Teoria Relativitatii Restranse

Relativitatea restrânsă (Teoria relativității restrânse sau teoria restrânsă a relativității), denumită ulterior teoria specială a relativității sau relativitatea specială, este teoria fizică a măsurării în sistemele de referință inerțiale propusă în 1905 de către Albert Einstein în articolul său Despre electrodinamica corpurilor în mișcare. Ea generalizează principiul relativității al lui Galilei — care spunea că toate mișcările uniforme sunt relative, și că nu există stare de repaus absolută și bine definită (nu există sistem de referință privilegiat) — de la mecanică la toate legile fizicii, inclusiv electrodinamica.

Introducere

Dilatarea Timpului

Dilatarea temporală este fenomenul prin care un observator observă că ceasul altui observator și care este identic cu ceasul său bate mai încet în raport cu ceasul său. Aceasta este interpretată ca însemnând că timpul a "încetinit" pentru celălalt ceas, dar aceasta este adevărată doar în contextul sistemului de referință al observatorului.

Contracția Lorentz, sau contracția lungimii, conform teoriei relativității restrânse, formulată la începutul secolului al XX-lea prin munca lui Einstein, Poincaré și Lorentz, este fenomenul fizic de reducere a lungimii detectate de un observator la obiecte care se deplasează la orice viteză nenulă față de acel observator. Aceste contracții (numite mai formal contracții Fitzgerald-Lorentz sau Lorentz-Fitzgerald) devin observabile, însă, la viteze apropiate de viteza luminii; iar contracția este doar în direcția paralelă cu direcția de deplasare a corpului observat.

Contracția Lorentz

Dependenta masei de viteza

Dependența masei de viteză este un concept specific teoriei relativității. Dacă la viteze obișnuite masa unui corp este invariabilă, la viteze apropiate de viteza luminii masa crește odată cu viteza de deplasare.

Masa, impulsul si energia

În plus față de modificarea noțiunilor de spațiu și timp, relativitatea restrânsă forțează reconsiderarea conceptelor de masă, impuls și energie, toate fiind concepte de bază în mecanica newtoniană. Relativitatea restrânsă arată că, de fapt, aceste concepte sunt toate diferite aspecte ale aceleiași cantități fizice cam în același fel în care arată că spațiul și timpul sunt interconectate.

Există câteva moduri echivalente de a defini impulsul și energia în relativitatea restrânsă. O metodă folosește legile de conservare. Dacă aceste legi rămân valide în teoria relativității restrânse, ele trebuie să fie adevărate în orice sistem de referință posibil. Însă, dacă se fac niște simple experimente imaginare folosind definițiile newtoniene ale impulsului și energiei, se vede că aceste cantități nu se conservă în relativitatea restrânsă. Ideea de conservare se poate salva făcând câteva mici modificări ale definițiilor acestora pentru a ține cont de vitezele relativiste. În teoria relativității, aceste definiții sunt considerate definiții corecte pentru impuls și energie.

Un sistem de referință inerțial este deci un sistem de referință care se mișcă fără alte influențe doar în virtutea inerției sale liber în spațiu. El se definește prin proprietățile sale dinamice și cinematice, astfel încât în absența acțiunilor exterioare este valabilă teorema impulsului, din care se deduce matematic, că în acest caz mișcarea este rectilinie și uniformă cu viteză constantă, deci neaccelerată. Această ultimă proprietate se folosește adeseori și pentru definiția sa clasică.

Sisteme de referinta

Sursa

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii_restr%C3%A2nse#Masa,_impulsul_%C8%99i_energia

https://en.wikipedia.org/wiki/Atomic_clock