Argument
Proiect realizat de elevii:
- Borșan Georgiana
- Iancu Mariella
- Isac Iulia Elena
- Olaru Andrei
- Rață Diana Loredana
Simbolismul nu este doar un curent literar, acesta este o explozie de sunete și culori care îți inundă sufletul și te fac să simți cu adevărat ceea ce a încercat cu patos poetul să transmită.
În încercarea de a descoperi tainele acestui curent literar, am pornit mai stingher, mai cu o hotărâre nebănuită, într-o călătorie anevoioasă care să ne ajute să ne îndeplinim scopul până la capăt.
Poeții simboliști ne invită să pășim într-o lume diferită de cea reală, cea limitată. Acest univers creionat de mari iluștrii ai poeziei simboliste pare o gură de aer, un mic imbold pentru cei care doresc să își exprime trăirile prin versuri, prin cuvinte ușor alese.
Prin acest studiu de caz, dorim să trecem dincolo de granițele lumii comune și să simțim pe pielea noastră avalanșa de trăiri care umple fiecare suflet al creatorului.
~Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului poetic modern din Europa, acest studiu de caz – care apelează şi la interdisciplinaritate – este indispensabil. În Occident, „secolul romantic” intra în agonie. Era vremea schimbărilor: politice, sociale, ştiinţifice, tehnice şi, de sigur, culturale. Adevărata modernitate artistică începe, treptat, să prindă contur. În Franţa, de exemplu, câteva mişcări artistice de un mare rafinament, precum impresionismul, pictural sau simbolismul literar, vor juca un rol important în atmosfera pariziană. Atât pictorii impresionişti, cât şi poeţii simbolişti îşi asumă sarcina de a regândi arta. Aici, îi veţi cunoaşte pe contemporanii francezi ai (încă) romanticilor Alecsandri şi Eminescu, activi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea .~
Simbolismul
Trăsături ale curentului
Prozodia
Proveniență
Muzicalitatea
- fie prin prezenta instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol
- fie prin muzicalitatea interioara a versurilor
- Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber.
- Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare.
- Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.
Simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei:
- „muzica înainte de toate” (Verlaine );
- „arta versurilor este arta muzicii” ( Al. Macedonski );
Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă, ritm, creând cele mai savante armonii verbale, pauze, asonanţe si refrenuri. La unii se ajunge la un joc gratuit de pura virtuozitate, degenerând in formalism, manierism.
- Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program, intitulat „Le Symbolisme”. În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat simbolistă , condusă de poetul Stéphane Mallarmé.Tot atunci, René Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită „filozofic-instrumentalistă”.
- Alţi poeţi, de orientare antiparnasiană, îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaine; ei şi-au luat numele de decadenţi. Reprezentanţi de seamă ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbière, Jules Laforgue. Toţi poeţii amintiţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel, elemente ale curentului simbolist au apărut înainte de 1886.
Sugestia
Motive și teme
În grădină
de Dimitrie Anghel
„Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri
blînde...
Ce iertător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor
plămînde !
Rîd în grămadă ; flori de nalbă şi albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de
argint.
Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia :
Pe faţa ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia
Seninului de zare stînsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mîhnirile şi plînge norocul zilelor de vară.
Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă :
Parcă-mi arunc-o floare roşă o mînă albă de fantasmă,
Ş-un chip bălan lîngă-o fereastră răsare-n fulger şi se
stînge...
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de
sînge.
Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint
Îmi surîdeau cu drag, cum rîde lumina-n foi de mărgărint,
Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau
ocoale...
Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale.”
Fecioara în alb
de Ștefan Petică
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalţă singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.
Şi dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopţile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară. ”
„Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simţi o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopţilor de vară,
Ce se înalţă-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.
De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
• „Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală profundă, dezolare şi tristeţe abstractă, fără ca poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis ca în romantism”(Lidia Bote).
• Natura: spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată muzical ori cromatic sau decor. În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca şi în poezia lui Baudelaire; poeţii îşi propun să dezvaluie „corespondentele” din natură.
Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti, în sensul estompării contururilor sub impresia luminii.
Culorile dominante sunt: cenuşiul, negrul, albul;
Culorile obsesiei sunt: roşul, violetul, galbenul (expresia starilor anxioase).
- Simbolul se realizează prin sugestie de aceea, Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.
- Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare. Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului” şi adaugă: „a sugera,iată visul!” .
- Urmând acest principiu, poeții simbolişti nu descriu, nu narează, nu relatează. Ei resping anacdotica , fabula, reportajul.
- D. Anghel nu descrie florile, în volumul „În grădină”, nici Ştefan Petică fecioarele, în „Fecioara în alb” . Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.
- Ion Minulescu descrie corăbii mari, insule, faruri spre a-şi exprima aluziv, pe cale de sugestie, dorul de călătorii, tentaţia depărtărilor.
Stări sufletești specifice
- Motivele ploii şi al toamnei apar la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă.
Instrumentele muzicale: simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina exprimă emoţii grave; clavirul-tristeţea şi sentimentul disperat al iubirii; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii;,
- melancolia constituie motive uneori exterioare, decorative, alteori vor intra în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei.
- La noi, Ştefan Petică evocă mai toate instrumentele muzicale: vioară, mandolină, pian, harpă.
- Ion Minulescu percepe muzica sentimental, iar Bacovia, grav, dezvăluindu-ne stări nevrotice: ”Iubita cântă-un marş funebru.../Ea plânge,şi-a căzut pe clape,/Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul moare”.
- Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, pelicula este o pictură parfumată a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor(Ştefan Petică-„Când viorile tăcură”).
- angoasa
- monotonia
- nervozitatea
- moartea
- oboseala psihică
- spleen-ul
- disperarea
- nevroza
- apăsarea sufletească
- Iubirea: Simboliştii nu încadreaza tematica iubirii în contextul naturii. Cele doua elemente nu formează, ca la romantici, un tot.
- Predilecţia pentru parfumuri şi muzica este de ordin vital. Alexandru Macedonski, Stefan Petică iubesc viaţa ,sunt însetati de ea. Ei cântă energiile cosmice, iar procesul lăncezirii, ca şi cel al anemiei sau al nevrozei devin rareori trăire propriu-zisă, rămânând simplă manieră”.
- Erotica simbolistă, pe lângă motivul nevrozei, implică şi un univers floral. Un univers floral bine cunoscut aduce volumul „În grădină”, a lui D. Anghel; florile amintesc de cei morţi, de statornicia în dragoste.
- Primăvara este, şi ea, generatoare de nevroze.
- Culorile crude, soarele anemic strivesc nervii.
- Amestecul de anotimpuri creează o stare de ambiguitate într-o abandonare voită, în care sentimentul morţii porneşte din ideea descompunerii.
Aceste stări sunt doar sugerate, fără a fi numite : „A numi obiectul este a suprima trei sferturi din farmecul poemului; a sugera: iata visul!" (Stéphane Mallarmé)
- Corespondenţele sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse ale realităţii. Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului (universul mic) şi lume (universul mare) care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri. Ele tind să exprime relaţiile ce există, pe baza unor afinităţi secrete, între părţile componente ale totului cosmic. În categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre senzaţii, emoţii, imagini de naturi diferite.
Paul Verlaine
(1844-1896)
- Cultivarea sinesteziilor
- Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).
- Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă.
- Este autorul unor volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.
- Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză profundă prin care trece Franţa: războaiele franco-germane si Comuna din Paris.
- Agravarea crizei face imposibilă orice fel de compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză.
Spleen
„Aprinşi erau toţi trandafirii
Si iedera cu totul neagră.
Sunt pradă deznădăjduirii,
De cum te mişti, iubire dragă.
Prea verde marea, prea gingaş
Azurul, mult prea dulce briza”
Charles Baudelaire
(1821-1867)
Definiție
- Ilustru poet francez,considerat (cu volumul de versuri „Florile răului”), întemeietorul poeziei moderne. Opera sa mai cuprinde „Spleenurile Parisului”, „Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi estetice” (critica de artă).
- Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte de romantism, alegând definitv calea modernismului.
- Simboliştii şi-l revendică drept precursor, biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.
- Viaţa de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul burghez.
Arthur Rimbaud
(1854-1891)
Florile răului
„Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.
În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.
Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;
Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.
Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.
Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?
Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?.”
- Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrazneaţă tentativă de schimbare a lumii prin poezie.
- El vede esenţa prometeică a poetului „tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai adânci ale necunoscutului.
- În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de pitagorism şi de orfism, se îndreaptă spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală, se lasă atras de filosofia ocultă şi de scrierile ezoterice.
- Are convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri supranaturale.
Simbolismul românesc
Vocale
„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.Oare
Voiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun?
A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun
Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare.
Golf greu de umbră.E, alb abur, albe pânze
Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.
I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând
De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”
Etapele
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.În concepţia simboliştilor, descripţia rece, parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă, naturalistă, urmărind să decupeze “o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o realitate superficială, o lume a aparenţelor.
Simbolismul românesc cunoaște 4 etape:
I. Momentul tatonărilor
IV. Simbolismul autentic ( bacovian )
Literatorul
Literatorul a fost o revistă literară, înființată de Alexandru Macedonski. A apărut la București, cu mari intermitențe, între 1880 și 1919.
Inițial a teoretizat, prin Macedonski, poezia socială, urmând tradițiile progresiste ale pașoptiștilor. Ulterior a militat în chip confuz și nediferențiat pentru simbolism, instrumentalism, sau neoromantism, precum și pentru parnasianism, adoptând astfel o atitudine eclectică. Printre colaboratorii mai de seamă, permanenți sau incidentali, ai revistei, se numărau și Vasile Alecsandri, Traian Demetrescu, Cincinat Pavelescu, Ștefan Petică, Alexandru T. Stamatiad, Tudor Vianu, Duiliu Zamfirescu, dar și alții.
Stéphane Mallarmé
(1842-1898)
- se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual.
- Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ).
- Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia.
- Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.
- al experienţelor este marcat prin activitatea lui Alexandru Macedonski la revista „Literatorul”.
- Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Poetul accentua, astfel, latura romantică a poeziei.
- După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică.
- Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”.
A doua etapă
III. Simbolismul exterior
- A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată de activitatea literară a lui Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea de combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului libertăţii şi a progresului în artă.
- Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia nouă trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai exact, o limbă numai şi numai a poeziei.
- Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866, din care iese mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul.
- Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare.
- Ca şi Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.
- Simbolismul formal, care pune accent pe muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu.
- Poezia acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste.
- Poetul manifestă atracţie pentru tehnica şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele sonore rezultate din neologisme cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante prin sonoritate.
- De provenienţă simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică.
- Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul naţional nu este un monopol al sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu apare numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa nouă este că introduc în poezia română preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”.
Briză marină
„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.
Să fug!Să fug aiurea!Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
În calea unei inimi care închină mării
O, nopţi!nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.
Tot am să plec!Fregată-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”
Ion Minulescu
Ștefan Petică
Opera literară și publicistică
Ştefan Petică
- Cântecul Toamnei. Serenade Demonice. Poeme de Ştefan Petică, Bucureşti, Ed. Gr. A Tăbăcaru (Noua Tipografie Profesională, Dimitrie C. Ionescu), 1909, 40 p.; cu un portret al autorului.
• Cronici de Ywann [Ştefan Petică] după M. Straje, Fără prefaţă, Iaşi, Tipografia „Dacia”, 1897, 86 p.
• Fecioara în alb. Când vioarele tăcură. Moartea visurilor. Poeme de Ştefan Petică, Bucureşti, 1902, 83 p.
• Fraţii. Dramă în patru acte, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Mihai Eminescu”, 1903, 80 p.
• Morfologia socială, Bucureşti, 1903 (Ştefan Petică, Scrieri, vol. II, 1974, p. 629)
• Sociologia veche şi sociologia nouă, Conferinţa ţinută la Congresul ştiinţific de Ştefan Petică, secretarul Secţiunei ştiinţelor sociale,Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, 1903, 16 p.
• Notarul furtună (libretul dramei în 3 acte, operă comică, 1897), în colaborare cu Macedonescu şi maestrul C. Dumitrescu (semnalare în „Lumea nouă”, 21 dec. 1897; lucrare pierdută)
• Păcatul strămoşesc (dramă în 3 acte) semnalate în revista „Lumea nouă”, 18 febr. 1895
• Solii păcii (dramă în 3 acte, în versuri, în revista „Literatură şi Artă Românească” din 10 aprilie 1900.
• „La Creatura di bianco vestita”, poeme în „România Jună”; avanpremieră a volumului „Fecioară în alb”.
• „Moartea visurilor”, „Serenade Demonice”; schiţe, amintiri; articole de critică literară, sociologie, estetică, risipite şi semnate cu pseudonim (Ywan şi Erics).
• „Herzen şi Turgheniev”, articol în „România Jună” (14 mai 1900)
• „Arta Naţională”, articol în „România ilustrată” (martie-septembrie 1901; despre concepţia generală asupra statelor)
• Studii privind poezia franceză (St. Mallarmé), germană (Stephen Georg, Hugo von Hoffmanstal, Wagner)
• Prietenii poporului (comedie politică)
• Debut ziaristic (în 1896) cu articole în revista „Lumea nouă”; Colaborare literară: poezii în revistele „Lumea nouă literară şi ştiinţifică”; „Literatorul”
• „Momentul naţional în artă” în „România Jună” (7 mai 1900)
• Articole în „Economia naţională” (1900) a lui Băicoianu
• Poeme, Ediţie îngrijită de N. Davidescu, Bucureşti, Adevărul S.A., 1932.
• Opere, Ediţie îngrijită de N. Davidescu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938.
• Scrieri, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii, variante, de Eufrosina Molcuţ, Bucureşti, Ed. Minerva, vol. I, 1970, vol. II, 1974.
• Ruinele viselor, Cuvânt înainte, selecţie şi redactare de Ştefan Andronache, Tecuci, Biblioteca Municipală, 1994, 98 p.
- ''Minulescu a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului românesc (....). Lirica lui Minulescu e în marginea celui mai autentic simbolism și dacă ea a plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri și explicația nu va fi nicidecum în câmpul versificației (...).'' (G.Călinescu)
- Minulescu își închipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj într-un spectacol. Reabilitează lirismul comun și, pentru că romanța devine la el un soi de program de comunicare în stil impresionist, "jovial și expansiv, revârsat și bonom, cu clipiri șirete și complice" (Șerban Cioculescu).
- Timbrul poetic minulescian este unul extrem de personal.
- Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.
Simbolismul european
• „Ştefan Petică nu a fost poet numai în versurile lui, ci în întreaga lui făptură, în linia generală a vieţii şi în viaţa cotidiană. Prin structura lui constitutivă, prin optica lui nativă vedea lumea din afară şi dinăuntru, vedea totul prin prisma de cristal şi defigurare miraculoasă a poeziei.”.
(D. Karnbatt, Boema de altădată,
Ed. „Vremea”, Bucureşti, 1944, p. 111 – 112)
• „Este surprinzător cât de modern era Petică, simplu fiu de răzeş din satul Buceşti, judeţul Tecuci, (...) Ideile lui sunt din toate punctele de vedere remarcabile şi solide, superioare epocii sale” ...
G. Călinescu (1941), Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent,
ed. a II-a, revizuită şi adăugită; ediţie şi prefaţă de Al. Piru,
Ed. „Minerva”, Buc., 1982, p. 685 (ed. I, 1941)
• „Între macedonskieni el fusese spiritul cel mai cultivat, mai cuprinzător şi mai adânc” (Rodica Zafiu, 1996).
• „În literatura românească puţini poeţi au avut, mai profund decât Petică şi mai contaminant decât el, simţul fatalităţii tragice, al durerilor misterioase, fără pricine, aproape estetice prin intensitatea lor pur cerebrală, şi al unei vaste şi mute, până la teatral, agonii; peisajul ca şi spectatorul, omul cu natura, realitatea cu iluzia se îmbina astfel pretutindeni, în această poezie, pătrunzătoare ca un ţipăt de ajutor în noapte, într-o fastuoasă şi permanentă rugă murmurată cu spaimă.”
(Nicolae Davidescu, 1922)
• „Prin abundenţa textelor difuze, diluate, se creează la un moment dat o impresie de fad, de inconsistenţă, de lume prematur fanată, de sentimentalitate cu tremolări desuete”
(Constantin Ciopraga, 1970)
• (…)„Poezia lui Şt. Petică este considerată ca fiind elegiacă, care uzitează de tehnică simbolistă a obsesiei – laitmotive, refrene, a monotoniei.”
Elena Zafiu, 1996
• „El inaugurează, de fapt, procesul de modernizare al poeziei noastre, fiind primul poet simbolist autentic şi, în acelaşi timp, teoreticianul profund şi subtil al noului curent literar [...] Volumul de poeme „Fecioara în alb” (1902) apare ca o operă-cheie, marcând jaloanele unui nou limbaj, căci, pentru prima dată aici tendinţele incidentale spre modernism, din poezia anterioară, sunt ridicate la rang de sistem şi încorporate unui nou gen de discurs poetic, volumul constituind cea dintâi manifestare autentică a simbolismului românesc”.
(Eufrosina Molcuţ, Ştefan Petică şi vremea sa,
Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1980, p. 184, 189-190.)
• Ştefan Petică este „primul literat român care a creat prin poemul în proză – tipic simbolist – o specie viabilă a literaturii române si ca veritabil creator al dramei simboliste autohtone, prin piesa „Solii păcii” (1901).
(Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză,
Ed. „Minerva”, Bucureşti, 1981)
- Cultivând motive lirice tipic simboliste, poezia sa cântă mirajul ținuturilor exotice, marea, aspirația spre un absolut indefinisabil, stările sufletești enigmatice apăsate de melancolie, ispită erotică și moarte, într-un limbaj alegoric de o sonoritate exterioară specifică. Viziunea sa este în cele mai multe cazuri a unui umorist sentimental fantezist.
- "Altă întâlnire cu Ion Minulescu":
Poetul Minulescu participând la o șezătoare literară la Mediaș, în perioada interbelică, invitat fiind de poetul George Popa, inițiatorul revistei literare "Lanuri", l-a întrebat pe scriitorul medieșean cine-l va prezenta la această manifestare literară. George Popa, care era mai scund de statură, i-a răspuns: "Eu." Minulescu i-a replicat: "Păi bine măi țângăule, la Blaj m-a prezentat un popă cu o barbă cât o mătură. Tu, cred că nici nu știi mânui briciul." După șezătoare, poetul simbolist i-a spus lui Popa, cerându-i iertare: "Dragă Popa, te rog să mă ierți. Ți-am spus că nu poți mânui briciul, dar am văzut că îl mânuiești foarte bine, însă în loc să te bărbierești pe tine, m-ai bărbierit pe mine."
Ştefan Petică
(22 ianuarie 1877, Buceşti, Iveşti – 17 octombrie 1904, Buceşti)
Poet simbolist, Ziarist, Traducător, Publicist
Opera lui Ion Minulescu
Versuri:
- „Romanțe pentru mai târziu”, Ed. Alacalay, 1908,
- „De vorbă cu mine însumi”, București, 1913
- „Spovedanii”, colecția Manuscriptum, 1927
- „Strofe pentru toată lumea”, Ed. Cultura Națională, 1930
- „Nu sunt ce par a fi”, Ed. Fundațiilor, 1936
- „Versuri”, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939
Intelectual autodidact, poliglot, cu preocupări multidisciplinare umaniste în literatură (franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, de unde a efectuat traduceri), filozofie, sociologie, antropologie, astronomie, istoria artei, finalizate cu comentarii literare, articole, studii, note, recenzii pertinente şi incisive. A efectuat documentare specializată, achiziţionând cărţi şi publicaţii de la diverse edituri de marcă din România, Italia, Franţa, Anglia şi Germania.
Şi-a asigurat singur existenţa, practicând cu succes jurnalistica politică şi literară, îndeplinind – între anii 1898-1904 – funcţiile de ziarist acreditat la „Capitala” (1888), prim redactor la „L’Echo de Roumanie. Journal Conservateur” (1902), secretar de redacţie la „Literatorul” (1899) al lui Al. Macedonski, redactor la „România Jună” (1900) şi „Economia naţională”.
Proză:
- „Casa cu geamurile portocalii”, B.P.T., 1908
- „Măști de bronz și lampioane de porțelan”, Ed. Alcalay, 1920
- „Lulu Popescu”, Ed. Alcalay, 1920
- „Pleacă berzele”, Ed. Alcalay, 1920
- „Roșu, galben și albastru”, Ed. Cultura națională, 1924
- „Manechinul sentimental”, Ed. Cultura națională, 1926
- „Corigent la limba română”, Ed. Cultura națională, 1929
- „Bărbierul regelui Midas”, București, 1929
- 3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
- „Cetiți-le noaptea”, Ed. Cultura națională, 1933
Ecce homo
- publicată în volumul „De vorbă cu mine însumi” (1913)
„Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...
Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...
Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.
Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui dïn urmă Ne'nţeles!...”
IX Ah, palidele umbre pe albele perdele
Ah, palidele umbre pe albele perdele:
Icoane de madone uitate-n mănăstiri,
Parfumuri adormite în file de psaltiri,
Ce trist le port în suflet în nopţi adânci şi grele!
Acorduri murmurate de negre pianine
Atinse-ncet şi dulce de mâini ce-au tresărit,
Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit,
Sunt lacrimi neştiute-n tainice suspine.
O mână diafană ce lunecă pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri de mormânt
E tot minunea veche mai sus de orice cânt,
Iar ochii par o mare de-adânci şi triste ape.
Şi lampa ce veghează! Albastra ei lumină
Căzând pe frunţi plecate sub caldul vis tăcut
Vesteşte vechea pace senină din trecut
Ca ruga ce se-nalţă în seri de lună plină.
Afară e-ntuneric. Încet mărunta bură
Din cerul greu ca plumbul se cerne amorţiu
Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu
Şi eu mă duc ‘nainte pierdut în ceaţa sură.
Alexandru Macedonski
- Alexandru Macedonski ( n. 14 martie 1854, Bucureşti-d. 24 noiembrie 1920, Bucureşti) a fost poet, prozator, dramaturg şi publicist român.Este primul reprezentant al simbolismului în limba română, inspirându-se din literatura franceza. Acesta este perceput în limba română ca teoreticianul simbolismului şi poetul care face trecerea de la romantism la modernism prin încărcătura simbolistă a operei sale şi prin inovaţiile tematice şi tehnice introduse în versificaţie.
- Articolele "Despre logica poeziei" (1880) şi "Poezia Viitorului"(1892) publicate în "Literatorul" prefigurează necesitatea înlocuirii retorismului romantic cu noi formule de exprimare poetică.
- De la volumul de debut "Prima Verba"(1872) şi continuând cu volumele "Poezii", "Excelsior", "Flori Sacre" şi "Cartea de Aur", Macedonski aduce un suflu poetic nou care va schimba evolutia liricii româneşti.
- În lirica sa se interferează elementele clasice, romantice şi simboliste deschizând drumuri noi în poezie.
- Primele idei care prefigureaza simbolismul la romani si care incearca sa-l teoretizeze apar odata cu Macedonski si sunt puse in circulatie prin revista poetului, "Literatorul".
- În ciuda inegalităţilor şi a aspectelor contradictorii ale operei sale, Macedonski este un scriitor mare, de certă valoare. "Poezia modernă s-a pierdut în mărunţişuri şi Macedonski e un poet de aripi mari, de patos, de atitudini."
- Se poate spune despre Macedonski că este iniţiatorul unei direcţii poetice şi estetice noi, originale. El este tipul artistului multiplu: un teoretician, un animator, un propagator, dar şi un creator care s-a impus în poezie, proză, teatru. A ştiut să realizeze- cum puţini au putut face asta- o sinteză fericită între tradiţie şi inovaţie, ca şi integrarea acestor două laturi ale culturii, artei româneşti. Opera lui se află la răscrucea unor epoci artistice, în ea intersectându-se drumuri şi direcţii diferite, din aceasta rezultând o trecere şi nu o ruptură, o continuitate a ceea ce literatura, poezia românească, avea mai bun, un salt calitativ- s-ar putea spune.
- Ideile generoase, progresiste, ale epocii, pe care le receptează în mod original şi le asimilează organic (sub influenţa afirmării clasei muncitoare, a izbucnirii răscoalelor ţărăneşti, a nemulţumirilor datorate inechităţilor sociale care deveneau tot mai acute), se repercutează în opera sa de început mai ales. Mai târziu, folosind alte procedee, poetul nu este mai puţin un seismograf sensibil al realităţilor sociale ale vremii. El devine un pasionat al formelor, al culorilor şi al sunetelor, un magician al cuvintelor, un inovator al versificaţiei, al vocabularului poetic, în care introduce neologismul, organic integrat şi cu funcţii precise, în exprimarea tradiţională.
- Romantic, ca structură, clasic, parnasian şi apoi simbolist în expresie, Macedonski este deschizătorul noii direcţii de dezvoltare a poeziei române, "poezia modernă", cu toate atributele pe care le implică aceasta.
Opera lui Al. Macedonski
Poezie:
- „Prima verba” (1872);
- „Poesii” (1882);
- „Excelsior” (1895);
- „Flori sacre” (1912);
- „Poema rondelurilor” (1927)
Proză:
- „Dramă banală” (1896);
- „Cartea de aur” (1902);
- „Le calvaire de feu” (1906);
- „Thalassa” (1915);
- „Nuvele” (1923)
Teatru:
- „Moartea lui Dante Alighieri” (1916)
- „Gemenii”
Rondelul rozelor ce mor
„E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini, si mor si-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor...
E vremea rozelor ce mor.”
Simbolismul românesc în context european