Tipologia relaţiilor sintactice în limba română

Ne alăturăm şi noi acestei opinii conform căreia relaţia de incidenţă este în nonraport cu termenul antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia În consecinţă, pornind de la principiul conform căruia unde nu este relaţie nu este nici funcţăe sintactică, concluzionăm prin a spune că nu există un raport sintactic de incidenţă. Relaţia de incidenţă este de natură parantetică, exclusiv semantică.

În concluzie, din punctul nostru de vedere, din cele prezentate, rezultă că în limba română putem vorbi doar despre două tipuri de relaţii sintactice, şi anume relaţia de coordonare şi relaţia de subordonare, toate celelalte fiind doar variante şi varaţii ale acestora.

• Gramatica limbii române din 2005: relaţia de dependenţă unilaterală este o modalitate de realizare a relaţiei de dependenţă în cadrul structurilor binare şi ternare, celalaltă modalitate de realizare a acesteia fiind considerată a fi relaţia de dependenţă bilaterală sau interdependenţă.

• Lucrarea de faţă se doreşte a fi o prezentare a tipologiei relaţiilor sintactice în limba română.
• Ne vom opri asupra părerilor autorilor şi argumentelor pe care acestea sunt fundamentate din dorinţa de a contura un tablou sugestiv a tematicii pe care am abordat-o.
• Tipologia relaţiilor sintactice este o problematică complexă şi controvesată în literatura română de specialitate.

• Mioara Avram: raporturile de determinare există între termeni cu funcţii sintactice diferite, dintre care unul este determinant – regent, iar celălalt este determinant – subordonat.

În ceea ce priveşte clasificarea, denumirea şi numărul relaţiilor sau raporturile sintactice din limba română, în literatura de specialitate nu a existat şi nu există unitate de păreri.

1. Bilateralitatea raporturilor sintactice:

• Gramatica Academiei din 1966;
• Mioara Avram;
• Vasile Şerban ş.a.

2. Trei raporturi sintactice:

• Iorgu Iordan;
• Ion Diaconescu;
• Gramatica limbii române din 2005 ş.a.

Având în vedere că după modul în care relaţia şi organizează termenii unul faţă de celălalt distingem între sintagme coordonative, generate de relaţia de coordonare şi de sintagme subordonative, generate de relaţia de subordonare, considerăm că în limba română putem vorbi de relaţii de subordonare şi de coordonare, apoziţia şi elementele incidente intrând in categoria a ceea ce denumim fapte parantetice de limbă.

Tipologia relaţiilor sintactice în limba română

Tipologia relaţiilor sintactice în limba română

Relaţia de coordonare:

• definirea acesteia cunoaşte o multitudine de variante în literatura de specialitate.
• gramaticile vorbesc de coordonarea între părţi de propoziţie – coordonarea din cadrul propoziţiei – şi de coordonarea între propoziţiile principale sau subordonate.
• raportul de coordonare are o frecvenţă mare.

Doctorand,

Cipriana-Elena Macaveiu căs. Peica

TIPOLOGIA RELAŢIILOR SINTACTICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Unităţile sintactice coordonate pot fi două sau mai multe (teoretic în număr nelimitat), pot avea orice importanţă (principală, secundară, intermediară) şi pot apărea la nivelul majorităţii unităţilor sintactice

Relaţia de subordonare:

• este un raport binar.
• caracterizează relaţia dintre o propoziţie şi altă propoziţie, care îi completează sensul.
• cuprinde un termen care nu poate fi omis fără riscul de a dezorganiza comunicarea.

Definiri:

• Valeria Guţu Romalo: relaţie de nondependenţă este acea relaţie din cadrul enunţului în care oricare dintre componenţi poate fi substituit cu zero fără ca enunţul să se dezorganizeze.
• Dumitru Irimia: relaţia de coordonare este acea relaţie care se stabileşte între termeni care nu depind nici semantic, nici funcţional, nici structural unul de celălalt, dar care, odată intraţi în aceeaşi sintagmă, stabilesc între ei un anumit raport semantic.
• Gramatica de bază a limbii române, 2010: relaţia de coordonare este definită ca fiind acea relaţie care se stabileşte, în mod prototipic, între unităţi sintactice aflate la acelaşi nivel ierarhic – fie între unităţi sintactice nesubordonate (propoziţii principale), fie între unităţi sintactice similare subordonate faţă de acelaşi grup.

3. Patru tipuri relaţii sintactice:

• Sorin Stati şi Gh. Bulgăr;
• Gh. Constantinescu–Dobridor;
• Valeria Guţu Romalo ş.a.
• Gramatica de bază a limbii române din 2010 ş.a.

4. Cinci raporturi sintactice:

• Gh. Trandafir;
• Dumitru Irimia ;
• Nicolae Felecan ş.a.

5. Şase tipuri de relaţii sintactice:

• Aurelia Merlan ş.a.

6. Şapte tipuri de relaţii:

• Iorgu Iordan şi Vladimir Robu ş.a.

Definiri:

• Valeria Guţu-Romalo: în situaţia în care dintre doi termeni ai unei relaţii binare „unul răspunde pozitiv, iar celălalt răspunde negativ la testul omisiunii, raportul care se stabileşte între ei este un raport de subordonare sau de dependenţă unilaterală”

• Gramatica de bază a limbii române din 2010: relaţia de subordonare este acea relaţie care se stabileşte între două unităţi sintactice, dintre care una este dependenţă de cealaltă

3. Relaţia de incidenţă:

• Ion Diaconescu: raportul de supraordonare nu este un raport propriu-zis, deoarece două unităţi propoziţionale nu aparţin aceluiaşi plan de comunicare;
• Iorgu Iordan şi Vladimir Robu: relaţia de interdependenţă bilaterală mediată caracterizează structura enunţului constituit din două unităţi care aparţin la două planuri de vorbireşi care alcătuiesc structuri sintactice caracterizate prin relaţii sintagmatice;
• Mioara Avram: construcţiile incidente sunt acele elemente nelegate sintactic a căror intervenţie tulbură caracterul unitar al unei propoziţii sau fraze;
• Dumitru Irimia: relaţia de incidenţă este expresia sintactică a intersectării a două sau mai multe planuri în interiorul aceluiaşi enunţ care devine astfel un enunţ complex;
• Gramatica limbii romîne din 1966: cuvintele şi construcţiile incidente aduc o comunicare suplimentară în interiorul unei comunicări de bază;
• Gramatica limbii române din 2005: alături de elipsă, anacolut, repetiţie, sunt integrate şi construcţiile incidente, în subcapitolul „Construcţii incidente”, precum şi, parţial, în „Tipuri de discurs” în interpretarea vorbirii directe;
• Gramatica de bază a limbii române din 2010: construcţiile incidente întrerup structura propoziţiei pentru ca locutorul să-şi exprime un anumit punct de vedere, să aducă explicaţii suplimentare în legătură cu cele enunţate, să facă legătura dintre idei;
• D.D. Draşoveanu: „nimic din ce intră în zona paranteticului - nici segementele incidentale, nici cele explicative – nu este funcţie, pentru că, prin însuşi faptul de a se situa între paranteze, nu actualizează valenţe.”.

2. Relaţia apozitivă:

• Iorgu Iordan şi Vladimir Robu: relaţia de nondependenţă apozitivă are valoarea echivalenţei relative a două unităţi prin aceeaşi referinţă;
• Dumitru Irimia: relaţia de apoziţie este „expresia sintactică a intersectării a două sau mai multe perspective semantice din care este interpretată la un moment dat o aceeaşi realitate extralingvistică.”;
• Gramatica limbii române din 2005 şi Gramatica de bază a limbii române din 2010: apoziţionarea reprezintă o relaţie de echivalenţă discursivă şi referenţială între doi constituienţi, dintre care unul este baza, iar celălalt este apoziţia;
• D.D. Draşoveanu: „nimic din ce intră în zona paranteticului - nici segementele incidentale, nici cele explicative – nu este funcţie, pentru că, prin însuşi faptul de a se situa între paranteze, nu actualizează valenţe. Nici reala apoziţie, din acelaşi motiv, nu este funcţie, ea nefiind decăt repetare, copia, duplicatului unei funcţii date.”.

• Sorin Stati şi Gh. Bulgăr: subiectul cere de la predicat două caracteristici morfologioce, numărul şi persoana, predicatul cere de la subiect să se afle la cazul nominativ – fenomen de recţiune;
• G.G. Neamţu: nu putem vorbi de o relaţie de interdependenţă între subiect şi predicat din mai multe motive complex argumentate;
• G.G. Neamţu: nu poate intra în discuţie nici ideea de relaţie de subordonare a subiectului faţă de predicat;
• G.G. Neamţu: între subiect şi predicat putem vorbi de o relaţie de subordonare a predicatului faţă de subiect.

În ceea ce ne priveşte concluziile sunt următoarele:

• considerăm denumirile de relaţie de coordonare, respectiv relaţie de subordonare ca fiind adecvate;
• relaţie de subordonare are la baza o relaţie interlexematică binară;
• doar prin extensie vom vorbi de propoziţii regente şi de propoziţii subordonate. În realitate, ne referim la propoziţia care conţine termenul regent – propoziţia regentă – şi propoziţia care conţine termenul subordonat, care este întotdeauna verbul predicat – propoziţia subordonată.

Raporturi problematice:

1. Relaţia dintre predicat şi subiect:

• Valeria Guţu-Romalo: „forma de dependenţă maximă”;
• Vladimir Robu: modalitate de realizare a relaţiei de dependenţă, celalaltă modalitate de realizare a acesteia fiind considerată a fi relaţia de dependenţă unilaterală în cadrul structurilor binare şi ternare;
• Gh. Constantinescu–Dobridor: relaţia predicativă este relaţia dintre subiect şi predicat, o relaţie de tip special, deosebită de toate celelalte;
• Corneliu Dimitriu: raportul sintactic de inerenţă este acel raport posibil prin excelenţă în limitele propoziţiei între subiect şi predicat;
• D.D. Draşoveanu: raportul este văzut ca „dependenţă a predicatului faţă de subiect, pentru că predicatul se acordă cu subiectul”.

În concluzie, şi din punctul nostru de vedere, întrucât în determinarea raportului gramatical este decisiv mijlocul prin care se realizează acest raport şi, fiindcă, în cazul subiectului şi al predicatului, acesta este acordul, rezultă că predicatul este subordonat subiectului.

Ne alăturăm şi noi acestei opinii conform căreia apoziţia este în nonraport cu termenul antecedent, nu este în relaţie cu acesta, nu este un contractant al acestuia. Semnele explicite şi materiale ale acestui nonreaport sunt pauzele de la stânga şi de la dreapta, pauze izolante marcate în scris prin perechea de virgule sau semne echivalente.

În consecinţă, nu există un raport sintactic apozitiv. Relaţia apoziţiei cu termenul antecedent este de natură parantetică, exclusiv semantică.