Introducing
Your new presentation assistant.
Refine, enhance, and tailor your content, source relevant images, and edit visuals quicker than ever before.
Trending searches
SIMBOLISMUL este o mişcare artistică şi literară de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor, a impersonalității reci a parnasienilor și a naturalismului. Potrivit simbolismului, valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor. Centrul de dezvoltare al acestui curent a fost în Franţa.
Promovând conceptul de poezie modernă, Jean Moréas publică, la 18 septembrie 1886, în suplimentul literar al ziarului Le Figaro, o scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al noii mişcări şi în care propune numele curentului simbolist.
În acel articol, Jean Moréas vorbeşte despre o artă care va fi inamica declamaţiei, a falsei sensibilităţi şi proclamă că poezia trebuie să sugereze, nu să descrie. La acestea adaugă folosirea cuvintelor rare, a metaforelor rafinate şi preţioase şi a versurilor impare ce ar permite reînnoirea limbajului poetic.
Jean Moréas întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista Le Symboliste. Numele propus de Moreas se va impune în faţa celeilalte denumiri a orientării moderniste, lansate de gruparea lui Paul Verlaine, „Decadenţii", şi de revista Le Décadent (1886).
Deşi simbolismul francez a durat foarte puțin, el a feritilizat poezia modernă, negând gândirea ştiinţifică, raţionalistă. Reprezentanții de seamă ai simbolismului european sunt: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, René Ghil, Gustave Kahn. Cu toate că acest curent s-a dezvoltat în Franța, mulți dintre reprezentanții săi sunt străini: Jean Moréas, Stuart Merrill, Vielé Griffin.
Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie culturală puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din centrul şi sud- estul european unde generează şcoli naţionale: simbolism polonez, maghiar, românesc.
Atitudinea comună simboliștilor de pretutindeni este respingerea mediocrității, a platitudinii unei societăți stăpânite de valorile materiale; între societate și nonconformismul scriitorului se deschide abisul.
Noul limbaj poetic este alcătuit din: corespondență, simbol, sugestie, ambiguitate, muzicalitate, imagine poetică. Scriitorii care aparțin acestui curent literar operează foarte mult cu simboluri, ele având menirea de a înlocui expresiile directe, iar raportul dintre simbol si realitatea sufletească nu este dezvăluit, ci doar sugerat.
Reacționând la viziunea realistă asupra cunoașterii de tip rațional, poezia simbolistă va promova cunoașterea intuitivă, empatică. Poezia nu trebuie să fie nici descriptivă, nici narativă, ci sugestivă.
Tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să înţeleagă și să aprecieze nivelul artei adevărate; alte teme și motive simboliste: orașul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanță erozivă, motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, motivul călătoriei imaginare.
Sugestia și simbolul sunt două instrumente literare cultivate de către poeții simboliști; ei cred în magia unei poezii dezvăluite treptat, inefabile, sugerate, și nu descrise și povestite precum aleg scriitorii naturaliști și parnasieni.
Poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufletești specifice acestui curent literar: tristețea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite.
Muzicalitatea creației simboliste: prezența instrumentelor muzicale (emoții, stări sufletești: vioara, flaut, pianul), muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecții auditive).
Sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor percepții diferite (sunet,culoare, parfum).
MATEI CĂLINESCU a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți români în instituțiile academice din Occident pe zona de eseu, literatură și teorie literară. Apărut în 1973, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, a fost la bază, lucrarea de doctorat a lui Matei Călinescu, susţinută la Cluj în 1972, sub îndrumarea preofesorului Liviu Rusu.
Cartea lui Matei Călinescu redă traseul poeziei moderne de la romantism până la suprarealism, având şi un capitol dedicat conceptului de modern în poezia română, punctate fiind toate caracteristicile care definesc într-un fel sau altul, în evoluţia sa, poezia modernă “limbajul devine conştient de sine, de rolul său în comunicarea orală şi scrisă”, „În ceea ce priveşte poetica [..] meditaţia asupra funcţiilor şi limitelor limbajului a jucat totdeauna, şi în chip firesc, un rol esenţial. Cu toate acestea, epoca modernă – ale cărei începuturi pot fi situate în preajma şi în cursul desfăşurării fenomenului romantic – înseamnă pentru poetică o substanţială întărire a «conştiinţei lingvistice»; întregul statut clasic al limbajului e răsturnat: cuvântul poetic nu mai e un simplu mijloc de imitaţie a naturii, el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri. Poezia nu mai recurge la limbaj, ca la un instrument, ci intră în limbaj, în dinamica lui internă, căutând să-l facă să se semnifice în primul rând pe sine“.
Edgar Allan Poe este prima figură reprezentativă pentru poetica modernă analizată în studiul lui Călinescu. Numele principale ale poeziei moderniste franceze sunt discutate de asemenea: Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Lautréamont și Rimbaud, urmate de un capitol dedicat simbolismului francez. Reîntoarcerea în spațiul anglo-american se face prin invocarea lui Ezra Pound și a lui T.S. Eliot.
De la antici până la romantici, între limbajul poetic şi cel comun a fost recunoscută doar o diferenţă de grad. Cu alte cuvinte, s-a crezut că acelaşi lucru poate fi exprimat atât în limbaj vulgar, cât şi în limbaj poetic. Poetica modernă, însă, are la bază o logică diferită de cea a vorbirii prozaice. Simbolurile limbajului poetic sunt ireductibile la simbolurile limbajului comun.
Problema limbajului devine centrală pentru conceptul poeziei moderne: „sunt de fapt două ramuri care se desprind din trunchiul unei comune conștiințe a poeziei ca limbaj”, anume ramura „poeziei pure” identificabilă cu direcția Poe-Baudelaire-Mallarmé, și ramura distructivă, „antipoetică”, începută de Lautréamont și Rimbaud și continuată de mișcările de avangardă (în special futurismul și dadaismul).
Charles Baudelaire (1921-1867), mare poet francez, studiază la Lyon și Paris. În 1855 publică în revista "La Revue des Deux Mondes" 18 poeme din volumul "Florile răului" ("Les Fleurs du Mal"), pentru care va trebui să plăteasca o amendă, din cauza ultrajului la adresa opiniei publice produs de aceste versuri. Baudelaire creeaza o estetică a urâtului în "Florile răului", stabilind o nouă tehnică în poezie, aceea a "corespondențelor" între simboluri și stări de spirit sau între culori și sentimente.
Desi Moréas a dat startul acestei mișcări literare, părintele literar este considerat Charles Baudelaire, care a concentrat în poemul său "Corespunderi" trăsăturile principale ale simbolismului: dezvăluirea corespondențelor între universul exterior și lumea sentimentelor, a analogiilor între elemente, a sinesteziilor. Această poezie este o artă poetică, în care se dezvoltă următoarele teme: relația dintre om și natură, spiritul simțurilor.
Omul își petrece viața în mijlocul unor "codri de simboluri", care îl observă și îl definesc existențial. Reliefarea simbolurilor este un act de creație poetică perfectă, prin senzațiile eufonice și sinestezice care îmbină sunetele și culoarea în corespondențe depline, extrem de sugestive: ”Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,/Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”. Totuși, omul este confuz în raport cu natura, fapt evidențiat prin utilizarea antitezei “Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare”.
Poezia “Corespunderi” de Charles Baudelaire este un dialog între om și natură. Potrivit lui Baudelaire, natura deține puterea de a purta mintea și simțurile omului. Rolul poetului este de a descoperi noi afinități în infinitul de posibile corespondențe, pentru a face ca oamenii să experimenteze unitatea universului.
(1844-1896)
Poet şi prozator francez, unul dintre promotorii liricii franceze moderne, reprezentant prestigios al simbolismului european, Verlaine cultivă o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă.
Paul Verlaine afirmă că arta înseamnă a fi absolut tu însuţi şi formulează, în versurile celebre din Arta poetică (1885), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: "Muzică înainte de toate"; "Suceşte gâtul elocinţei"; "Nuanţă, nicidecum Culoare".
Cifra 9(a versurilor de 9 silabe și a celor 9 strofe ale poeziei) este simbolul perfecțiunii, al unei creații perfecte. În ceea ce privește muzicalitatea versurilor, Verlaine consideră că versul impar creează o mai bună acustică pentru exprimarea stărilor vagi, nedefinite, pentru renunțarea la sintaxa tradițională, și chiar la rimă. El definește noul statut al poeziei moderne, așezată sub semnul armoniei muzicale desăvârșite: "Deci muzica întâi de toate/ Astfel, Imparele prefer,/ Mai vagi, mai libere-n eter,/ Fiind în tot, plutind în toate."
Poetul devine un estet al simțurilor vizuale receptând nuanțe, ecouri cromatice, nu culori pregnante, lipsite de mister: "Nuanța eu râvnesc s-o caut,/ Nuanța, nicidecum Culoare,/ Nuanța doar-îngemănare/ De vis cu vis, de corn cu flaut!".
Muzica deschide calea către toate aventurile spiritului: "Să fie buna aventură/ Când suflă zgribuliții nori/ Care va înflori mentă și cimbrișori.../ Tot restul e literatură", unitatea dintre viaţă şi poezie rupându-se în favoarea ficţiunii .
(1842-1898)
Stéphane Mallarmé a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european. Pentru exprimarea corespondențelor, a legăturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie să se abțină de la a descrie, de la a povesti, căci potrivit esteticii simboliste, poezia nu-și numeste obiectul, ci îl sugerează, așa cum exprima Stéphane Mallarmé:"A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului care e facută să ghicească puțin câte puțin; a sugera, iată visul". Rostul poeziei este de a trezi anumite sentimente prin puterea de sugestie a cuvintelor, de a comunica chiar inefabilul, înrudindu-se cu muzica.
Stéphane Mallarmé
În poezia "Întoarcerea primăverii", Mallarmé evocă sosirea primăverii arătând influența pe care natura o exercită asupra stării sale sufletești, prin descrierea unui univers bogat senzorial și prin transfigurarea primăverii într-un simbol al neputinței. Nu „bolnava primăvară”, renăscătoare a naturii dar şi a nevrozei poetului, ci iarna simbolizează „sezonul artei.
Versurile 3-6 descriu influența naturii primăvăratice asupra poetului: starea lui de spirit este rezumată în versurile: „Neputința se întinde cu un căscat lung”. Apoi poetul încearcă să lupte împotriva acestei depresii: „rătăcește după un vis vag și frumos”, dar nu reușește, „cade”. Primăvara atacă sensibilitatea poetului, astfel toate senzațiile sunt vizate: vizuale „Azur” și „soare”, auditive „păsări ciripitoare”, olfactive „arome de copac” și kinestezice "pământ fierbinte".
Trecerea de la iarnă la primăvară este resimțită „trist” de un poet „trist”, iar titlul sonetului trebuie înțeles într-un mod ironic. Într-adevăr, Mallarmé nu cunoaște o renaștere, ci o moarte: „craniul” său este un „mormânt vechi”. Primăvara reprezintă un semn al vieții și al iubirii, dar pentru Mallarmé este ceva sinistru și plictisitor, iar iarna, un sinonim al creativității și serenității "Și trist, rătăcesc după un vis vag și frumos".
Poetul cade într-o "groapă", așadar pentru el primăvara coincide cu pierderea inspirați-
ei, o moarte spirituală specifică simbolismului, considerând că natura își bate joc de el.
(1854-1891)
Arthur Rimbaud, copilul de aur al simbolismului francez, a scris unele dintre cele mai remarcabile poezii și proze ale secolului al XIX-lea. Opera sa este extrem de expresivă, subtilă, ingenioasă, fiind parcă extrasă din adâncul subconștientului său frământat. Rimbaud a fost catalogat drept unul dintre creatorii versului alb datorită ritmurilor neobișnuite, pe care le-a experimentat în volumul său de poeme în proză, „Iluminațiile”.
Arthur Rimbaud
Ultimele poeme dinainte de exilul lui Rimbaud și intrarea sa în tăcere, "Iluminațiile", scrise în proză, dezvăluie înălțimea caracterului său plin de voință, bucuria lui de a fi poet și rătăcirea lui în teatrul locurilor de basm.
Regăsim in „Iluminații” o serie de tehnici literare specifice simbolismului: folosirea simbolurilor, a sinesteziilor, a corespondențelor, a sugestiilor, muzicalitatea versurilor, cultivarea categoriilor psihice negative (estetica urâtului, gustul pentru macabru, nevroza), mediul citadin.
Astfel, folosindu-se de principiul baudelairian al corespondențelor, Rimbaud propune analogii cu totul nemotivate din punct de vedere al experienței comune, declarându-și independența față de real: răgușeli nebunatice, acre câmpii, îngeri de flacără și gheață, ceruri cenușii de cristal, rumoarea perlelor, șevalet feeric.
Simbolurile sunt folosite cu abundență, fiind acoperită toată paleta stilistică: spațiale (orașul –"orașul cu fumul și zgomotul fabricilor sale", "oraș monstruos"; parcul –în jurul parcului gheretele sunt goale), temporale (ploaia – "crengile și ploaia izbesc în ferestrele bibliotecii"; amurgul – "melancolica leșie de aur a asfințitului"), cromatice ("codru violet", "albul asfințit", "nisipul roz și portocaliu"), vegetale și senzoriale (flori –"florile de vis, flori magice"; parfumuri – "parfumuri purpurii"), estetizante (pietre prețioase – "nestematele îngropate", "sfere de safir", "nuanțe de smarald"; muzica – "muzica strămoșilor").
În concluzie, o incursiune în „Iluminațiile” lui Rimbaud nu poate fi făcută decât fiind susținută de o atenție și de un bagaj consistent de cunoștințe. Poemele în proză din acest ciclu sunt, într-adevar, greu accesibile, dar atât de muzicale și de colorate încat le pot fi iertate obscuritatea și limbajul secret, greu de descifrat.
În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele și textele teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alți reprezentanți sunt Ștefan Petică, Ion Minulescu și, mai ales, George Bacovia, care folosește poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanțe expresioniste sau existențialiste.
Primele idei care prefigurează simbolismul la români și care încearcă să-l teoretizeze apar odată cu Alexandru Macedonski și sunt puse în circulație prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca școală, în Franța, apar în această revistă, încă din primul ei an de existență (1880) articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. Încă din 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre logica poeziei”, în care erau formulate idei care anticipau anumite judecăţi ale lui Mallarmé.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor în literatura română. În numele acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia românească de până atunci - tot ce putea impresiona prin neobişnuit şi bizar.
Corespondențele sunt legături subtile între planul exterior și cel interior, iar lumea este o reflectare a unei stări de spirit. Astfel, răceala, împietrirea afectivă a lumii, exprimată de simbolul “vânt”, cu sugestii auditive și tactile, corespunde senzației de gol sufletesc, exprimată direct de leitmotiv (o idee călăuzitoare): “Stam singur în cavou... și era vânt...”.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului, generat de moartea iubirii: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Această metaforă sugerează ideea că efectul toxic al plumbului a cuprins și lumea interioară. În ceea ce privește prozodia, “Plumb” are o construcție sobră, riguroasă, care sugerează neliniștea. Elementele prozodiei clasice produc muzicalitatea exterioară, prin rima îmbrățișată, măsura de 10 silabe. Muzicalitatea interioară, specific simbolistă, se realizează prin sonoritatea dată de consoanele “grele” ale simbolului “plumb”, dar și de repetarea acestui cuvânt.
În concluzie, poezia “Plumb” a lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă prin teme și motive, prin cultivarea simbolului, a sugestiei, prin corespondențe, cromatică, tehnica repetițiilor, ce conferă poeziei muzicalitate.