioada interbelică și chiar după al Doilea Război Mondial, datorită lui Liviu Rebreanu, G. Călinecu, Marin Preda etc.).

Naturalismul: este o doctrină estetică aflată în strânsă legatură cu realismul, care, având drept țintă fidelitatea față de realitate, se concentrează cu predilecție asupra aspectelor dure, brutale, ale aceteia, a cazurilor patologice, reducând adeseori ființa umană la datele sale strict biologice. Pentru scriitorul naturalist, importante sunt mai ales stările fizice ale individului, manifestările instinctuale datorate cel mai adesea unor deteglări organice de natură nervoasă , ereditatea și mediul social fiind principalele cauze care influențează comportamentul uman. Cel mai cunoscut scriitor naturalist a fost francezul Emile Zola. În literatura română, influențe naturaliste se întâlnesc mai cu seamă în creațiile lui I. L. Caragiale, Barbu Ștefănescu-Delavrancea și Liviu Rebreanu.

Realismul