revolutia franceza

Revolutia franceaza 1

1

Revoluția franceză (în franceză Révolution française) a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, ​​marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.

Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna august și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat la 21 ianuarie 1793

2

Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792, Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.

Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.

Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante, cum ar fi Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul următor.

Vhechiul regim 3

Forma de guvernământ a Franței era monarhia absolută, în care puterile regilor nu erau limitate de organisme reprezentative, ca parlamentul. Erau răspunzători numai în fața divinității. Regele putea să condamne pe orice persoană la închisoare fără judecată, emițând scrisori sigilate -„lettre de cachet”. Monarhia franceză nu era însă despotică. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, ca Adunarea Clerului, care dețineau drepturi și privilegii asupra cărora regele nu putea interveni, fiind garantate de lege. Regele emitea legi după ce își consulta consilierii chiar dacă nu era obligat să le accepte opiniile. Miniștrii dețineau o putere considerabilă. Controlorul general era cel mai important dintre ei pentru că se ocupa de finanțele regelui. Nu exista un cabinet în care miniștrii să se întrunească pentru a lua decizii în comun. Nu exista un prim-ministru, pentru că regele nu tolera un rival pentru puterea sa. În provincii, puterea regală era reprezentată de intendenții de poliție, justiție și finanțe, fiind numiți de rege, care îi raportau direct regelui, cărora le acordă puteri considerabile în cele 34 de généralités (circumscripții financiare) în care era împărțită Franța. Aceștia supervizau perceperea impozitelor și practicarea cultului. Ei asigurau legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.

Principalul impozit era „la taille”, impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, a cărui povară cădea în întregime asupra țăranilor, datorită scutirilor acordate orașelor și nobililor, plus „la capitation” (impozit pe cap de locuitor) și „la vingtieme” (5% din toate veniturile). Nu există uniformitate în incidența acestor taxe pentru că biserica nu le plătea deloc, iar nobilii nu plăteau „la taille”. Impozitele indirecte, aplicate mai curând bunurilor pe care oamenii le cumpărau decât veniturilor lor, era o povară și mai crescută decât impozitele directe și astfel, aduceau mai mulți bani coroanei, incluzând „la gabelle”(taxa pe sare), care diferea de la o regiune la altă, „lex aides” (pe alimente și băutură), și „l'octrois” (pe bunurile care intrau în orașe).

Monarhia franceză nu primea destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, de aceea, era nevoită să facă împrumuturi ce erau deosebit de mari în timp de război. Plata dobânzilor la datorii în secolul al XVIII-lea a devenit o componentă mai mare din cheltuielile statului. Modul haotic de colectare a impozitelor a făcut că administrația să nu mai primească întreagă sumă obținută, astfel, fermierii generali ridicau impozitele indirecte, plătind o sumă globală în avans guvernului și păstrau pentru ei tot ce puteau aduna peste această sumă. Impozitele directe erau colectate de sute de slujbași, și de multe ori, foloseau banii în scopuri personale, cumpărându-și locurile de muncă. Nu puteau fi demiși, slujbele fiind considerate forme de proprietate privată. Pentru că lipsea o vistierie centrală, către care să fie plătite toate veniturile statului, controlorul nu știa niciodată câți bani au fost cheltuiți într-un an.

Stările provinciale și parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările provinciale funcționau în zone de la periferia Franței, ca Bretania, ce au fost ultimele teritorii independente alipite de monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat și dețineau vechi drepturi și privilegii în materie de justiție și finanțe. Erau scutite de plata unor impozite. Stările provinciale reprezentau în principal nobilimea și se cramponau cu tenacitate de privilegiile lor. Parlamentele era organisme privilegiate care limitau puterea regelui, fiind tribunale-curți de apel, instanțe ultime în zonele respective, fiind în număr de 13, dintre care Parlamentul din Paris fiind cel mai important, întrucât sub jurisdicția sa intră o treime din teritoriul Franței. Cei 2300 de magistrați ai acestor curți alcătuiau „noblesse de robe” (după roba pe care o purtau funcționarii de stat), căci funcția lor le conferea titlu nobiliar. Pentru că magistrații își cumpărau funcțiile, nu puteau fi demiși decât dacă regele le restituia suma cu care și-au plătit slujba. Nobilimea de robă avea și un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată până când nu era înregistrată de toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau critică într-un „remontance” (protest) trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore un protest și să insiste, prin „lit de justice”, ca parlamentul să înregistreze edictul său. Parlamentele s-au opus multor edicte regale ca să schimbe sistemul de impozitare și apărau legea și drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare, fiind însă privite în istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei. [1]

3

Vechiul regim 4

Stările provinciale și parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în Franța sub Vechiul Regim. Pe măsură ce regii creau structuri noi, nu puteau desființau pe cele vechi, ci doar le adăugau acestora pe cele noi. În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34 de généralités și 13 parlamente. Funcționau sisteme juridice diferite: dreptul roman în sud, diversele legi locale în nord, Franța fiind împărțită în zone vamale interne, încât se plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o parte în altă. Existau multe sisteme de măsuri și greutăți. Nu există un sistem administrativ uniform care să cuprinde întreaga țară.

Regele Ludovic al XVI-lea era bine intenționat, evlavios și își lua în serios datoria, crezând că face ceea ce era mai bine pentru Franța. Dar îi lipseau încrederea în sine și energia. Doar de el depindea aplicarea reformelor. Având doar 20 de ani, l-a luat pe Maurepas ca principal sfetnic ce avea 73 de ani. L-a convins pe Ludovic să se debaraseze de orice ministru care încerca să propună reforme sau să ridice obiecții. După moartea lui Maurepas, Ludovic nu a mai avut nici un consilier principal, dar a rămas indecis. Își cunoștea prea puțin țara și poporul. A părăsit zona Paris-Versailles o singură dată înainte de revoluție pentru a inspecta noul port la Cherbourg. Era stângaci și stânjenit în public, nu inspira respect, dar era privit cu afecțiune. Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, era simbolul alianței nepopulare cu Austria, care a adus înfrângerea Franței în războiul de șapte ani. Deși era fermă era considerată frivolă și arogantă, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc într-un an, iar cumnatul ei, contele de Provence, chiar a poreclit-o „Madame Deficit”, fiind detestată de toată lumea. Astfel, reformele erau mai degrabă împiedicate de pasivitatea regelui decât de opoziție.[2]

4

Proiect Istorie 5

5

Clasa A-X-B

Tardea Andreea

Site :Istoria Frantei

Proiect:Revolutia Franceza