Atât poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Luc

Ambele opere au caracter confesiv. La Arghezi, textul este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moștenire “cartea”, metonimie care desemneaza opera literara . De aceea se întâlnește lirismul subiectiv realizat prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității ( mărcile lexico-gramaticale prin care se evidențiază eul liric):pronume personale, adjective pronimoniale posesive, verbele la persoana I si a II-a singular, alternând spre diferențiere cu persoana a III-a; topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice).

Arte poetice

Titlul poeziei lui Blaga este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu” este așezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei.Plasarea sa inițială poate corespunde influenţelor expresioniste(exacerbarea eului). Dar mai ales exprimă atitudinea poetului filozof de a proteja misterele lumii,izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă: „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional, dar dorinţa arzătoare

pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de intreg,semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ține de o voință de mister specific blagiană.

Curentul modernist refuză copierea realului prin orientarea spre interioritate, astfel se renunţă la regulile de versificaţie, considerându-se a fi o constrângere, se pune accentul pe un limbaj sugestiv, încifrat, impunându-se o nouă sintaxă poetică. Aparținând acestui curent cele două opere literare au versul liber, ingambament, ambiguitatea limbajului, la Arghezi strofele sunt inegale, în timp ce la Blaga lipsesc.

În raport cu titlul poeziei lui Blaga, „Testament” are două semnificaţii: sensul propriu al cuvântului desemnând un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seama in legatura cu transmiterea averii sale. Aceasta este însă accepția laică a termenului în accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament în care sunt adresate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Din aceasta accepție religioasă derivă și sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel, creația argheziană devine o moștenire sprituală adresată urmașilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Testament

Arta poetică

Arta poetică (din ars poetica; franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu normativ caracter, specific esteticii ce desemnează un ansamblu de norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compoziție, stilistică –, în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul etc.

Atât poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, cât şi poezia „Testament” de Tudor Arghezi fac parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, perioada in care se pune accent pe intelectualizarea poeziei și conștientizarea menirii poetului prezentată prin intemediul operei.

Titlul poemului „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este reluat şi în incipit, ca prim vers, fiind îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic : „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ [...]/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Poezia este considerată un act de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii.

Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petale ale unei „corole” uriaşe care adăposteşte mister lumii: „flori” – viaţa/ efemeritatea/ frumosul

„ochi” – cunoaşterea/ contemplaţia poetic

„buze” – iubirea

„morminte” – tema morţii/ eternitatea.

Prima Poetică a fost semnată de Aristotel, în jurul anului 330 î. H., axându-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Horațiu (Epistola către Pisoni), Quintilian ș. a. Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului, celebră este Arta poetică de Nicolas Boileau, din anul 1674:

„...Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire

Din ea luați frumosul, și-a artei strălucire.

Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii,

Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii;

Un loc, o zi anume și-un singur fapt deplin

Vor ține pân' la urmă tot teatrul arhiplin.

(...)

Fii clar, concis și sprinten în orice povestire.”

Incipitul poeziei argheziene este conceput ca o adresare directă a eului liric către

un fiu spiritual, conţinând ideea moştenirii spirituale „un nume adunat pe-o carte”, care

devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Metafora „seara răzvrătită” face trimitere către

trecutul zbuciumat al strămoşilor, care se leagă de generaţiile viitoare prin „carte”. Enumeraţia „râpi şi gropi adânci” sugerează drumul dificil al cunoaşterii străbătut de înaintaşi, „fiule” este adresată cititorului, poetul identificându-se, simbolic, cu un tată, mentor al generaţiilor viitoare. Strofa a treia are ca idee centrală transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel „sapa” – unealtă folosită pentru a lucra pământul devine “condei” – unealtă de scris, iar „brazda” devine „călimară”, autorul aplicând aceeaşi trudă transformatoare prin care plugarii supuneau pământul. Poetul transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă care desemnează poezia ca meşteşug, trudă şi nu ca insprirație divină. Ultima strofă evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă, „domniţa” pierde în favoarea elui poetic: „Întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea”. Poezia este atât rod al inspiraţiei, al harului divin, „slova de foc”, cât şi rezultatul meşteşugului, al trudei poetice, „slova făurită”. Condiţia poetului este reprezentată în versul „Robul a scris-o, Domnu o citeşte”, artistul este un „rob”, un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului “Domnului”.

Conditia poetului in Testament este concentrata in versul “decat un nume adunat pe-o carte”, iar poezia apare ca bun spiritual. Metafora “seara razvratita” face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor care se leaga de generatiile viitoare prin “Carte”.

Mulțumim!

Compoziţia discursului poetic şi metaforele la care apelează cei doi poeţi sunt alte trăsări ce ilustrează modernismul lor.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este alcătuită din trei secvenţe poetice. Prima secvenţă reprezintă incipitul poetic şi reia atitudinea protectoare a eului liric faţă de mister, atitudine reprezentată prin verbele la forma negativă („nu strivesc”, „nu ucid”) care corespund principiilor cunoaşterii lucifece şi se opun cunoaşterii paradisiace. Diferitele forme pe care le ia misterul sunt ilustrate în enumeraţia din finalul secvenţei: „în flori, ochi, pe buze, în morminte” fiecare dintre aceşti termeni formând corola, în timp ce sintagma „calea mea” defineşte destinul poetic creat printr-o viziune proprie. Opoziţia dintre cele două atitudini se realizează atât la nivel morfologic (prin opoziţia verbelor „sugrumă/ sporesc”), cât şi la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”, care se opune metaforei „lumina mea”. Metafora „vraja nepătrunsului ascuns” sugerează farmecul misterului pe care „lumina altora” l-ar putea distruge, iar repetiţia pronumelui personal accentuează prezenţa eului liric, ilustrând lirismul subiectiv. Ultima secvenţă are rol conclusiv: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”, ideea că principiul care stă la baza cunoaşterii luciferice este iubirea.

Ambele poezii au ca temă creația și concepția despre artă, însă viziunea autorilor este diferită. Arghezi vede poezia ca pe un rod al muncii și prin intermediul acesteia devine creator fără a-și asuma mândria creatorului. Blaga consideră că prin intermediul poeziei se pot revela misterele lumii; se integrează în tainele universului, devenind asemenea creatorului. El face distincție între cunoașterea paradisiacă(pe calea rațiunii), misterul fiind parțial redus cu ajutorul logicii, al intelectului; și cunoașterea luciferică (intuitivă, din care face parte si cunoașterea poetica), misterul fiind sporit cu ajutorul imaginației poetice, al trăirii interioare. Creația este un mijlocitor între eu și lume.

Realizatori: Popescu Lumința

Cucoranu Victoria

Ambele poezii fac parte din volumul de debut al fiecărui autor, respectiv volumul „Poemele luminii” (1919) al lui Blaga şi volumul „Cuvinte potrivite” (1927) al lui Arghezi, având rol de program literar, realizat prin mijloace poetice.

Aceste poezii sunt arte poetice deoarece autorii îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia și viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalități de expresie și de creație) și despre rolul poetului ( raportul acestuia cu lumea și creația).