TIPURI DE ROMANE IN PERIOADA POSTBELICA

Generatia '80

Scoala de la Targoviste isi gaseste ecou in generatia scriitorilor bucuresteni cunoscuti sub denumirea de "optzecisti". Ei se formeaza in cadrul unor reviste si al unor cenacluri studentesti, precum : " Cenaclul de luni ", " Universitas ", " Junimea ", conduse de criticii literari Nicolae Manolescu, Mircea Martin, respectiv Ovid. S. Crohmalniceanu.

Scriitorii optzeciști constituie, după generația interbelică, a doua generație cu vocație și conștiință teoretică din literatura noastră. Înzestrați cu talent și cunoscând evoluția teoriilor literare în plan mondial, au determinat depășirea temelor și a formulelor artistice ale deceniilor anterioare, impunând o schimbare fundamentala la nivelul producerii și al receptării textului literar.

Mircea Nedelciu, liderul generației sale, teoretizează postmodernismul in articole, interviuri și îl transpune în special în proză scurtă: „Aventuri într-o curte interioară” (1979); „Efectul de ecou controlat” (1981); „Amendament la instinctul proprietații” (1984); „Și ieri va fi o zi” (1989) , dar și în romane precum „Zmeura de câmpie” (1984), „Tratament fabulatoriu” (1986), iar în 1990 publică „Femeia în roșu”, roman scris împreuna cu Adiana Babeți și Mircea Mihăieș.

1971-1980

Dupa 1989

Capodoperele lui Ioan Groșan –„O sută de ani la porțile Orientului” (1992) sau Mircea Cărtărescu, cel mai cunoscut scriitor al ultimilor douăzeci de ani –„Visul” – variantă cenzurată (1989), reeditată în ediție completă cu titlul „Nostalgia”, în 1990; „Travesti” (1994) și trilogia „Orbitor-Aripa stângă” (1996); „Corpul” (2002), și „ Aripa dreapta” (2007), apar, cu o singură excepție, după căderea regimului comunist.

După anul 2000, tineri prozatori talentați aduc un suflu epic nou( Filip Florian, Ion Manolescu, Răzvan Rădulescu ș.a.).

În lucrarea „ Scriitori români de azi” criticul literar Eugen Simion identifică mai multe tipuri de roman în perioada postbelică, între care: realismul psihologic, ilustrat de Marin Preda; romane de analiză psihologică, cum sunt cărțile lui Nicolae Breban și Augustin Buzura; eseul romanesc abordat de Alexandru Ivasiuc și Paul Georgescu; romanul pitoresc și baroc, la Eugen Barbu; romanul mitic, prin care se remarcă Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, D.R. Popescu; proza autoreferențială, meteromanul, jurnalul de creație, specii valorificate mai ales de prozatorii Școlii de la Târgoviște, proza optzeciștilor, postmodernistă.

Conventia narativa a verosimilitatii din vechiul roman realist, care aparea ca un ansamblu unitar si coerent si ascundea cititorului tehnicile de constructie, este dezintegrata, parca pentru a ilustra lumea la care se raporteaza, o lume lipsita de ‘latura integratoare”. Metaromanul aduce dezvaluirea mecanismelor de producere a textului, uneori prin comentariul ironic al naratorului (de exemplu: “Nu s-ar putea afirma, din perspective auctoriala, ca Zare e un tip care se abtine de la alcool.”; “Nu-i nimic daca cititorul e derutat. Asta ajuta la intelegerea mesajului.”).

O trasatura a romanului postmodern este atomizarea subiectului ( dispersarea lui in obiecte cu care se vine in contact prin intermediul privirii, fragmentarea, ”dezordinea”) si a perspectivei narative (pluralismul vocilor narative, simultaneitatea perspectivei exterioare si interioare etc.).

,,Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnalul declansarii unui proces de redogmetizare a literaturii romane”, iar scriitorii au fost obligati sa se descurce in hatisul interdictiilor absurde impuse de regimul comunist:

,,Prozatorii au invatat ca prezentul trebuie evitat, intrucat nu putea fi scris pana la capat in lumina absoluta a adevarului. Prezentul apartinea ideologiei si fusese confiscat integral de aparatul de propaganda, ca argument.Dar concesia facuta de cenzura le-a sugerat ca se pot ocupa de trecut sau de orice alt subiect care nu implica probleme acute de interpretare partinica imediata si ca sunt « liberi », doar aplecati asupra societatii burgheze sau a istoriei indepartate sa practice un realism nemilos."

Cautandu-si originile, documentandu-se, Radu A. Grintu compune un scenariu de film, iar Gelu Popescu scrie o carte, asadar asistam la nasterea de la sine a unei carti, prin relevarea procesului elaborarii ei(metaroman).

Titlul romanului “ Zmeura de campie” trimite la imaginea tufei de zmeura cu care se deschide romanul, ca prima amintire din viata lui Zare Popescu si care apare pe parcurs ca laimotiv. Zmeura din gradina fostului invatator din satul Burlesti simbolizeaza copilaria pierduta, “imaginea cu care incepe lumea” si particularizeaza spatial-matrice al celor trei tineri fara identitate sociala. Ea trezeste amintirea, anamneza, ceea ce contrazice subtitlul roman impotriva memoriei.

In “Zmeura de campie” miza este ilustrarea trasaturilor romanului postmodern, la toate nivelurile constructiei epice, iar epicul propriu-zis, ”povestea” orfanilor apare doar ca un pretext.

Naratorul este preocupat de a strecura in text notatii auroreferentiale, declaratii teoretice, observatii ironice si autoironice despre tehnicile romanului realist, care intretin ideea existentei unui metaroman in interiorul romanului:” Nu exista o cronologie a lucrurilor povestite. Inlantuirea lor depinde mai degraba de pertinenta vocii celui care intervine, de stiinta lui de a povesti, dar si de socul initial, de obicei anuntat ca fiind viitorul soc a ceea ce povesteste… Detaliul marunt poate schimba intreaga semnificatie a unei povesti si poate determina succesul celui care decide sa continue”.

Proza lui Mircea Cartarescu apartine unui postmodernism metafictional, “postmodernism preponderent ludic, autoironic si parodic, caracterizat prin discontinuitate epica, expunere ostentativa a strategiilor si procedeelor narative si incalcare sistematica a regulilor constitutive ale operei, parodiere a conventiilor literare si provocare directa a cititorului”.

La modul simbolic, lumea postbelica este o lume “orfana”, care isi cauta identitatea. O alta tema este incomunicarea intre generatii, pentru ca intre tinerii din anii `70 si parintii lor este o ruptura: “ Tineretea si varsta matura a omului care ti-a fost tata(iti este!), trebuie sa fi existat acest om, s-au petrecut intr-un timp de neinteles. Niciun criteriu nu mai este acelasi. Semnele acelui om, daca le-ai gasi, ar fi imposibil de interpretat, reactiile lui la intamplarile propriei vieti vor ramane pentru tine invaluite in mister”.

Cautarea originilor, tema fiului pierdut (din drama populara), fenomenul stergerii memoriei in contextul politic (“ Delatiunea are un rol istoric?” intreaba Grintu) si anamneza, imposibilitatea comunicarii intre generatii, raportul dintre individ si istorie(“Nu ce oameni…, ce perioada ciudata!” atrage atentia Zare) sunt insotite de tema povestirii si a povestitorului (ca in scena antologica a povestitorilor de la cazanul de tuica, dar si pe parcursul intamplarilor, cand apar diversi povestitori cu diferite stiluri narative, care-i caracterizeaza, pentru ca “Omul e stilul”). Nu lipseste nici tema iubirii, dar este dezvoltata ca melodrama parodiata si “dezintegrata”, cu final suspendat.

“Zmeura de campie” (1984) de Mircea Nedelciu este unul dintre primele noastre romane postmoderne. Aspectul polimorf, experimental, fragmentarea, perspective multipla care afecteaza coerenta povestirii au ca scop mentinerea lectorului in text, cu promisiunea descoperirii in final a secretului. Atras in text de cautarea misterului legat de originea unor orfani crecuti la casa de copii in anii de dupa razboi, cititorul descopera “mecanismul” lecturii (metaromanul). Potrivit lui Mircea Cartarescu, in acest roman “se concentreaza toate descoperirile si abilitatile textualismului”, cartea putand da, potrivit lui Eugen Simion, “o idee despre preocuparile prozei romanesti din anii `80”.

Cautarea identitatii este tema care uneste destinele personajelor Zare Popescu, Radu A. Grintu si Gelu Popescu, copii pierduti de parinti in epoca tulbure de dupa razboi, crecuti in orfelinat. Originea necunoscuta si complexul de orfan se concretizeaza in modalitati diferite ale reconstructiei biografice: etimologie, cinematografie, genealogie.

Constructia personajelor este “explicitata” in notatii autoreferentiale puse pe seama lui Grintu, cel care imagineaza un scenari cinematografic, si completate de comentariul autorului: “Cum sa concepi bine un subiect care prin propria sa activitate structurala sa puna ordine in harababura asta de impresii spatiale si temporale si astfel si numai astfel sa le constituie intr-o experienta obiectiva si recognoscibila?. Aceasta-i principal

problema a unui personaj de film(sau de roman, de ce nu?)”

Pretextul scenariului cinematografic al lui Radu A. Grintu sustine stilul epic ingenios (simultaneitatea perspectivelor narative si al timpurilor verbale, amestecul planurilor temporal si spatial, dispersarea subiectului, juxtapunerea si amalgamarea formelor epice, includerea documentelor-scrisori, citate etc.- in desfasurarea epica).

Un triplu conflict destrama familia lui Moromete: dezacordul dintre tata si cei trei fii ai sai din prima casatorie: Paraschiv, Nila si Achim, izvorat dintr-o modalitate diferita de a intelege lumea; conflictul intre Moromete si Catrina, pentru un pogon vandut din lotul sotiei, in vremea secetei; intre Moromete si sora lui, Guica, nemultumita ca fratele vaduv s-a recasatorit, le transmite fiilor lui ura sa. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae, care doreste cu ardoare sa mearga la scoala, dar tatal este cel care trebuie sa-i plateasca taxele.

Drama paternitatii se grefeaza pe contextul social-istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o inlocuieste pe cea traditionala, pamantul, si ,in acelasi timp, impune un nou mod de viata. Agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului: unitatea familiei, libertatea morala a individului. Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui, la modificarea vietii sale interioare.

Marin Preda realizeaza cu personajul Ilie Moromete un tip de taran aparte in literatura romana: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literara ,,taran-filozof”. Framantarile sale despre soarta taranilor depinzand de roadele pamantului, de vreme si de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexiva.

Generatia `80 apare pe fondul unei acute crize a adevarului, manifesta ostentativ refuzul compromisului, al minciunii politice, si al canonului cultural impus de ideologia si propaganda comunista si promoveza un “realism al atitudinii fata de real” (Mircea Nedelciu), avand ca efect “radicalizarea mentalitatii artistice si politice din deceniul noua”.

Volumul este stucturat in trei parti, cu o actiune concentrata, care se desfasoara pe parcursul verii, cu trei ani inaintea izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Prima parte, de sambata seara pana duminica noaptea, contine scene care ilustreaza monografic viata rurala: cina, taierea salcamului, intalnirea duminicala din poiana lui Iocan, hora s.a. Partea a doua se deruleaza pe parcursul a doua saptamani, incepand cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucuresti. Partea a treia, de la seceris pana la sfarsitul verii, se incheie cu fuga feciorilor.

Cele trei parti confera echilibrul compozitiei. Fiecare parte incepe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa si secerisul. Simetria compozitionala este data de cele doua referiri la tema timpului, in primul si in ultimul paragraf al volumului. La inceput, aparent ingaduitor, ,,timpul era foarte rabdator cu oamenii; viata se scurgea fara conflicte mari”, pentru ca enuntul din finalul volumului, ,,timpul nu mai avea rabdare”, sa modifice imaginea timpului, care devine necrutator si intolerant.

Estetica postmoderna aduce in roman deplasarea interesului de la epic, ca reactie impotriva ideii de cauzalitate, catre lumea care ia nastere prin intermediul cuvintelor, asadar catre instantaneitate, prin suspendarea temporalitatii. Este “o estetica a discontinuitatii care transforma lectura intr-o veritabila aventura a cautarii epicului”. Astfel ca romanul este conceput ca un dictionar de obiecte (de la arac la zat), cu capitole oranduite alfabetic (ceea ce evidentiaza si formal nasterea unei carti, care se elaboreaza didicatic, “de la A la Z”), fara a se supune cronologiei.

In “Zmeura de campie”, subiectul se lasa mai greu reconstituit din fragmente, coincidente si intamplari care tin uneori de senzational (cum este povestea de iubire a Anei cu “fratii” Popescu).

Realismul psihologic este ilustrat de primul roman scris de Marin Preda, Morometii. Desi difera modalitatea artistica si problematica celor doua volume aparute la distanta de doisprezece ani (vol I in 1955, volumul II in 1967), romanul este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului romanesc intr-o perioada de criza, in preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial ( deceniile IV-VI). Sunt inregistrate transformarile vietii rurale, ale mentalitatilor si institutiilor, de-a lungul unui sfert de secol, si se impune o tipologie noua in proza romaneasca, a taranului reflexiv.

Romanul reprezinta destramarea – simbolica pentru gospodaria taraneasca traditionala – a unei familii de tarani dintr-un sat din Campia Dunarii, Siliștea-Gumești.

Actiunea primului volum este structurata pe mai multe planuri narative, care confera romanului caracterul de fresca: revolta taranului sarac Țugurlan, boala lui Boțoghina, caracterul voluntar al fetei de chiabur, Polina, maritata din dragoste cu Birica cel sarac, optiunile politice diverse (Cocosila, Iocan, Aristide), lacomia lui Tudor Balosu, inceputul miscarii legionare (Victor Balosu) etc.

In prim-plan se afla Morometii, o familie numeroasa, macinata de nemultumiri mocnite. Taran mijlocas, Ilie Moromete incearca sa pastreze intreg, cu pretul unui trai modest, pamantul familiei sale, pentru a-l transmite apoi baietilor. Lui Moromete nu-i place negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei ca poate pastra modul traditional de viata, fundamentat pe munca pamantului familiei: ,,Una din iluziile acestui erou este ca lumea ar putea trai fara bani, iar pozitia asta e a taranului patriarhal". Neinteles de fiii cei mari, care isi doresc independenta economica, Ilie nu poate impiedica fuga acestora la Bucuresti, cu oile si caii familiei.

Titlul "Morometii" aseaza tema familiei in centrul romanului, insa evolutia si criza familiei sunt simbolice pentru transformarile din satul romanesc al vremii. Tema timpului viclean, nerabdator (,,timpul nu mai avea rabdare”), relatia dintre individ si istorie nuanteaza tema sociala.

Perspectiva naratorului obiectiv se completeaza prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, in volumul I, si Niculae, in volumul al II-lea), ca si prin aceea a informatorilor ( personaje – martori ai evenimentelor, pe care le relateaza ulterior altora, de exemplu, al lui Parizianu despre vizita lui Moromete la baieti, la Bucuresti). Efectul acestui element de modernitate este limitarea omniscientei.

Compozitia primului volum utilizeaza tehnica decupajului si accelerarea gradata a timpului naratiunii.

GENERATIA '60

PERIOADA "DEZGHETULUI"

Volumul al doilea, structurat în cinci părți, se încadrează în tema obsedantului deceniu. Este prezentată viaţa rurală perioadă de un sfert de veac, de la inceputul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă, evenimenlele sunt selecționate, unele perioade de timp sunt eliminate (elipsa), timpul naratiunii cunoaşte reveniri (alternanța).

Acţiunea volumului se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea „socialistă" a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. O istorie nouă, tulbure şi violentă, transformă radical structurile de viată şi de gândire ale tăranilor. Paralel cu procesul de disolutie a familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului tradițional, care devine „o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâţi necunoscuţi". Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocuită de o alta, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface.

Evocarea drumului la munte releva in personaj o neobisnuita mobiliate intelectuala, iar scena in care mocanca il infrunta, mari disponibilitati afective. De altfel toti, mai cu seama Tugurlan, observa ca Moromete avea darul ciudat de a descoperi laturile ascunse ale lucrurilor.

"Tugurlan se pomeni gandind fara voia lui ca niciodata pana acum nu se oprise atat de staruitor aspura cuiva. Ce-i casunase acum pe Moromete? Dar ceva cu neputinta de explicat ii adusese la ureche glasul acestuia, parca aievea, cum statea acolo la fierarie si citea zilatul…Ce ciudat citea!” Cu exceptia lui Niculae, toti il acuza ca "sta toata ziua", "esti mort dupa sedere si dupa tutun”. Intr-adevar, pentru Morometem lumea e un sepectacol, personajul are placerea vorbelor, a povestirii, placerea de a se distra pe seama prostiei celorlalti.

Nimic nu se intampla in gospodarie fara incuviintarea lui prealabila. Idealul de viata morometian este conditionat de aceeasi constiinta patriarhala. Nu ii este suficient sa traisca, ci vrea sa fie respectat si chezasia respectului o asigura numai statutul social. De aceea, Moromete doreste pastrarea integritatii pamantului. El nu este un spirit activ, ci unul contemplativ, caruia ii place sa-si analizeze faptele in singuratate: “Cineva il intrebase odata in gluma de ce vorbeste singur si Moromete ii raspunse serios ca asta e din pricina ca n-are cu cine discuta”. Ca urmare, desi evita initial angajarea, structura sa caracteriala va fi angrenata intr-o serie de confiecte ce impugn, inevitabil implicarea. De aici, cheia dramei lui Moromete, care intra in conflict cu propria familie, cu statul si cu istoria.

Acest personaj impune in literature romana stilul morometian, ale carui particularitati sunt umorul, ironia, disimularea si interiorizarea.

In opinia mea, Moromete ii propune citirorului o lume in care actul contemplatiei devine o bucurie a spiritului, iar placerea de a vorbi ii ofera vietii un sens superior. In ciuda timpului care “ nu mai avea rabdare”, protagonistul nu abdica de la idealurile sale.

In concluzie, superioritatea spirituala a lui Moromete se maifesta prin atitudinea sa de personaj contemplativ. Pentru el, timpul are “nesfarsita rabdare”, cu toate ca dupa cum afirma Eugen Simion, “Moromete sta sub un clopot cosmic si drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lui.”

Scena ploii, cand Moromete este udat pana la piele de o “ploaie repede si calda”, este revelatoare. Monologul sau interior arata efortul permanent al lui Moromete de a intelege lumea, schimbarile satului. O intreaga filosofie de viata se cuprinde in gandurile rostite de Moromete; parasite de fiii cei mari, se consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria de parinte: “tot am facut ceva, am crescut sase copii si le am tinut pamantul pana in momentul de fata, desi ei au fugit ca niste tradatori si n-au vrut sa-l munceasca”.

Caracterizarea directa, particularitate a naratorului obicetiv, surprinde drama pierderii salcamului, adevarat axis mundi. Lucrurile, oamenii par a nu-si mai gasi rostu: “Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici”.

Conflictul dintre tată şi fiii cei mari trece în planul al doilea. Conflictul principal opune mentalitatea traditională şi mentalitatea impusă, colectivistă.

Personaje-reflector pentru cele două mentalități sunt Ilie Moromete si Niculae: "În Moromeții, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el si Moromete simbolizează conflictul dintre două concepții despre tăran.”

Fiul cel mic, Niculae, ”un antimoromețian ca filozofie a existenţei, reprezintă în roman mentalitatea impusă, colectivistă. Căutându-și eul, devinde adeptul ”unei noi religii a binelui și a răului”, cum crede că noua dogmă și se înscrie în partidul comunist.

Elemente eseistice, de reflecție morală sunt susținute în discuțiile celor două personaje, tatăl si fiul, care au ca punct de pornire schimbările dramatice impuse de regimul politic si dobândesc semnificatia unei confruntări între doua concepții de viață, între două civilizații.

Sociabilitatea, inteligenta, umorul, bucuria contemplatiei, arta disimularii fac din el un taran neobisnuit , un observator si un moralist. Celor din jur le apare “ca un om sucit cu toane imprevizibile, inchis intr-o meditatie a sa, obscura si impenetrabila”. Tocmai aceasta atitudine il instraineaza fata de ceilalti. Una dintre iluziile lui Moromete este aceea a comunicarii. El banuieste ca oamenii il inteleg, cel putin, nevasta si copiii, si nu-si poate reprima mirarea cand acestia ii interpreteaza faptele altfel decat crede el.

Drama lui Moromete este aceea a contemplativitatii adica, dupa explicatia scriitorului: “este drama omului care, fara a dispretui activitatea, isi da seama ca insul care-i numai activ isi consuma viata si nu intelege nimic din ea, pentru ca devine robul actiunii. Mutenia in care aluneca Moromete, in urma experientei tragice, simbolizeaza disparitia: “ criza il instraineaza de fosta lui ipostaza, pe care o priveste cu ochi straini. Eroul isi intelege finalmente drama, ceea ce face din el un om superior”. ( Mihai Ungheanu )

Scoala de la Targoviste

Cele doua ipostaze diferite, infatisate in cele doua volume, sunt motivate de confruntarea personajului cu timpul. Moromete este portretizar in miscare, prin acumularea detaliilor sugestive. Obiectivitatea observatiei este dublata de finetea analizei interioare, de prezentarea jocului gandurilor lui Moromete.

Ilie Moromete este un personaj dominant, simbolic. Filosof, naiv, actor, infocent, disimulant sunt cateva epitete care se asociaza in mod curent cu acest personaj. Actor, Moromete isi exprima uimirea, nedumerirea sau supararea, calculand efectul fiecarui cuvant, modelandu-si intensitatea vocii, cautand clipa potrivita pentru a-si lansa replica. Moromete are si o mare capacitate de disimulare, ilustrative fiind secventele in care hotaraste vanzarea salcamului sau in care il infrunta pe agentul fiscal. Astfel, reactiile sale sunt uneori, impreivizibile: “Paraschiv nu-i raspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete ramase cateva clipe cu spatele intors spre ce doi de pe prispa, apoi deodata se rasuci pe calcaie si si stiga : N-am!”. Ilie Moromete este un stapan neinduplecat, vocea lui rasuna intr-o variata tonalitate, de la finetea ironica la sarcasmul ucigator.

ROMANELE "OPTZECISTILOR"

PROZA POSTMODERNA

"ZMEURA DE CAMPIE" - MIRCEA NEDELCIU

Lui Moromete ii place viata ca un miracol contemplat. Natura inconjuratoare ofera cadrul propice starii reflexive a acestuia, care analizeaza conditia taranului in lume sau viata in general, fie in fundul gradinii, fie pe lotul lui de pamant. Placerea vorbei este o pasiune pentru taranul mucalit, care profita de orice intalnire cu cate cineva pentru a sta la taclale, desi singurul cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul sau, Cocosila, alaturi de care pierdea ceasuri intregi de dulce lenevie, spre supararea Catrinei, care-l caractrizeaza direct: “Esti mort dupa sedere si tutun […] lovi-o-ar moartea de vorba de care nu te mai saturi!”.

Tehnica amanarii este un alt concept al filosofiei de viata a lui Moromete, el incercand sa taraganeze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construita de prozator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalti fiind inadins provocate de Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran, spunandu-le poruncitor, ferm agentilor, surprinsi de atitudinea acestuia: “N-am!”.

Originalitatea tipului de taran creat de Marin Preda este realizata pornind de la atitudinea fata de pamant: spre deosebire de taranul lui Liviu Rebreanu, dornic de a dobandi pamantul, care inseamna demnitatea sociala si umana, Moromete trebuie doar sa-l pastreze, pamantul reprezinta, pentru Moromete, garantia unitatii familiei si sansa de a se manifesta contemplativ sau senin, cu acele bucurii ale spiritului(de exemplu, politica) in care s-a refugiat, din dorinta unei relatii superioare cu lumea. El este particularizat printre ceilalti tarani prin trasaturile care ii aduc prestigiul in sat: bucuria contemplatiei, placerea de a vorbi, darul povestirii, sociabilitatea, inteligenta, fantezia, umorul, ironia. El are capacitatea de a-si disimula gandurile si sentimentele, de aceea ceilalti considera ca are un comportament bizar, care determina instrainarea de familie.

”Obsedantul deceniu” este o formula prin care Marin Preda desemna anii ”50, perioadă de maximă opresiune totalitară comunistă. Scriitorul înfățișează această perioadă istorică in romanul "Cel mai iubit dintre pământeni", apărut în 1980, „probabil cea mai viguroasă și mai impresionantă frescă a apocalipsei comuniste și a universului concentraționar din anii ”50 ”.

La inceputul celui de-al doilea volum, comportamentul sau sta sub obsesia unei vinovatii asumate. Tatal are incredintarea ca este singurul raspunzator, prin felul sau de a fi, de fuga copiilor. Tot ceea ce intreprinde pana la intalnirea cu fugarii, la Bucuresti, face avand convingerea ca ispaseste vina anterioara. Refuzul copiilor de a-l urma, definitiva instrainare a Catrinei, insingurarea lui Niculae determina nuante ale amaraciunii, totul culminand cu mahnirea traita de prabusirea clasei sale sociale.

Grupari literare influente in epoca destrama, prin abordarea parodica, conventiile modernismului, continuand astfel procesul de europenizare a literaturii romane :

Scoala de la Targoviste (Costache Olareanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Tudor Topa) si « optzecistii » (Mircea Cartarescu, Gheorghe Craciun, Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Ioan Grosan, Stefan Agopian, Ion Bogdan Lefter).

Reprezentantii Scolii de la Targoviste se disting prin cultivarea unei literaturi de factura ludica, parabolica "Livrescul devine calea de delimitare de realul insuficient si murdar, ludicul – calea de supravietuire, jurnalul – forma de autocontrol. " (Eugen Negrici).

Dintre scrierile prozatorilor Scolii de la Targoviste putem aminti ciclul "Ingeniosul bine temperat " al lui Mircea Horia Simionescu, dar si cartile lui Radu Petrescu, care iau forma jurnalului : " Ocheanul intors " (1977),

" Parul Berenicei " (1981).

De asemenea, sunt permise temele arhaice, exotice, pitoresti, dar si alunecarile in fantastic sau mitic pentru a evita alunecarea in realitatea imediata cu desavarsire interzisa (un roman ilustrativ in acest sens este « Lumea in doua zile » de George Balaita, aparut in 1975).

Nu in ultimul rand, suferintele intelectualilor din primul deceniu de dupa al Doilea Razboi Mondial puteau deveni subiect de roman. In astfel de conditii a fost posibila, in anul 1976, publicarea cartii lui Constantin Toiu « Galeria cu vita salbatica », in care un intelectual este determinat sa se sinucida de regimul totalitar.

Romanul politic atinge insa apogeul odata cu aparitia, in 1980, a trilogiei lui Marin Preda « Cel mai iubit dintre pamanteni ».

Orientarea catre romanul cu sugestii mitice si simbolice se accentueaza in anii ’80, prin intermediul lui Sorin Titel cu "Femeie, iata fiul tau " (1983).

Ilie Moromete este un personaj exponential, arhetip al taranului, al carui destin exprima moartea unei luni: “cel din urma taran” (dupa cum a fost numit de Nicolae Manolescu). El reprezinta conceptia traidtionala, taraneasca, fata de pamant si fata de familie; criza satului arhaic se reflecta in constiinta unui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istroiei, cu timpul nerabdator.

Aflat intre tinerete si batranete, cand “numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba viata cuiva”, Ilie Moromete este preocupat de conservarea propriului echilibru launtric, fiind multumit de conditia sa economica.

Eugen Simion consideră opera un roman total, iar Nicolae Manolescu opinează că „sub raportul temelor și, într-o mai mică măsură, al formulelor, Cel mai iubit dintre pământeni poate fi scotit un roman complet: social, politic, sentimental, ideologic, psihologic, eseistic senzațional si polițist, frescă a unei lumi și analiză a unui eșec în dragoste, cronică de familie si spovedanie a unui învins”.

Elemente reflexive, eseistice se întălnesc si în monolongul lui Ilie Moromete, adresat unui personaj imaginar, Bâznae, în timp ce, pe ploaie, bătrănul sapă un șanț în jurul șirei de paie din grădină pentru ca apa să se scurgă, iar în altă parte a satului se pun la cale schimbări hotărătoare pentru destinul tărănimii: „Până in clipa din urmă omul e dator să tină la rostui lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el! [...] Că tu vii și-mi spui că noi suntem ultimii tărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?..." [...] „Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am tinut pământul pănă în momentul de fată — că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu, toată viata le-am spus si i-am invătat — dar pe tine să te vedem dacă eşti in stare cel putin de-atât! O să fii în stare? Nu să-i imbraci și să le dai de mâncare, că asta e lesne, de mâncare îi dai și unei vite în grajd, dar ce le spui!? Ce-i înveți, fiindcă unui copil chiar dacă nu-i intră in cap cât e mic, când se face mare iși aduce aminte. [...] Or să-și steargă picioarele pe tine, că n-ai stiut să faci din ei oameni...".

De asemenea, are loc in aceasta perioada, o recuperare a interesului pentru individualitatea si pentru complexitatea naturii umane, ceea ce genereaza fie o proza a instrainarii, fie una de factura psihologica.

Intre cele dintai romane care au abordat tema instrainarii, ar putea fi amintit "Intrusul" de Marin Preda (1968), ce are oarecare filiatii cu existentialismul literar, promovat si reprezentat de Albert Camus. Se produce, in acelasi timp, si o modernizare a romanului traditional, fie prin aparitia unei literaturi a introspectiei si a analizei psihologice, ca in proza lui Nicolae Breban.

Personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă tăran" reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de familie. Criza satului arhaic se reflectă le in conştiinţa acestui personaj reflexiv, confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.

Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi. Ultima replică a personajului exprimă crezul său de viaţă, libertatea morală: „Domnule... eu totdeauna am dus o viaţă independentă".

Moromeții este un ”roman al deruralizării satului”. Criza ordinii sociale se reflecta în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării. ”Din romanul unui destin, Moromeții devine romanul unei colectivități (satul) și al unei civilizații sancționate de istorie”. (Eugen Simion)

In lucrarea "Literatura romana sub comunism. Proza", Eugen Negrici defineste epoca ,,dezghetului” astfel:

,,La nivelul temelor si al bogatiei universului artistic, proza din aceasta etapa cu greu mai poate fi comparata cu aceea scrisa cu putin timp inainte. Pe panza ei isi fac loc mediile sociale neortodoxe (lumea intelectualilor, burgheziea oraseneasca, lumea targurilor si a mahalalelor, tinuturile arhetipale neatinse de febra vremurilor noi etc.), sentimentele, conflictele si miscarile psihologice etern umane,adica scutite de explicatii ideologice, pasiunile, accidentele sufletesti, crimele si iubirile fara suport partinic, nalucirile mitului si inchipuirile fanteziei. Ba, mai mult, apar chiar ororile comunismului incipient.”

Fiind un roman complex, "Cel mai iubit dintre pamanteni" acopera o vasta problematica: "instrainarea de parinti, pierderea religiei, familia, bucuria scrisului, ura ca drog, violenta relatiilor sociale, sublimul si oroarea in iubire, tragedia fara tragic, omul ca jucaria scoartei etc.", unele teme si motive fiind "vechi, altele necunoscute pana acum in literatura lui Marin Preda".

"Absentii" (1970) Augustin Buzura

Se ,,analizeaza evolutia – pe parcursul al catorva ore de singuratate – a starilor de constiinta ale unui psihiatru (Mihai Bogdan) care traieste in ambianta frustranta a unui institut unde domneste impostura"

"Confesiunea lui Victor Petrini cuprinde intreaga lui existenta. Istoria iubirii pentru Matilda si Suzy este istoria vietii lui sociale. In interiorul romaului de dragoste exista si un roman politic, un roman intelelctual, un roman senzational ( dispariria misterioasa a Caprioarei, uciderea tortionarului, crima din teleferic ), un roman de moravuri ( lupta pentru putere in viata Uniunii Scriitorilor, moravurile universitatilor, viata si moravurile noii clase politice din deceniul al 7-lea etc.) si un roman social in care se studiaza pozitia claselor si noilor relatii dintre indivizi in societate etc. Romanele sunt posibile pentru ca naratiunea ( confesiunea ) nu e liniara, naratiunea prolifereaza alte mici naratiuni ce diversifica, imbogatesc si concureaza tema dominanta a cartii. Puse capat la capat, naratiunile mici prefiguraza o veritabila colectie de scene din viata de provincie in mediul romanesc".

ROMANUL REALIST-PSIHOLOGIC

"MOROMETII" - MARIN PREDA

Titlul cartii, care se regaseste in roman intr-o declaratie de dragoste adresata lui Victor Petrini, la telefon, de Suzy Culala abuz, din cauza excesului de zel al susținătorilor regimului comunist (o frază absolut nevinovată, dintr-o scrisoare primită de Petrini de la un fost prieten plecat în străinătate și membru al organizatiei legionare Sumanele negre, este interpretată greșit de autoritătile comuniste, care cred că Pertini este implicat intr-un complot politic), iar a doua oară pentru că omoară un om apărându-se, un dipsoman agresiv, soțul femeii iubite, Suzy Culala.("Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pamanteni ?!"), una dintre femeile iubite de catre pesonajul-narator, "este desigur ironic. Cel mai iubit dintre pamanteni se doveste un om pe care destinul sau hazardul il priveaza de iubire", fiind, de fapt, "cel mai lovit dintre pamanteni" ( Eugen Negrici ). Titlul se asociaza cu semnificatia simbolica a romanului de dragoste si se intregeste cu fraza care incheie ampla confesiune a naratorului-personaj: "daca dragoste nu e, nimic nu e".

« Carte-puzzle » (M. Cartarescu) ce imbina multiple registre stilistice, diferite tipuri de scriitura si tehnici literare, « Femeia in rosu » este metaroman, un roman despre romanul senzational. Stau marturie numeroase comentarii ale naratorului/naratorilor (ambiguitatea fiind o trasatura postmodernista) referitoare la procesul scriiturii, la culegerea datelor, la modul in care trebuie scrisa povestea. Astfel, precizeaza autorii, a caror prezenta in interiorul romanului este notabil marcata (inovatie postmoderna), “adevaratul senzational prolifereaza intotdeauna monstrous, asemenea unei bombe cu explozie intarziata […] Producatorul de senzational, o specie care in literatura nu beneficiaza de un statut clar si nici de o ideologie convingatoare, e mult mai activ in ceea ce am obisnuit a numi « realitate ». Granitele traditionale dintre fictiune si realitate nu numai ca sunt abolite, dar amestecul dintre cele doua aspecte este exploatat vizibil.

Romanul a apărut în decembrie 1990 la Editura Cartea Românească după ce fusese interzis la Editura Militară în 1988 şi retras din tipografie. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1991, a fost ecranizat de regizorul Mircea Veroiu în 1997 şi dramatizat în 1998, piesa jucându-se pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, în regia Cătălinei Buzoianu.

Preocuparile teoretice ale celor trei autori in domeniul prozei postmoderne constituie, probabil, un factor determinant pentru alegerea formulei epice, aceea a pluriperspectivismului, aceeasi intamplare fiind inteleasa si relatata de fiecare data altfel, pentru ca nu evenimentele in sine conteaza, ci modul in care ele sunt percepute. Subtitlul cartii « roman retro (versiune) » pledeaza de asemenea, pentru tehnica pluriperspectivismului, a unui puzzle narativ

O alta trasatura este parodierea stilurilor traditionale. Opera postmoderna apare ca o scriere « intoarsa pe dos ». Ceea ce construia romanul odinioara (actiune, personaje, timp si spatiu) trec in plan secund : actiunea nu mai urmeaza un fir cronologic, transparent, ci se ramifica, personajele isi pierd individualitatea, poarta masti pe care naratorii le schimba in functie de necesitatile narative, in timp ce scheletul narativ (idei, tehnici, procedee) este adus in prim-plan (M. Cartarescu).

Parodiat initial, apoi analizat si modelat pentru a sluji naratorului, stilul homeric este pretextul pentru introducerea cotidianului: “Cei trei corei – o, Muze !, ce n-ar da, pe acest drum, sa fie corifei (conducator, fruntas), sa inalte flamura (steag, drapel) unui nou stil, sa urce sus pe piscuri, dar nu ! – coboara in subsol, cu picioarele pe pamant ». Antichitatea contureaza o ipostaza a poetului-mesager al divinitatii, prin urmare al unor continuturi de necontestat. Viziunea asupra faptelor este unica, verosimila, conducand spre o finalitate clar prezentata. Spre deosebire de ei, creatorul postmodern este purtatorul mesajului cotidian, al “subsolului », poarta amprenta realului in fiecare enunt. Din aceasta cauza se schimba si viziunea. Cititorul este liber sa isi construiasca propria sa ipoteza despre faptele relatate. Sunt prezentate mai multe viziuni, din puncte de vedere diferite, cu posibilitati de intelegere limitate : moartea banditului ramane, in final, incerta (nu se stie daca cel impuscat de CIA a fost intr-adevar Dillinger), moartea Anei este pusa si ea sub semnul indoielii : moarte naturala, provocata de spaima cu care a trait in permanenta sau crima, o razbunare a complicilor lui Dillinger.

Amplul roman este structurat in zece parti, cu mai multe capitole. Intamplarile sunt relatate, in cea mai mare pare, la persoana 1, din perspectiva personajului-narator, Victor Petrini, profesor de filosofie, intelectual care asemenea eroilor lui Camil Petrescu isi problematizeaza si isi analizeaza cu luciditate existenta. Aflat pentru a doua oara la inchisoare, in asteptarea judecarii procesului, eroul isi rememoreaza viata in scris " si incearca sa-si inteleaga erorile". Asa cum observa Nicolae Manolescu, "evocarea e dublata de interpretarea faptelor traite sau numai cunoscute de narator". Relatarea intamplarilor din perspectiva unui individ aflat intr-o situatie-limita este o conventie romaneasca untilizata frecvent in literatura si ea confera inca de la inceput impresia de autenticitate a confesiunii.

Postmodernismul, in viziunea lui Matei Calinescu, se caracterizeaza prin permanenta dublare si multiplicare a inceputurilor, a finalurilor si a actiunii narate, prin atentia acordata, deopotriva, actiunii si fictiunii, realitatii si mitului, adevarului si minciunii, prin autoreferentialitate (ce face referire la sine, la scriitura proprie) si « metafictiune », prin insertia autorului in text si parodierea acestuia si prin multiplicarea perspectivelor narative si cultivarea naratorului necreditabil pana la extrem.

« Femeia in rosu » este primul experiment de scriere colectiva din literatura romana. Scris la trei maini, doua de eseisti, teoreticieni si critici literari – Adriana Babeți si Mircea Mihăieș – si una de scriitor – Mircea Nedelciu - timp de 17 zile, in plin regim comunist, romanul este publicat in 1990. In conceptia lui Mircea Cartarescu, « Femeia in rosu » este « cea mai importanta opera a postmodernismului romanesc », alaturi de « Ingeniosul bine temperat » al lui Horia Simionescu.

Finalul romanului este scris de către autori: „Acesta era finalul cărţii noastre la sfârşitul lui august 1986. Acum, după rescrierea din august-septembrie 1987, finalul arată cam aşa: «La început se deschid ochii, urechile...»”.

Cartea mai conţine o „Bibliografie selectivă”, cu volumele şi articolele din presă la care se face trimitere sau apar sub formă de fragmente în roman, un „Glosar” în care se explică regionalismele din text şi o „Postfaţă” intitulată „Cucerirea estului sălbatic”, semnată Martin Adams Mooreville, care comentează romanul Femeia în roşu al „celor trei români” şi povesteşte întâlnirea cu Nedelciu, precum şi evenimentele dinaintea şi imediat după revoluţia română din 1989.

Titlul face referire la numele unui film ce i-ar fi avut drept protagonisti pe eroii romanului, rolul lui Dillinger fiind jucat de Edward Robinson, actor de origine romana, iar cel al Anei de Greta Garbo. Intrepatrunderea dintre fictiune si realitate este sugerata de faptul ca nu gasim un film intitulat « Femeia in rosu” care sa istoriseasca o poveste asemanatoare celei relatate in carte. Folosind tehnica romanului senzational, autorii fac apel, in maniera postmodernista, cu spirit parodic si ludic, la o intreaga serie de documente, strategii textuale si referinte livresti, pentru a reconstitui povestea femeii in rosu, Ana Persida Cumpanas, nascuta in satul banatean Lunga si care ulterior emigreaza in SUA, in orasul Chicago, devenind Ana Sage. In anii ’20-’30, ea patrunde in lumea interlopa si ajunge sa-l predea autoritatilor pe faimosul gangster John Dillinger. « Renuntarea la ierarhia de semnificatii a evenimentelor” (Nicolae Manolescu) este sustinuta de faptul ca exista o serie de intamplari care raman in suspensie : daca Ana purta sau nu o rochie rosie in ziua uciderii lui Dillinger, daca era analfabeta sau nu, daca a fost omorata de cineva din banda lui Dillinger sau a murit din cauze naturale.

În capitolele XIII-XVIII, rolul naratorului este preluat de prietenul si avocatul lui Vicotr Petrini, Ciceo Pop, care povesteste la persoana I evenimentele prin care trece Petrini, dar nu el incheie naratiunea, ci revine protagonistul pentru a da o solutie dramei in care a intrat fara voia lui.

Asadar, “desi scris in intregime la persoana intai, Cel mai iubit dintre pamanteni conserva in mare formula clasica a retrospective ordonate, in care existentele sunt restituite, nu retraite intr-un present proustian al memoriei. Povestirea lui Petrini alterneaza realismul sumar, publicistic, cu fantezia caricaturala, proza de aventuri cu cea de idei, intr-un stil original, accesibil si inegal”.

Subicetul romanului este amplu. In prim-plan se afla istoria lui Victor Petrini, care isi reconstituie si analizeaza cu luciditate existenta.

Incipitul si finalul sunt simetrice, semn al reluarii perpetue a povestii. In primul capitol, intitulat « Autopsie », se prezinta demersul si cateva reguli esentiale subliniate de autori, ale procesului prezentat, in stil juridic-administrativ. Textul pare a fi un raport al medicului legist care poate fi citit cu dublu inteles : autopsie a personajului sau autopsie a cartii ( « Trebuie sa nu te contrazici, pentru a nu da ocaziune acestor domni de a stabili alibiuri de contrazicere »).

Finalul reia acelasi proces, de data aceasta in stil memorialistic: « O miza prea mare pentru un subiect atat de…Atat de cum ? Da. In fond, de ce nu ? Se vor apuca, a doua zi chiar, de compunerea si descompunerea acestui corp. De constituirea si desconstituirea lui. Riguros, dupa plan». Acesta cuprinde inceputul romanului, momentul de dinaintea nasterii (scrierii) sale, asemenea unui sarpe care isi inghite coada. Cele doua sensuri din incipit se dezambiguizeaza, prin referirea directa atat la planul nararii, cat si la planul narat. Ultimul capitol, Autopsie, îi readuce pe cei trei corei în 1986, cu intenţia declarată de a face o „autopsie generală” textului scris, ceea ce înseamnă „a vedea cu propriii ochi”, întrucât literatura „tot asta înseamnă: a tăia pentru a înţelege”. Se reiterează concluzia autopsiei care stabilise moartea naturală a „femeii Cumpănaş Ana, în etate de 55 de ani, din Timişoara”, precizându-se ca diagnostic o boală de inimă şi o boală de ficat, fără să se constate vreun semn de violenţă.

Evenimentele se petrec initial intr-un oras din Transilvania al carui nume nu este precizat in roman,dar in care dupa opinia criticii literare ar putea fi recunoscut Clujul, in perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, mai precis in anii ’50-’60.

Intelectual, prefesor de filozofie, asistent univeristar cu stralucite perspective profesionale, aspirand sa compuna “o noua gnoza” si scriind un eseu despre "Era ticalosilor", personajul-narator, Victor Petrini, ajunge sa fie incarcerat de dua ori: mai intrai dintr-un abuz, din cauza excesului de zel al susținătorilor regimului comunist (o frază absolut nevinovată, dintr-o scrisoare primită de Petrini de la un fost prieten plecat în străinătate și membru al organizatiei legionare Sumanele negre, este interpretată greșit de autoritătile comuniste, care cred că Pertini este implicat intr-un complot politic), iar a doua oară pentru că omoară un om apărându-se, un dipsoman agresiv, soțul femeii iubite, Suzy Culala.

Anul 1964 inseamna retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Romaniei si, implicit, inceputul unei asa-numite perioade a ,,dezghetului’’, care se manifesta inclusiv la nivel literar.

Apar acum romane despre anii ’50, epoca ramasa in istorie sub o denumire ce-i apartine lui Marin Preda ca obsedantul deceniu. Dintre aceste romane putem aminti:

In aşteptarea judecării celui de-al doilea proces, eroul rememorează viaţa în scris. Experiențele erotice, femeile pe care le-a iubit, redau simbolic tot atâtea ipostaze ale perioadelor social-istorice pe care protagonistul le traversează.

Tinereţea stă sub semnul erosului. După două relaţii de dragoste eşuate cu Nineta, apoi cu Câprioara, ultima sfârşind în mod tragic, eroul se îndrăgosteşte de Matilda, soţia colegului său, Petrică Nicolau. Căsnicia celor doi aflată oricum într-un punct critic se încheie printr-un divorţ, după care Petrini se căsătoreşte imediat cu Matilda. Deşi este o femeie instruită (este arhitectă), se dovedeşte, în acelaşi timp o fire „voluntară şi dificilă, o „fiinţă abisală, imprevizibilă, jucăria unei forţe obscure" (Eugen Simion), care îi va transforma existenţa intr-un infern. Victor Petrini şi Matilda au împreună o fiică, pe Silvia. La botezul copilului, după ce soţii hotărâseră să se despartă, Petrini este arestat, în mod abuziv. Ajunge la inchisoare, la canal şi apoi într-o mină de plumb, unde cunoaşte treptele cele mai de jos ale abjectiei umane. În această mină de plumb este nevoit ca, pentru a supravietui, să ucidă un gardian. La ieşirea din închisoare este părăsit de Matilda, care se recăsătoreste cu Mircea, un înalt demnitar.

Tipuri de roman

Pentru a-şi câştiga existenţa, Petrini lucrează o vreme la serviciul de deratizare publică şi, în cele din urmă, se angajează la întreprinderea Oraca. Aici se îndrăgosteşte de Suzy Culala (opusul Matildei), o femeie tandră, afectuoasă, al cărei caracter nu s-a înăsprit, deşi a trecut prin nenumărate incercări. Deşi îl iubeşte pe Victor Petrini, Suzy îi ascunde că este căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea. În timpul unei excursii la munte, Pencea îl atacă pe erou, în cabina unui teleferic, iar Petrini, pentru a se apăra, îl împinge în mod involuntar pe soţul lui Suzy într-o prăpastie. Pencea moare, iar Petrini este întemniţat pentru a doua oară şi, în aşteptarea procesului , „scrie romanul vielii lui, cu sentimentul că o carte este un fenomen tot atăt de miraculos şi fatal ca şi celelalte fenomene mari ale existenţei: naşterea, moartea... Înfrânt in viaţa socială, infrânt de mai multe ori în iubire, filozoful [...] află în scriitură [...] o bucurie recuperatoare". Datorită comportamentului său exemplar, pedeapsa lui Petrini este redusă de la şase la doi ani de detenţie. Eroul se desparte şi de Suzy, lipsa de sinceritate a femeii erodând cuplul. Ea pleacă in Italia, iar Petrini, care primește un post de professor de franceză într-o comună, hotărăște să-și dedice viata fetitei lui, Silvia.

Romanul are o constructie circulara, alcatuita din 14 capitole, primul si ultimul capitol fiind intitulate “Autopsie”, iar celelalte au denumiri latinesti, care trimit spre stilul juridic- administrativ: “Iter spectrorum (stricto sensu)” = « Drumul fantomelor », “Animus narradi” ( = "Intentia cuiva de a reproduce ceea ce a aflat de la altii"). Se poate vorbi despre 3 romane intr-unul singur : un roman de tip optzecist, in care Ana este prezentata negativ, de la care pornesc celelalte doua romane. Ea este vazuta de personajele-martor fie ca o tradatoare, fie ca o aventuriera. Al doilea este de tip documentar, nonfictional, riguros, incluzand continuturi diverse, de la procese verbale la articole din ziare si studii istorice, medicale sau militare. Al treilea tip de scriitura este romaneasca : in calatoria lor, cei trei dau nu peste fapte reale, ci peste versiuni ale aceleiasi povesti, deci peste fictiuni. In aceasta parte, precizeaza M. Cartarescu, martorii nu mai sunt consultati, ci « inventati dupa necesitati narative ».

Un episod aparte în roman îl constituie acela al îndepărtării de la catedră a unui mare poet filozof român (este vorba de Lucian Blaga) la care asistă Petrinşi.

Prin "Cel mai iubit dintre pământeni" , Marin Preda a scris, în fond, aşa cum remarcă Eugen Simion „romanul unei mari conştiinţe. Conştiinta, intăi, a unui mare prozator care judecă fără părtinire, fără mistificație [...] o istorie în care forţele se confruntă în chip dramatic; conștiința, apoi, a unui erou care crede în puterea spiritului și in mitul fericirii prin dragoste”.

„Omul e o divinitate înlănțuită de puterea condițiilor”, afirmase Marin Preda, iar din această perspectivă Victor Petrini este un personaj tragic, individual confruntat cu istoria, asemenea altor personaje ale romancierului.

În cele două romane prezentate, Marin Preda demonstrează capacitatea de a aborda diferite tipuri de roman, de a înfățișa artistic perioadele istorice diferite, cu lumea lor, universal rural și lumea citadină, de a utiliza magistral atât narațiunea la persoana a III-a, cât și la persoana I, epicul si confesiunea, încât poate fi considerat un scriitor reprezentativ pentru diversitatea romanului postbelic de până la 1980.

Timpul si spatiul sunt vag definite. In metaroman, cei trei naratori merg pe urmele Anei Cumpanas, de la Lunga la Timisoara. In al doilea plan narativ, Ana, personajul central al romanului, pleaca din Romania in Statele Unite, se stabileste la Chicago, devine Ana Sage, in urma casatoriei cu un avocat, iar dupa tradarea gangsterului, se intoarce pe taram mioritic. Din acest moment urma ei se stinge treptat.

Se pot observa doua planuri temporale : unul al scriiturii ( o perioada de un an : din 1986, ca an al documentarii si scrierii povestii Anei pana in 27 august 1987, anul finalizarii romanului) si al doilea, al nararii ( incepand cu perioada interbelica, o perioada tulbure atat pentru Romania cat si pentru Europa, pana in 1947 anul mortii Anei).

"Morometii" - Marin Preda

volumul 2 (1967)

Actiunea se concentreaza asupra a doua momente istorice semnificative ale deceniului anterior:

- reforma agrara din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce

- transformarea ,,socialista” a agriculturii, colectivizarea, dupa 1949, fenomen abuziv pentru taranime si pentru satul traditional, care intra astfel intr-un proces rapid de disolutie

"Princepele" (1969)

- Eugen Barbu-

Se infatiseaza intr-o maniera parabolica, prin intermediul lumii fanariote din secolul al

XVIII-lea, puterea comunista totalitara

Omul nu mai detine adevarul absolut, pentru ca nu are vederea de ansamblu, el detine mici adevaruri limitate si imperfecte. Poate analiza ceea ce este imprejurul lui, ceea ce vede si simte imediat, insa dintr-o perspectiva relativa, de care este el insusi constient. De aici si spaima lui – motiv in jurul caruia se construieste personalitatea Anei. In « Perturbatio ami », vocea naratoriala analizeaza starea personajului – amestec de spaima si asteptare, care ar fi dus la moartea acesteia, in opinia doctorului Tit Liviu. « Asadar, asteptarea si spaima. Spaima, care e ca un varf de lance indreptat tot timpul spre inima ei, si asteptarea, ca o balta imputita careia nu-i vede marginile […] Asteptarea e grea totdeauna, dar incopciata cu spaima devine ucigatoare. Spaima, asteptarea, aceste unelte care actioneaza numai asupra sufletului tau si care sunt mereu in mana altcuiva ». Acest altcineva ar putea fi destinul, istoria, naratorii, insa niciodata personajul. Spaima Anei este aceea de a-si pierde mama, de a fi casatorita cu o persoana pe care nu o iubeste, spaima de a fi despartita de singura persoana cunoscuta intr-un port american, de a fi descoperita (odata cu legea prohibitiei, personajul continua afacerile cu alcool, devenind patroana unui birt ce ascundea o casa de toleranta), spaima de a nu il intalni pe cel pe care il iubeste, spaima de a fi deportata si asa mai departe.

In lucrarea "Scriitorii romani de azi", criticul literar Eugen Simion identifica mai multe tipuri de roman in perioada postbelica, intre care :

- realismul pshihologic - Marin Preda

- romane de analiza psihologica - Nicolae Breban si Augustin Buzura

- eseul romanesc - Alexandru Ivasiuc si Paul Georgescu

- romanul pitorsc si baroc - Eugen Barbu

- romanul mitic - Fanus Neagu, Stefan Banulescu

- proza autoreferentiala, metaromanul, jurnalul de creatie, specii valorificate mai ales de prozatorii Scolii de la Targoviste

- proza optzecistilor, postmodernista

Tema operei este livreasca: scriitura despre senzational, interesul pentru prezenarea mentalitatii, a gandirii culturale si politice din diverse provincii romanesti, cu precadere Ardeal si Banat.

Compoziţional, subiectul este relatat de mai mulţi naratori în diverse ipostaze, fie sub formă epistolară, fie martori sau persoane care îi cunoscuseră pe cei doi protagonişti, fie documente, scrieri biografice, filme sau consideraţii auctoriale, precum şi multe inserţii, toate acestea fiind numerotate cu titulatura „Sursa”.

Prezentarea fiecarui aspect, intr-un stil colocvial, da impresia unui jurnal detaliat : « iar cei trei…Daca ar fi sa rescrie in fiecare an cartea, ar putea iesi un frumos roman autobiografic. Ei ce au facut intre un paragraf si altul ? Au scris. Au trait. Fiecare dupa puteri ». Scriitura este explicata, coboara din loja exceptionalitatii in cotidian, insa numai in aparenta, intrucat complexitatea operei o inalta. De fapt, senzationalul, atat de dorit intr-o opera fictionala de succes, consta in modul de scriere si nu neaparat in actiunea romanului. La fel cum, precizeaza vocea naratoriala, senzationalul se naste din senzational, asa si romanul se naste din roman, « demontand si remontand mecanismele literaturii senzationale ».

Pe de alta parte, cartea se constituie si in « roman al scrierii unui roman », in metaroman, prin implicarea autorilor, numiti in mod conventional « Emunu », « A. » si « Emdoi », in propria naratiune. Autorii insisi devin personajele propriei carti, numele lor fiind alcatuit din initialele prenumelor adevarate: Emunu (Nedelciu), A. (Babeti) si Emdoi (Mihaies). Ei se documenteaza la fata locului, calatoresc pe urmele personajelor in Banat, Europa, America si inventeaza un martor-cheie al evenimentelor, un proiectionist pensionar din Comlos, pasionat de povestea gangsterului Dillinger, care a vazut filme si a citit reviste referitoare la vestitul bandit. Subiectul ilustreaza scrierea romanului propriu-zis de catre "cei trei corei", a caror contributie "poate fi simultana sau succesiva", dar important este faptul ca "au lucrat cu acelasi fel de vinovatie, adica toti cu intentie sau toti in culpa, participatia va fi propriu-zisa". Cuvantul "corei" are asterisc si este explicat in subsolul ca termen juridic, insemnand "doi sau mai multi participanti cu contributii de autor la savarsirea infractiunii.

ROMANUL POLITIC

"CEL MAI IUBIT DINTRE PAMANTENI" - MARIN PREDA

ROMANUL DUPA 1990

"FEMEIA IN ROSU" - MIRCEA NEDELCIU, ADRIANA BABETI, MIRCEA MIHAES

Tipurile de roman cultivate dupa al Doilea Razboi Mondial acopera, asa cum am vazut, in ciuda constrangerilor ideologice, aproape toate genurile. De asemenea, modalitatile narative traditionale sunt completate de cele moderne sau postmoderne, precum: discontinuitatea epica si temporala, analiza psihologica sau notatia confesiva sub forma de jurnal.

Asadar, in perioada postbelica, destinul romanului romanesc se afla in stransa legatura cu factorul ideologic si politic, chiar si atunci cand adopta formule mascate de reflectare a lumii, precum parabola ori sugestia mitica sau simbolica.

Concluzie

PREZENTARE GENERALA

"Literatura aservita"

Prozatorii de succes ai perioadei interbelice, care se aflau inca in viata si care nu emigrasera in Occident, precum Mircea Eliade, aleg calea compromisului politic, pentru a mai putea publica. Unul dintre ei este Mihail Sadoveanu, care publica o serie de romane reprezentative pentru realismul de factura socialista precum :"Mitrea Cocor" ( 1949 ) sau "Aventura in lunca Dunarii"(1954)

Romane de valoare

Actualmente, problema care se pune este aceea a viabilitatii atat a genurilor, cat si a operelor care le ilustreaza. Exista cateva romane scrise in perioada postbelica, care s-au impus in literatura romana, captand statutul unor capodopere.

In perioada postbelica, destinul romanului

romanesc se afla in stransa legatura cu factorul ideologic si politic.

In primul deceniu de dupa al Doilea Razboi Mondial, intre 1950 - 1960, literatura este "aservita" in totalitate regimului comunist si inregistreaza productii ilizibile ( greu de descifrat ) astazi, compromise, respectand temele si conventiile epice ale momentului, schematismul ideologic, sub presiunea unei cenzuri in totalitate.

Totusi, in acest deceniu al puternicei ideologizari, apar cateva romane care mentin legatura cu valoarea poeziei interbelice si anunta diversitatea romanului postbelic.

"Bietul Ioanide" (1953) - George Calinescu - deschide partie pentru romanul citadin si cel tipologic

"Toate panzele sus!" (1954) - Radu Tudoran - romanele de aventuri

"Morometii" volumul 1(1955) - Marin Preda - proza dedicata lumii satului si ignoratei complexitati sufletesti a taranului

"Groapa" (1957) - Eugen Barbu - proza pitoreasca, de mediu exotic

"Cronica de familie" (1957) - Petru Dumitru - romanul tipologic, istoric si de mediu

TIPURI DE ROMAN IN PERIOADA POSTBELICA