Conflictul israeliano-palestinian

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Istorie și Geografie

Studii de securitate

Conflictul israeliano-palestinian

Profesor coordonator

Dr. Pintilie Daniel

Student

Efim Popa

Suceava, 2016

În iunie 1967, după un război de doar şase zile, Israelul ocupa militar Fâşia Gaza, Sinai, Platoul Golan, Cisiordania şi Ierusalimul de Est, extinzându-şi dominaţia militară pe un teritoriu de patru ori mai mare decât la începutul războiului şi implantantând colonii de evrei în toate teritoriile locuite de palestinieini. Arafat devine în 1969 preşedinte al OEP şi transformă organizaţia într-o grupare bine organizată cu scop clar, eliberarea Palestinei, şi adună în aripa militară a OEP peste 15 mii de oameni şi donaţii de miliarde de dolari de la diaspora palestiniană.

Organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru, membră în Fatah, eşuează în 1970 în insurecţia pentru cucerirea putereii în Iordania, dar atacă şi ucide 11 sportivi israelieni la Olimpiada de la München în 1972. Ambele evenimente au fost devastatoare pentru OEP, expulzat din Iordania în Tunisia, şi pentru Arafat care devine un demon în ochii presei şi a liderilor occidentali.

Convenţia Mişcării Islamice de Rezistenţă îndemna „Ridicaţi steagul lui Allah peste fiecare centimetru din Palestina”. Organizaţia a câştigat suporteri în şcolile, clinicile, cluburile sportive şi societăţile sociale pe care le deţinea, la concurență cu servicile oferite de OEP. Actelor de nesupunere civilă şi protestelor paşnice le-au urmat represaliile israelienilor şi conflictul a escaladat şi s-a radicalizat. Peste 120 de mii de palestinieni au fost închişi şi cel puţin 1100 de palestinieni au fost ucişi de forţele de securitate israeliene, iar alţi mai mult de 1000 de suspecţi de colaborare cu aceştia au fost omorâţi chiar de către palestinieni. Liderii Hamas au fost vânaţi de israelieni şi asasinați, de-a lungul timpului, liderul fondator Ahmad Yasin în 2003 şi succesorul său Abdel-Aziz Rantissi în 2004, şi de atunci s-a decis păstrarea secretului asupra numelui conducătorului organizației.

În anii care au urmat s-au semnat şi alte acorduri dar, dezangajarea militară israeliană în teritoriile ocupate a fost doar parţială şi nu a fost oprită politica de implantări de colonişti evrei, iar pe de altă parte, deşi Yaser Arafat se angajase să înceteze total actele insurgente şi teroriste contra populaţiei israeliene, ele au continuat prin intermediul unor grupări paramilitare şi paraoficiale - Tanzim, Jihad (război sfănt), Brigăzile Al Aksa, Brigăzile Iz-a-Din-el-Kasam. La 28 septembrie 2000 izbucnise a doua Intifadă. Noua revoltă populară palestiniană îndreptată impotriva israelienilor a durat din nou o jumătate de deceniu şi a fost marcată de violenţe mai mari decât prima.

Au fost demonstranţii palestiniene, s-au aruncat pietre şi s-au folosit arme de foc împotriva trupelor de poliţie, armata istaeliana a folosit împotriva gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc impotriva demonstranţilor, dar a intervenit şi cu tancuri sau atacuri aeriene. Se estimează că au muritpeste 3000 de palestinians şi 1000 de israelieni, dar şi 64 de străini. Hamas şi grupările afiliate au lansat împotriva evreilor zeci de atentate sinucigaşe şi teroriste, în teritoriile palestiniene, pe teritorul Israelului sau în Ierusalimul de Vest, sau în străinătate. În anul 2002 Israelul a construit un zid de-a lungul liniei de demarcaţie care separă Isrelul de Cisiordania, pentru a preveni infiltrarea de atentatori kamikaze şi pentru a împiedica jaful organizat, şi a cedat guvernarea Fâşiei Gaza către autorităţile palestiniene, păstrând un control strâns asupra frontierelor şi mişcărilor de populaţie.

Ca urmare a incapacităţii liderilor israelieni şi palestinieni de a gestiona şi reglementa situaţia, în 2003 este lansată aşa numita "foaie de parcurs" - un plan internaţional de pace al Cvartetului pentru Orientul Mijlociu, format din reprezentanţi ai SUA, UE, ONU şi ai Rusiei, care urma să conducă la crearea unui stat palestinian de facto până în anul 2005.

În februarie 2005, în urma unui summit internaţional la Sharm el-Sheikh, preşedintele palestinian Mahmoud Abbas şi primul ministru israelian Ariel Sharon s-au pus de acord să oprească actele de violenţă şi să susţina implementarea planului de pace, conform foii de parcurs. Israelul va pune capăt unei perioade de 37 de ani de colonizare evreiasca a Fâşiei Gaza şi retrage coloniştii şi cea mai mare parte a trupelor, menţinând doar controlul asupra spațiului aerian şi de coastă. Dar, îndepărtărea forţată a aproape 10 mii de cetăţeni israelieni din Gaza şi întoarcerea lor a divizat societatea israeliană.

În consecinţă, premierul Benjamin Netanyahu a părăsit guvernul, Ariel Sharon a fost aclamat pentru curajul său politic. Hamas a considerat însă retragerea Israelului drept o dovadă a legitimităţii acţiunilor sale violente şi a intrat în viaţa politică, şocând multă lume atunci când în 2006 a câştigat alegerile pentru parlamentul palestinian. Un an mai târziu islamiştii au preluat total controlul asupra Fâşiei Gaza prin folosirea forţei. Dar, dincolo de acţiunile cetăţenilor sau ale organizaţiilor extremiste, nici autorităţile nu şi-au onorat angajamentele, şi de la Acordurile de la Oslo din 1993 şi până în anul 2013 în teritoriile palestiniene au fost implantaţi 1.8 milioane de colonişti evrei şi s-au construit pentru ei peste 50 de mii de noi case, în timp ce, în aceeaşi perioadă, fuseseră distruse încă peste 15 mii de case ale palestinienilor.

Din anul 2007 Fâşia Gaza este sub blocadă aeriană, terestră şi maritimă, impusă de Israel, din motive de securitate, si de Egipt, pentru a detrona gruparea radicala Hamas, o creaţie a Frăţiei Musulmane, organizatie care s-a confruntat cu guvernele egiptene încă din anii 1940. Islamistii au sapat însă tuneluri din Gaza pâna în Egipt, pe unde sunt tranzitate alimente, haine, ciment, maşini, bani şi arme, pentru care Hamas a impus taxe uriaşe. În acelasi timp, după declararea drept “entitate ostilă” a Fâşiei Gaza de către Israel, administraţia Hamas nu a fost mai capabilă sa asigure populaţiei condiţii decente în ce priveşte furnizarea de energie electrică, de combustibil, hrană şi apă, cei 1.6 milioane de palestinieni confruntându-se cu o grava criza umanitară, în condiţiile ăn care 80 % dintre ei depind de ajutorul umanitar din străinătate.

Egiptul nu a reuşit să detroneze Hamas, ci a făcut-o mai puternică, în condiţiile în care economia clandestină le aduce venituri anuale de 170 de milioane de dolari. În 2008 Operaţiunea israeliană Plumb Topit, dusă la sol şi în aer, a durat două săptămâni şi a fost intens criticată pentru rata mare de deces, muriseră 1300 de palestinieni, din care cea mai mare parte civili, şi 13 soldaţi israelieni. A urmat o nouă interveniţie militară în Gaza în 2012, prin Operaţiunea Pilonul Apărării, şi alta în iulie 2014, după ce Hamas a lansat noi bombardamente asupra statului evreu.

Israelienii susţin că operaţiunea terestra din Gaza are ca scop distrugerea tuturor tunelurilor construite de Hamas pe sub graniţă cu scopul de a ataca Israelul şi speră că după distrugerea lor va convinge gruparea Hamas să accepte o întoarcere la situaţia de dinainte: fară rachete lansate împotriva Israelului şi fară bombardamente împotriva Gazei. În acest nou conflict cu palestinienii, ultimele rapoarte arătă: asupra Israelului au fost trase 171 de rachete şi 68 de obuze de mortier, în replică 118 rachete aer-sol şi 15 obuze lansate de pe nave israeliene au lovit Gaza, iar 70 de tancuri au tras asupra zonelor civile.

Au fost distruse mai mult de 10 mii de case, moschei, şcoli şi tabere de refugiaţi palestinieni au fost atacate, unele fiind chiar sub egida ONU, au fost ucişi 2048 de palestinieni, din care peste 70 % sunt civili, şi au fost peste 10 mii de răniţi. Au murit şi 67 de israelieni, între care 64 sunt militari, dar şi un copil de doar câteva luni.

În Gaza şi Cisiordania, cele două componente teritoriale ale entităţii statale palestiniene, trăiesc aproximativ 4.4 milioane de palestinieni, divizaţi în 167 de enclave, segregaţi de un zid lung de 440 de km şi restricţionaţi de 522 de puncte de trecere şi bariere, care împiedică libertatea de mişcare. Alţi 4.8 milioane de palestinieni se află în tabere de refugiaţi, în Cisiordania, Gaza, Siria, Iordania şi Liban, primesc ajutor umanitar ONU şi aşteptă o soluţie privind întoarcerea la casele lor.

În iunie 2006, armata israeliană a intrat cu tancurile în Fâșia Gaza pentru a-și recupera militarul răpit. În 14 - 21 noiembrie 2012 a avut loc Operațiunea Pilonul Apărării lansată de Israel în scop de apărare a locuitorilor săi,cu suportul moral și politic al unora din puterile occidentale din America și Europa. După surse militare israeliene, în cursul operației armata israeliană a lovit în 1500 obiective și a ucis 30 de comandanți din rândurile inamicului. S-a ajuns la încetarea ostilităților cu ajutorul medierii Statelor Unite și a noii conduceri a Egiptului.

După surse militare israeliene, în cursul operației armata israeliana a lovit in 1500 obiective și a ucis 30 de comandanți din rândurile inamicului. Asupra Israelului au fost lansate de către arabii palestinieni din Fâșia Gaza 1,506 rachete, din care 421 se consideră că au fost deviate de instalația de apărare „Cupola de fier”.

În final, războiul a produs probleme interne și în Israel. Lipsa de pregătire militară a israeliților a pus problema competenței conducătorilor. Rezultatele investigărilor care au urmat au foat extrem de critice privind armata, ducând la demisia primului ministru Golda Meir și a ministrului apărării Mosshe Dayan.

”Operațiunile” precedente au fost

„Ploaie de vară” în 2006: 402 morți în Gaza, 7 în Israel

„Plumb topit” între 2008-2009: 1330 palestinieni uciși și 13 israelieni

„Pilonul Apărării” în 2012: 174 morți palestinieni și 6 israelieni

Pe 12 iulie 2014, Israelul a declanșat o operațiune militară în Fâșia Gaza.

Bibliografie

1. Șerban Cioculescu, Războiul de Șase Zile, în: Magazin istori, mai 2007, p.38-39;

2. Mica Enciclopedie de Istorie, Editura Meronia, 2001;

3. Nadia Anghelescu, "Identitatea arabă - istorie, limbă, cultură" Editura Polirom, Iași, 2009.

4. http://www.gandul.info/international/armata-israeliana-a-intrat-cu-tancurile-in-fasia-gaza-pentru-a-si-recupera-militarul-rapit-260874; [accesat la 10.12.2014].

5. http://adevarul.ro/international/in-lume/razboiul-declansat-timpul-armistitiului-minteau-israelienii-spuneau-doresc-pacea-fasia-gaza-1_53c901660d133766a88af0bc/index.html; [accesat la 10.12.2014].

6. http://www.cotidianul.ro/recunoasterea-palestinei-la-onu-o-victorie-a-la-pirus-200887/; Călin Marchievici [accesat la 10.12.2014].

7. http://www.gandul.info/international/bilantul-victimelor-operatiunii-israeliene-in-fasia-gaza-a-ajuns-la-200-de-morti-12936696; [accesat la 10.12.2014].

8. http://www.gandul.info/international/hamas-lanseaza-rachete-catre-centrala-nucleara-dimona-12921015; [accesat la 10.12.2014].

9. http://www.descopera.ro/travelling/3486802-israel-palestina-foaie-de-parcurs-pentru-pace; Claudia Ion [accesat la 10.12.2014].

10. http://adevarul.ro/international/in-lume/infografie-nou-razboi-fasia-gaza-israelul-intra-trupe-terestre-palestinieni-1_53c8348e0d133766a886ab19/index.html; [accesat la 10.12.2014].

Dar, conflictul începuse să escaladeze după izbucnirea, cu totul neplanificat, în decembrie 1987, a Intifadei, o revoltă populară împotriva ocupaţiei israeliene din teritoriile palestiniene care a durat cinci ani, la care se raliază treptat şi OEP, cu greve, demonstrații, boicotarea taxelor către Israel şi cu atacarea soldaţilor israelieni cu pietre, chiar şi de către copiii palestinieni, dar şi prin apariţia Hamas, o nouă organizaţie teroristă, ramură a mişcării egiptene Frăţia Musulmană. Hamas, se opunea total reconcilierii cu Israelul şi considera că statul evreu era o colonie străină care ocupase pământul palestinian, iar terorismul era privit ca o modalitate eficientă de a rezolva problema.

Problema palestiniană a căpătat un nou sens, liderii arabi recunosc OEP-ul ca singur reprezentant legitim al poporului palestinian şi când în 1974 Arafat se adresează în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite spunând „am venit cu o ramură de măslin într-o mână şi cu arma luptătorului pentru libertate în cealaltă, nu lăsaţi să-mi scape din mână ramura de măslin”, OEP obţine statut de observator în cadrul ONU şi apoi statut diplomatic complet, recunoscut de aproximativ 90 de ţări. La 15 noiembrie 1988, Yasser Arafat proclamă, la Alger, Statul Palestina, prin Declaraţia de Independenţă adoptată de Consiliul Naţional Palestinian (parlamentul palestinian din exil), totuşi statul palestinian rămâne o simplă noţiune abstractă.

La sfârşitul războiului, în 13 ianuarie 1949, mai mult de 400 localităţi arabe fusesera rase de pe suprafaţa pământului, se stabilisera noi frontiere şi peste 700.000 de palestinieni îşi găsiseră refugiu în Cisiordania şi în Fâşia Gaza, un teritoriu de doar 290 de km pătraţi, aflate sub controlul ţărilor arabe vecine. „Suntem o generaţie care construieşte ţara, iar fără casca de oţel şi focul de tun, nu vom putea să plantăm un copac şi să construim o casă” declara în aprilie 1956 Moshe Dayan, şeful forţelor israeliene de apărare şi personalitate esenţială în istoria Israelului. Prezenta onorurile pentru un colonist evreu ucis într-un kibbutz din apropierea graniţei cu Fâşia Gaza, aflată atunci sub controlul Egiptului.

Conflictele cu ţările arabe vecine nu erau stinse şi tensiunile au reizbucnit din cauza resurselor de apa, insuficiente în intregul Orient Mijlociu, în 1964 când israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul său, iar Siria a încercat să schimbe cursul afluenților acestui râu, iar situaţia s-a complicat şi prin implicarea actor actori cu interese în zonă. URSS susţinea mişcările siriene de gherilla anti-israeliene, Liga Araba crease Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, iar impetuosul activist palestinian Yasser Arafat devenise lider al partidului Fatah şi idolul unui popor aflat în luptă pentru supravieţuire și recunoaştere.

La 29 noiembrie 1947 Naţiunile Unite hotărau, prin Rezoluţia 181, partajarea teritoriului Palestinei, aflată din 1920 sub administraţie britanică, în două state, unul evreu şi altul palestinian, lumea arabă a respins această decizie. Cu doar o zi înainte de expirarea mandatului britanic, în data de 14 mai 1948, David Ben-Gurion, preşedintele Organizaţiei Sioniste şi al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina, a proclamat independenţa şi fondarea Statului Israel. Chiar a doua zi după declararea fondării Statului Israel, cinci state arabe - Egiptul, Irakul, Transiordania, Libanul şi Siria - au pornit o ofensivă armată pentru distrugerea statului nou înfiinţat.

Conflictul a izbucnit în 1948, odată cu fondarea Statului Israel, pe un teritoriu revendicat istoric şi de palestinienii, când lumea arabă a pornit o ofensivă armată pentru distrugerea statului nou înfiinţat. După războaie şi reconcilieri, atentate, represiuni şi revolte populare, soldate cu victime nenumărate şi valuri de milioane de refugiati, şi după decenii de negocieri, populaţia este grav afectată de violenţă şi distrugeri, de lipsa stabilităţii şi a securităţii, iar pacea pare a fi încă departe, căci fiecare dintre părţi susţine încă “acest pământ este al meu !”.

Israelul vrea recunoaşterea palestiniană a statului evreiesc, dar în concepţia palestiniană acceptarea acestei cerinţe ar însemna trădarea principiilor islamului. Între evrei şi palestinieni sunt încă nerezolvate: recunoasterea reciprocă, graniţele, securitatea, drepturile de partajare a resurselor de apă, controlul asupra Ierusalimului, coloniile de evrei, libertatea de mişcare a palestinienilor şi dreptul de reîntoarcerea a refugiaţilor palestinieni.