FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

1. Formarea voievodatului Transilvania. Colonizările

A doua jumătate a mileniului întâi după Hristos a cunoscut, în întreaga Europă, procesul de unificare a formaţiunilor prestatale în teritoriile care apaţinuseră Imperiului Roman, sau de configurare statală a populaţiilor care aparţinuseră Imperiului Roman, sau de configurare statală a populaţiilor până atunci migratoare aşezate în zonele romanizate sau înafara acestora. Firesc, uniunile de obşti, cnezatele, voievodatele, ţările româneşti din interiorul şi din exteriorul arcului carpatic au urmat acelaşi drum, în condiţiile dificile create prin migraţiile slavilor şi bulgarilor.

La sfârşitul secolului al IX-lea o altă populaţie s-a aşezat definitiv în Europa – ungurii (maghiarii). Originari din Asia (regiunea munţilor Altai) ei au urmat calea altor populaţii de neam turcic, ajungând pe la anul 889 în “Atelkuz” (ţara dintre râuri, între Nistru şi Prut). După ce la anul 896 susţin lupte cu românii şi slavii, pătrund în Câmpia Panonică (cândva provincia romană Pannonia), de unde lansează expediţii de pradă în teritoriile locuite de germani. Înfrânţi de aceştia în anul 955 se orientează spre răsărit, atacând ducatul lui Salanus (locuit de “vlahi” sau “păstorii romanilor”) aflat între Tisa şi Dunărea mijlocie.

Conform cronicii maghiare “Gesta Hungarorum”, la sfârşitul secolului IX ei au întâlnit trei “ducate” (voievodate): unul între râurile Someş şi Mureş (Crişana de azi) cu centrul în cetatea Biharea, condus de Menumorut; al doilea între Dunăre şi Mureş, cu centrul la Cuvin, condus de Glad; al treilea între Someşuri, cu centrul la Dăbâca, condus de Gelu.

3. Formarea statului feudal Moldova

În spaţiul geografic cuprins între Carpaţii răsăriteni, Bug şi Nistru evoluţia neamului românesc a cunoscut (până la anul 1241) noi progrese de ordin economic, social şi politic concretizate în creşterea demografică şi consolidarea formaţiunilor prestatale de genul ţărilor, voievodatelor, câmpulungurilor, cobâlelor. Documente externe le menţionează ca aparţinând volohilor, vlahilor, blachilor, adică românilor.

După 1241 starea politică şi economică a românilor a fost marcată de invazia tătară, apoi de aşezarea lor în regiunea de la nordul Mării Negre, Crimeea şi teritoriile din jur. Faptul că tătarii erau atunci o populaţie de crescători de animale într-un stadiu inferior de dezvoltare a pus o pecete puternică asupra raporturilor lor cu populaţia autohtonă. Puternici din punct de vedere militar, tătarii au impus românilor plata unor tributuri apăsătoare în principal în produse agricole. Cel mai grav efect a constat însă în lipsa de securitate a producţiei şi comerţului, încât dezvoltarea generală a regiunii a fost frânată.

Totuşi formaţiunile româneşti au continuat să-şi afirme identitatea aşa cum o demonstrează cercetările arheologice şi izvoarele scrise. La anul 1247 un călugăr franciscan, călător prin aceste ţinuturi, menţiona că a întâlnit doi “duci” (dux) numiţi “Roman” şi “Olaha” ale căror stăpâniri se aflau pe drumul de întoarcere de la Hanul tătarilor.

Între 1307-1308 exista o ţară a românilor în partea de nord a Moldovei, aşa cum rezultă din episodul relatat în “Cronica ritmată a lui Ottokar de Styria”; pe la 1326 fiinţa un voievodat românesc în nordul Moldovei, după cum lasă să se înţeleagă cronica polonă a lui Ian Dlugosz şi tot atunci se formase un centru de voievodat la Suceava, aşa cum arată cercetările arheologice. În acest context, ilustrat prin prezenţa indiscutabilă a românilor, a avut loc în anul 1324 o primă campanie ungară împotriva tătarilor.

În anul 1345 regele Ludovic a întreprins o altă campanie în răsărit spre teritoriile pe unde treceau tătarii spre Transilvania. Succesul n-a putut fi consolidat decât în 1353 când a fost constituită o marcă de apărare, adică o fortificaţie în jurul unei localităţi cu rol de conducere politică-administrativă. Încă de mai înainte formaţiunile prestatale româneşti începuseră să se unifice, pentru a face faţă mai bine presiunii tătare. Marca menţionată cu reşedinţa la Baiaa preluat acest rol, încât a devenit capitala unei structuri statale depinzând de regatul Ungariei.

Primul conducător al mărcii a fost Dragoş, voievod român din Maramureş. El poate fi socotit întemeietor al statului Moldovei şi al dinastiei, căci după moarte, în 1355, i-a luat locul fiul său Sas; după 4 ani a urmat fiul acestuia Balc.

Dependenţa statului de regele Ungariei contravenea însă voinţei populaţiei autohtone. Sentimente asemănătoare aveau şi românii din Maramureş unde voievodul Bogdan se ridicase mai demult la luptă; într-un document unguresc din 1343 el era caracterizat drept “neloial”. În alt document din 1349 este pomenit drept “infidel notoriu”. Este probabil ca motivul principal al “răzvrătirii” lui Bogdan a fost încălcarea drepturilor românilor autohtoni de către coroana ungară, care încerca să implanteze în Maramureş colonişti străini.

În anul 1359 voievodul Bogdan, însoţit de oştenii săi a trecut în Moldova, Balc fiind alungat de locuitori. Regele ungur i-a oferit acestuia moşiile confiscate de la Bogdan, iniţiind totodată expediţii în Moldova pentru a-şi restaura stăpânirea. Toate încercările sale au eşuat. Prin donaţia făcută lui Balc, regele recunoştea imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare.

Din acest moment statul feudal Moldova este nu numai întemeiat, ci şi independent, o forţă de sine stătătoare în această parte a lumii.

Primul atac de anvergură împotriva voievodatelor româneşti a fost dat de căpetenia numită Tuhutum împotriva lui Gelu; după ce a prins să afle de la locuitori despre “bunătatea ţării de dincolo de păduri” (Transilva sau Ultrasilvana). Acesta s-a străduit să-i oprească la porţile Meseşului, dar a fost înfrânt şi ucis.

Spre sfârşitul secolului al X-lea ungurii au atacat voievodatul lui Glad însă fără succes, încât individualitatea formaţiunii româneşti s-a menţinut şi după anul 1000, sub un urmaş al lui Glad, numit Ahtum.

În anii 906-907 ungurii şi secuii, populaţie care li s-a ataşat au atacat voievodatul condus de Menumorut. După 13 zile de luptă s-a ajuns la o soluţie de compromis, fiica lui Menumorut căsătorindu-se cu fiul lui Arpad, conducătorul ungurilor. Voievodatul şi-a continuat existenţa.

Aceste atacuri au reprezentat o primă etapă a pătrunderii maghiare încheiată indecis, fiindcă grupurile respective s-au retras în cea mai mare parte în Câmpia Panonică. Faptul este explicabil prin însăşi stadiul şi structura lor de păstori încă nomazi, cu organizare tribală, opusă dispersării în colectivităţi sedentare, agricole.

O a doua etapă a început după 1001, sub conducerea regelui Ştefan I care a aderat împreună cu supuşii săi, la catolicism. De această dată, forţei statale a regatului ungar i s-a adăugat forţa considerabilă a Bisericii catolice, interesată să convertească populaţia autohtonă ortodoxă.

Din descrierea “Viaţa sfântului Gerard” cunoaştem unele aspecte ale confruntării dintre regele ungar şi Ahtum. Formaţiunea acestuia era puternică din punct de vedere economic, legitimă din punct de vedere politic (voievodul aflându-se în continuitate dinastică) având atribute statale precum dreptul de a fixa şi încasa taxe vamale, de a purta o politică externă proprie. În lupta care a avut loc, Ahtum a fost ucis. Teritoriul voievodatului a fost cucerit de regele ungar.

În acelaşi sens s-au desfăşurat lucrurile şi cu voievodatul condus altă dată de Gelu, acum de Gyla cel Tânăr. În documente este numit “principat foarte întins şi foarte bogat” (“latissium et opulentissium”), un “regnum”. Între anii 1002-1003 principatul este ocupat iar Gyla capturat.

Din nou, după aceste evenimente, aşezarea ungurilor în Transilvania, Banat, Crişana a trenat câteva decenii, până au fost luate în stăpânire cetăţile Turda, Biharea şi Medieş (1075). În anul 1111 a fost constituită prima structură administrativă ungară, comitatul Bihor, după model catolic occidental.

2. Formarea statului feudal Ţara Românească

Acumulările economice, demografice, sociale, culturale, realizate în primele secole ale celui de-al doilea mileniu au determinat un adevărat salt pe plan politic: în locul cnezatelor şi voievodatelor de mai înainte, cu suprafaţă redusă, cu mijloace financiare şi putere militară în consecinţă, apar formaţiuni teritoriale însemnate care ating, în foarte scurtă vreme, hotare naturale: Carpaţii meridionali şi Dunărea pentru Ţara Românească, Carpaţii Orientali, Dunărea, Marea Neagră şi Nistrul pentru Moldova.

Saltul la care ne referim nu a însemnat pur şi simplu transformarea acestor formaţiuni prestatale în stat, ci agregarea lor prin mijloace paşnice şi poate militare după cerinţele relaţiilor politice şi juridice pe care le presupunea noul model de organizare a societăţii – modelul feudal. Factorii care au împins societatea spre acest pas au fost cel puţin următorii:

1) Creşterea demografică, care chiar în lipsa dezvoltării economice aduce totdeauna o complicare a relaţiilor între oameni, un spor de tensiune care necesită organe şi persoane în stare să aplaneze conflicte, să apere comunitatea cu creşterea economică. Documente din secolul XIV şi secolele următoare atestă prezenţa a numeroase lanţuri de sate, mai ales de-a lungul râurilor. În prima jumătate a secolului, în Ţara Românească erau între două şi trei mii de sate, la fel în Moldova.

2) Dezvoltarea economică în mai multe planuri : agricol, al creşterii animalelor, al meşteşugurilor. Cercetările arheologice au evidenţiat multe aşezări unde se practicau toate ocupaţiile specifice evului mediu. Un izvor scris, Diploma cavalerilor ioaniţi, emisă de regele Ungariei Bela al IV-lea la 2 iulie 1247, menţionează veniturile aduse de locuitorii Olteniei şi Munteniei. Unele foloase şi venituri urmau să se împartă între rege şi cavaleri, altele urmau să revină acestora din urmă.

Într-un mare număr de aşezări au fost descoperite cuptoare de redus minereul de fier, a fost atestată folosirea războiului de ţesut orizontal, utilizarea forţei hidraulice, producerea ceramicii smălţuite generalizarea roţii olarului cu turaţie rapidă.

Nivelul economic al acestor regiuni este demonstrat şi de episodul înfruntării între voievodul Litovoi şi regele ungar. În lupta care a avut loc pe la 1277, Litovoi a fost ucis iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier. El a fost răscumpărat cu o sumă “nu mică de bani”. Mai târziu, în 1330 Basarab a oferit regelui Carol Robert d’Anjou o despăgubire de 7000 mărci de argint, echivalentul a 1447 kg.

3) Consolidarea clasei feudale. Documentele îi numesc “majores terrae” (mai marii pământului) în Ţara Românească sau “potentes illarum partium” (puternicii acelor părţi) în Moldova. Ei sunt fruntaşii satelor, cnezi, juzi, voievozi care deţin pământuri, turme de animale, case, acareturi. Fiind proprietari pe mari averi, ei sunt interesaţi în reglementarea politică şi juridică a stării de fapt, contribuind efectiv la constituirea statului.

4) Afirmarea politică a unor cnezate şi voievodate formate prin reunirea mai multor uniuni de obşti. Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la mijlocul secolului XIII, următoarele formaţiuni: Ţara Severinului, Ţara lui Litovoi, Ţara lui Seneslau, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Vâlc (Farcaş). Prin dimensiuni, puterea economică şi rolul jucat, ele au acţionat ca forţe prestatale, opuse regatului Ungariei.

5) Conjunctura internaţională favorabilă a fost un alt factor de propulsie în direcţia constituirii statului, căci dificultăţile cu care s-a confruntat regatul ungar la începutul secolului XIV, coroborate cu amintirea marilor pierderi suferite în vremea invaziei tătare au creat, în regiunile extracarpatice, condiţii prielnice operei de organizare statală.

Odată realizate aceste premize, mai era nevoie să apară o personalitate polarizatoare, în stare să adune în jurul său forţele risipite, să le organizeze şi coordoneze. El nu putea fi decât un voievod, un conducător militar şi politic al uneia dintre formaţiunile prestatale puternice. Primul a fost Litovoi, voievod în Valea Jiului şi Ţara Haţegului care se opune cu o forţă armată proprie regelui ungar în perioada 1272-1277. După dispariţia sa Ţara Haţegului a fost ocupată de unguri.

A doua încercare este învăluită în legendă; a avut loc la 1290 când Negru Vodă, voievod de dincolo de munţi, din Făgăraş, a “descălecat” în ţinutul condus mai înainte de Seneslau, la Câmpulung şi Curtea de Argeş. Se pare că, cu acest prilej, neamul Basarabilor şi alţi boieri “de peste Olt” i s-au închinat.

4. Semnificaţia istorico–juridică a constituirii statelor feudale româneşti

Aşadar state româneşti de sine stătătoare apar pe harta Europei din secolul al XIV-lea deşi românii sunt, prin strămoşii lor daco-romani (alături de greci şi iliri) poporul cel mai vechi în răsăritul continentului, cu mult mai vechi decât vecinii lor slavi (ruşi, bieloruşi, ucraineini, bulgari, sârbi) sau unguri.

Dintre explicaţiile date acestei situaţii amintim două:

a) urmările negative ale valurilor de populaţii migratoare, care au făcut imposibilă revitalizarea centrelor urbane, fără de care nu era cu putinţă concentrarea şi organizarea puterii politice.

b) Consolidarea, cu sprijimul Bisericii catolice, a puterii regatului Ungariei, interesat în expansiune spre răsărit şi sud.

Indubitabil, în lipsa invaziei maghiare în Transilvania, voievodatele din această zonă ar fi constituit primul stat românesc căci aici se afla o mare concentrare de cutume daco-romane, aici s-a păstrat tradiţia statalităţii de tip roman, aici existau cele mai bune condiţii economice precum şi o concentrare demografică corespunzătoare.

Faptul că maghiarii, încercând să se organizeze administrativ în Transilvania au făcut apel la forme şi denumiri româneşti, că şi-au însuşit mai întâi credinţa creştin ortodoxă şi apoi pe cea creştin catolică, atestă preeminenţa românească. Forma de voievodat în accepţiune românească a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Din documentele cancelariei Ungariei reiese că şi numele multor slujbaşi ai statului monarhic ungar erau româneşti, provenind desigur din rândul aristocraţiei locale.

Pluralismul prestatal sub forme şi nume diferite şi pluralismul statal sub forma celor trei state româneşti (Transilvania, ca voievodat aflat sub suzeranitate ungară, Ţara Românească şi Moldova) a fost expresia fărâmiţării economice şi caracterului exclusiv agrar specific feudalismului timpuriu. Existenţa a numai trei state româneşti pe vatra vechii Dacii indică poziţia de superioritate faţă de alte regiuni ale Europei unde fărâmiţarea feudală a fost mult mai puternică şi mai durabilă.

La sud de Carpaţi, din momentul 1330, Basarab apare în istorie sub o triplă lumină: întemeietor de stat, întemeietor de dinastie şi cuceritor al independenţei statului.

Ca unificator şi creator de stat Basarab a asigurat poporului său începuturile unui cadru instituţional caracterizat prin graniţe, instituţii centrale şi locale, armată şi legi proprii fără de care orice popor riscă să-şi piardă identitatea. Încă înainte de a-şi cuceri recunoaşterea internaţională el a pus sub stăpânirea noului stat acele teritorii care erau locuite din vechime de români, deci teritorii etnice: de la Carpaţii Meridionalila Dunăre, de la Severin la Nistru. A rămas deocamdată înafara statului teritoriul dintre Dunăre şi Mare, unde formaţiunile prestatale se aflau în prim proces de coagulare.

Ca întemeietor de dinastie, Basarab a mers pe linia progresului istoric fiindcă forma dinastică de guvernământ era atunci cea mai potrivită şi frecventă în Europa şi nu numai.

Basarab a murit în anul 1352 la Câmpulung, fiind urmat la tron de fiul său Nicolae Alexandru. Dinastia Basarabilor a dat Ţării Româneşti mulţi domnitori, conform sistemului ereditar-electiv.

În Moldova, procesul întemeierii statului a avut o desfăşurare asemănătoare. Şi aici unificarea s-a realizat sub spectrul unui pericol extern (tătarii) iar statul s-a aflat la început sub aceeaşi suzeranitate străină (ungară), iar românii din Transilvania au participat la formarea statului.

Dar, diferit de Ţara Românească, independenţa a fost obţinută de alt domnitor decât întemeietorul, prin ruperea relaţiilor de suzeranitate şi rezistenţa armată. Dragoş a fost unificatorul, Bogdan a pus temeliile dinastiei şi a cucerit independenţa.

Situaţia teritorială este asemănătoare: statului lui Basarab i-a lipsit Dobrogea (unită cu Ţara Românească la 1388, sub Mircea cel Bătrân), iar statului lui Dragoş şi Bogdan i-a lipsit sudul Moldovei (întregit mai târziu sub Roman I), precum şi teritorii dintre Prut şi Nistru, ocupate încă de tătari.

Ambele state româneşti extracarpatice s-au întemeiat prin unificarea formaţiunilor prestatale şi prin lupta armată cu oştile regatului Ungariei. N-a lipsit nici componenta religioasă, deoarece regatul ungar a acţionat contra schismaticilor ortodocşi.

Întrucât între momentul dispariţiei statului imperial roman şi momentul apariţiei satului feudal românesc au trecut peste 1000 de ani, este de înţeles că au existat deosebiri faţă de procesul formării statelor feudale din Occident, unde noile structuri s-au subrogat în drepturile statului roman. Populaţia românească însă, a păstrat peste vreme nu numai denumiri, cuvinte, noţiuni de drept roman, ci şi cutume de provenienţă daco-romană.

În general, acest moment de istorie a statului românesc, confirmă specificul dezvoltării noastre de-a lungul vremurilor. Formarea statelor semnifică construcţia acelor condiţii fundamentale fără de care supravieţuirea ca popor era imposibilă.

În acelaşi an este atestat un “Mercurius princeps Ultransilvanus”. Nu există alte ştiri despre această funcţie, ceea ce înseamnă că nu a funcţionat de fel deşi a fost creată. La anul 1176 este atestat “Leustachius woewoda”, o titulatură specific românească. Explicaţia dăinuirii vreme de secole a acestei denumiri este că noii veniţi au trebuit să se adapteze stărilor de fapt, prezenţei românilor ca populaţie autohtonă şi majoritară.

În interiorul voievodatului Transilvaniei au continuat să existe cnezate, ţări şi districte româneşti, împreună cu comitatele înfiinţate de unguri. Pe seama populaţiei locale, în virtutea dreptului cuceritorului (considerat în epocă prioritar în raport cu dreptul primului ocupant) căpeteniile militare politice şi religioase ale ungurilor au primit pământuri, au format domenii. Cum raportul demografic le era net dezavantajos regii Ungariei au iniţiat o politică de colonizări. Primii aşezaţi în acest sistem au fost secuii, aliaţii de avangardă şi ariergardă, mai întâi în Bihor, apoi în Bazinul Târnavelor, apoi în zona de sud-este a Carpaţilor răsăriteni. Aici ei au primit dreptul de a se organiza de sine stătător.

În secolul al XII-lea, în locul secuilor plecaţi spre locurile unde se află astăzi au sosit saşii, grup de populaţii germanice. Denumirea de saş este generică şi provine de la Sax-Saxonia, regiune a Germaniei medievale. De fapt au sosit mai multe grupuri precum flandrensii, teutonicii, valonii, saxonii. Toţi au primit privilegii din partea regelui Andrei al II-lea, înscrise în documentul “Bula de Aur” (Andreanum). Ei au ridicat cetăţi şi oraşe, pe vetrele unor localităţi daco-romane, precum Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Mediaş.

În pofida eforturilor statului ungar şi nobilimii maghiare de a încorpora Transilvania şi a asimila populaţia autohtonă, acest străvechi pământ românesc şi-a păstrat individualitatea. Formaţiunile politice româneşti n-au mai putut crea un stat, însă au rezistat în modalităţi specifice de-a lungul secolelor. Această parte a vechii Dacii si-a păstrat caracterul românesc. Menirea de a forma state româneşti feudale, independente, a revenit românilor din regiunile extracarpatice.

Indiferent de gradul de acoperire cu date şi documente a acestui episod este sigur că la procesul formării statului feudal Ţara Românească au participat şi românii din sudul Transilvaniei, supusă presiuniii maghiare. Este probabil că tot atunci s-au unificat formaţiunile din cele două părţi ale Câmpiei Române, de o parte şi de alta a Oltului.

A treia încercare, pe la începutul secolului XIV a fost reuşită, căci se făcuseră paşi decisivi pe acest drum. Dacă până în acest moment iniţiativa au avut-o forţele politice din dreapta Oltului, de acum iniţiativa a trecut în mâinile forţelor din stânga Oltului, a voievozilor de la Argeş. Cum acţiunea lor era îndreptată împotriva regilor Ungariei (care insistau asupra pretenţiilor lor de suzeranitate) li s-au alăturat şi românii din Făgăraş. Nu este exclus ca primul pas să-l fi făcut Tichomir, tatăl lui Basarab (filium Tochomery). Conjunctura era propice căci regatul Ungariei se afla în criză după moartea lui Andrei al II-lea până în 1308 când se instaurează dinastia de Anjou. Probabil la 1310 Basarab a reuşit să-şi impună domnia şi să fie recunoscut de alţi cnezi şi voievozi. La 1317 Carol Robert a recunoscut aluziv titlul lui Basarab. În 1324 un document din cancelaria ungară îl numeşte pe Basarab drept “voievodul nostru transalpin”. Exprimarea indică cu destulă claritate faptul că Basarab era socotit stăpân peste teritoriul extracarpatic din sud. O astfel de poziţie nu se putea obţine decât prin unificarea formaţiunilor prestatale existente. Cuvintele “voievodul nostru” arată că între cei doi exista o relaţie de tip senior – vasal.

În anul 1327 papa Ioan al XXII-lea s-a adresat lui Basarab “voievodul Ţării Româneşti”, rugându-l să ia sub ocrotirea sa pe membrii ordinului religios dominican care urmau să meargă acolo. De această dată, titlul său personal de voievod este însoţit de numele ţării.

Recunoaşterea titlului de voievod şi menţionarea numelui ţării de către autorităţi exterioare spaţiului românesc constituie dovezi certe ale constituirii statului, căci conform regulilor vremii voievodul, în calitatea sa de comandant al oştirii era şi domn, adică stăpân al pământului şi ţării, suzeran al celorlalţi feudali. Titlul de voievod a rămas în titulatura tuturor domnilor români din întreg evul mediu.

În calitate de conducător al statului, Basarab a avut o capitală – Curtea de Argeş – o administraţie şi o politică externă, susţinută cu mijloace diplomatice şi militare. Din scrierea istoricului bizantin Ioan Cantacuzino ştim că la 1323 Basarab l-a ajutat pe ţarul bulgar Şisman împotriva împăratului de la Constantinopol. De altfel, fiica sa Teodora s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, nepot al ţarului bulgar. Între 1324 –1328 oştile lui Basarab au eliberat de sub dominaţia tătară teritoriul de la gurile Dunării, inclusiv din nordul Deltei, încât amintirea i s-a transmis peste veacuri iar sudul Moldovei a purtat denumirea Basarabia.

Relaţiile cu regatul ungar au fost marcate de două împrejurări: trecerea Banatului de Severin, vechi teritoriu românesc, în stăpânirea voievodului de Argeş (probabil prin moştenire de la tatăl său Tihomir) după ce se aflase o vreme în posesia regelui Ungariei; consolidarea domniei regelui Carol Robert d’Anjou. Documentul din 1324 care conţine expresia “voievodul nostru transalpin” indică existenţa unui compromis, anume regele recunoscuse formarea statului românesc, dar şi Basarab recunoscuse suzeran pe Carol Robert.

Totuşi cauzele conflictului au rămas, iar problema Severinului nu a fost soluţionată definitiv, aşa cum indică un document oficial ungar în care “Basarab transalpinul” este menţionat ca “necredincios al sfintei coroane”. S-au adăugat efectele acţiunilor diplomatice şi militare ale lui Basarab în Balcani, în sudul Dunării, unde se confruntau trei puteri: ţaratul bulgar, ţaratul sârb şi regatul ungar. În vara anului 1330 un corp de oaste a lui Basarab a participat la bătălia de la Velbuzd dintre oştile bulgare şi cele sărbe. Victoria sârbilor a făcut ca Ţara Românească să rămână singură în faţa ameninţărilor regelui ungar.

În septembrie 1330 o oaste ungară condusă de regele Carol Robert d’Anjou a pătruns în Ţara Românească pe la Severin cu scopul de a-l înlocui pe Basarab. Domnul român a încercat să evite războiul oferind suma de 7000 de mărci de argint. Regele nu a luat în considerare propunerea, continuând marşul spre Curtea de Argeş. Tactica adoptată de Basarab (hărţuiri, ambuscade, pustiirea teritoriului) l-a determinat pe Carol Robert să renunţe şi să se retragă spre Transilvania pe alt drum. De această dată, domnul român a preluat iniţiativa; defileul muntos pe unde urma să se retragă oastea ungară a fost pregătit corespunzător. Izvorul istoric Chronicum Pictum Vindobonense a relatat cu amănunte lupta (care a durat 4 zile între 9-12 noiembrie 1330) care s-a transformat într-un dezastru pentru oastea ungară.

Urmările războiului din 1330 au fost în primul rând de natură politică, întrucât victoria lui Basarab, urmând agresiunii oştilor ungare a determinat ruperea stării de suzeranitate – vasalitate şi deci afirmarea stării de independenţă.

Proiect realizat de :

Enache Simona