Câteva consideraţii referitoare la influenţele latine şi sla

Câteva consideraţii referitoare la influenţele latine şi slave în evoluţia flexiunii substantivului din limba română contemporană

asist. univ. drd.

Cipriana-Elena Macaveiu (căs. Peica)

În plan diacronic, evoluţia celor două sisteme lingvistice demonstrează o serie de paralele care se explică din punctul de vedere morfologic şi prin faptul că în limba română şi în limba bulgară există trei cazuri, în timp ce alte limbi romanice nu prezintă decât un caz, iar în alte limbi slave sunt până la şapte forme de declinare;

Tomasz KLIMKOWSKI explică acest fenomen din prisma convieţuirii celor două popoare;

Seidel consideră că această convieţuire strânsă a avut ca urmare un schimb de influenţe atât de intens, încât în unele cazuri nici nu se poate preciza care dintre cele două limbi a dat şi care a primit

Elementul latin din limba română este compus din:

- circa 120 de cuvinte latine, care nu sunt în celelalte limbi romanice, precum: adăpost, farmec, a defăima, a ierta, lingură, ferice etc.;

- 60% din cuvintele care formează elementele de baza ale limbii române (stabilite dupa importanţa cuvântului şi întrebuinţarea lui de către întreaga populaţie) sunt de origine latină

- conjuncţiile şi prepoziţiile sunt latineşti;

- pronumele este latinesc;

- verbele care definesc simţurile esenţiale (a auzi, a gusta, a vedea, a simţi);

- adjectivele (amar, dulce, cald) sunt latine;

- numeralele sunt latine;

- termenii care definesc noţiuni fundamentale din agricultură (câmp, a ara, usturoi, ceapă, fasole, varză), din pastorit (berbec, lână, lapte), nume de plante (arbore, fag, plop, prun, piersic), nume de meserii (morar, fierar, argintar), nume de animale domestice (cal, câine, capră, căţel, bou, găină) sau sălbatice (urs, lup, cerb, iepure) sunt de origine latină; părţile corpului (corp, păr, barbă, nas, ureche, ochi, piept, limbă, dinte) sau legături de rudenie (fiu, frate, mamă, nepot, noră, soră);

- de origine latină sunt şi numele zilelor, ale lunilor, ale anotimpurilor anului.

Evoluţia limbii latine este reflectată în toate ramurile gramaticii:

în sistemul fonologic;

în sistemul morfologic;

în sistemul sintactic.

Tomasz KLIMKOWSKI precizează că exista o atitudine care percepe relaţiile lingvistice de acest fel ca un compromis: cele două sisteme lingvistice atât de diferite se întâlnesc la jumatatea drumului, unul accelerând şi altul încetinind evoluţia proprie grupului de limbi din care fac parte.

Aceasta explicatie este, în general, justificată şi corectă, dar nu e valabilă pentru toate fenomenele comune celor două limbi, fiind vorba de o trăsătură provenită dintr-una dintre cele două care se implantează în cealaltă şi care se explică fie ca o inovaţie comună; fie ca un împrumut dintr-o limba în cealaltă; ori ca un împrumut invers, ca o inovaţie independenţă sau ca o influenţă a unui alt sistem lingvistic.

Problema concordanţelor din flexiunea substantivului între româna, istroromâna, meglenoromâna şi aromâna, pe de o parte, şi bulgară şi macedoneană, pe de alta, este un caz în care s-a propus ca rezolvare luare în calcul a tuturor criteriilor mai sus amintite.

Faptul că limba română s-a dezvoltat între limbile balcanice îi conferă acesteia un caracter profund particular în cadrul limbilor romanice.

Substantivul:

evoluţie, atât sub influenţa latină, cât şi din perspectiva elementelor pe care aceasta le-a dobândit în urma contactului cu slava meridională, şi anume cu graiurile de tip bulgar, începând cu secolele V şi VI.

Al. Rosetti a demonstrat că:

- cele mai vechi elemente slave care au pătruns în limba latină a populaţiilor romanizate, devenită mai târziu limba română, posedă trăsăturile limbii bulgare;

- introducerea desinenţei -o de vocativ singular al substantivelor feminine comune şi al numelor de persoană, în exemple ca fetiţo, Ano, Ileano etc., reprezintă un fapt care reproduce sistemul slav.

Limba română este singura supravieţuitoare a latinei orientale care în timpul vieţuirii în comun cu limbile neromanice din Peninsula Balcanică, a căpătat de-a lungul secolelor caractere neromanice care-i dau o fizionaomie aparte printre celelalte limbi romanice.

Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi pînă în zilele noastre.

(Al. Rosetti, Istoria limbii române, I, De la origini pînă la începutul secolului al XVII-lea, Ediţie definitivă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986)

Prin dispariţia desinenţelor, întrebuinţarea prepoziţiilor a fost extinsă pentru a exprima în frază, raporturile dintre diferitele părţi ale propoziţiei. Tendinţa aceasta s-a dezvoltat în latina vulgară şi este pe deplin realizată în limbile romanice.

În limba română, prepoziţia se utilizează de obicei ca anexă a substantivului, dar se constituie într-o marca secundară a cazului. La substantive, prepoziţiile sunt specializate pentru un anumit caz. Prepoziţiile de tipul pe, pentru, de la, în etc. cer, de obicei, cazul acuzativ; prepoziţiile de tipul: împotriva, în spatele, asupra, contra, în faţa etc. cer cazul genitiv, iar prepoziţiile de tipul: contrar, conform, graţie, datorită, mulţumită cer cazul dativ. Prepoziţiile sunt marcile secundare ale cazului. Nu toate cazurile au realizare prepoziţională, în această situaţie fiind cazurile nominativ şi vocativ care nu acceptă prepoziţii.

Ca o inovaţie românească, apare întrebuinţarea prepoziţiei de + acuzativul în locul genitivului latin, pentru a lega obiectul de verbe care au sensul de a-şi aminti, a uita, precum şi alături de verbe care exprimă percepţia a vedea, a auzi, a şti, precum şi utilizarea accentului ca marcă secundară de identificare a cazului vocativ, mai ales atunci când acesta are structura morfologica identică cu alte cazuri.

.

În fraza latină:

- fiecare cuvânt era independent de celălalt, întrucât rolul său era indicat prin desinenţă;

- treptat rolul flexiunii a devenit secundar, iar prin uzul prepoziţiilor s-a favorizat dispariţia desinenţelor cazuale;

ulterior tendinţa de a substitui ordinii libere a cuvintelor o ordine fixă a făcut inutilă declinarea;

- prin dispariţia treptată a consoanelor finale, flexiunea cazurilor s-a întrebuinţat fără nicio distincţie, astfel încât raporturile dintre cuvinte nu au putut să mai fie exprimate prin mijloacele existente.

În morfologia substantivalului, alte elemente care reproduc sistemul slav:

- sunt numeralele de la 11 la 19;

- procedeul numărării zecilor de la 20 la 99 (dr. douăzeci; v. sl. dǔva desęti), numărătoarea unităţilor zecilor (dr. şaizeci şi trei; v. sl. šestĭ desętǔ i (ti) trĭje), numeralul sută (v. sl. sǔto);

- flexiunea reflexivă.

Sistemul cazual al limbii române contemporane , un sistem flexionar sintetic explicat de Al. Rosetti şi de Al. Graur ca fiind un rezultat al bilingvismului slavo-român. Limbile slave meridionale fiind bogate în flexiune, au influenţat flexiunea nominală din limba română. Deşi declinarea cu trei cazuri a substantivelor feminine în –a, cea cu două cazuri a substantivelor feminine în –e, precum şi a substantivelor masculine care au vocativul în –e, excepţie făcând vocativul în –o, sunt asemănătoare desinenţelor din limba latină;

- problema desinenţelor româneşti este o problemă controversată;

În articolul Paralele între limbile balcanoromanice şi balcanoslave în flexiunea substantivului, Tomasz KLIMKOWSKI demonstrează că schimbările din sistemul cazual de la latină la româna şi de la slava veche la bulgară, au avut, cel puţin la o epocă dată, rezultate similare. Faţă de etapele precedente ale evoluţiei acestor idiomuri, schimbările sunt foarte mari. S-a redus numarul de cazuri şi, din cauza apariţiei articolului hotărât postpus, s-a creat o declinare articulată.

Declinarea sintetică şi articolul postpus:

limbile slave nu cunosc nici forma de articol care a apărut, în epoci diferite, în mai toate limbile indo-europene;

limbile balcanoromanice au un sistem nominal mai sintetic decât celelalte limbi romanice şi articol hotarât postpus (nu antepus ca acestea);

limbile balcanoslave s-au îndepartat în mod semnificativ de celelalte limbi slave, dezvoltând un model analitic al sistemului nominal şi creând formele de articol, necunoscute în restul lumii slave.

VĂ MULŢUMESC!

Limba latină:

- cunoştea şase forme cazuale: nominativul, genitivul, acuzativul, dativul, vocativul, ablativul;

- limba română a reţinut formele cazuale: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ şi vocativ;

- nu avea articol hotarât, nici nehotarât;

- articolul hotarât postpus este o inovaţie atât în balcanoromanică, cât şi în balcanoslavă.

În limba română contemporană:

- desinenţa este o marcă secundară pentru caz;

- alternanţele fonetice sunt o marcă secundară pentru caz, contribuie la identificarea cazurilor care apar doar la unele substantive - feminine ce au la singular două forme cazuale şi sunt doar un mijloc redundant care are o importanţă secundară în indicarea cazurilor;

- articol este o marcă secundară pentru caz. Articolele româneşti au două forme cazuale – la singular una pentru nominativ–acuzativ şi alta pentru genitiv–dativ (eventual şi vocativ), iar la plural una pentru nominativ–acuzativ şi alta pentru genitiv–dativ, ceea ce înseamnă că articolele nu pot marca un anumit caz, ci doar o formă cazuală, lui din lui tata sau tatalui trimite la genitiv– dativ, singular; lor din baieţilor trimite la genitiv– dativ sau vocativ, plural. Excepţie fac doar articolele de tipul a, al, ai, ale, alor care la substantive indică genitivul. Genitivul cu a (de exemplu: judecata a doi oameni) provine din construcţia vulgară cu ad şi acuzativul (de exemplu: membra ad duos fratres);

- forma de nominativ–acuzativ, eventual şi vocativ al unor substantive de tipul: şcoală, poruncă, stea îşi formează genitiv–dativul singular cu ajutorul unei alternanţe fonetice: şcoli, porunci, stele.

În domeniul morfologiei substantivului, lucrările lui I. Pătruţ ,,Despre genul ,,neutru” în limba română” şi ,,Despre genul substantivelor româneşti de origine slavă”;

- constatarea autorului: substantivele neutre slave odate intrate în limba română n-au rămas neutre, ci au devenit feminine, iar neutrele româneşti împrumutate din limbile slave sunt în slavă masculine pare a dovedi că păstrarea şi dezvoltarea neutrului în limba română nu se datorează unei influenţe slave;

- indiferent de opinia pentru care se optează, un lucru este cert, şi anume că, având în vedere faptul că nevoia de a deosebi un gen al lucrurilor se poate explică prin mediul slav, cu atât mai mult cu cât limbile slave au acest gen, iar pentru limba română genul neutru reprezintă un element de individualitate între limbile romanice, existenţa genului neutru ca şi categorie gramaticală reprezintă un punct comun al celor două limbi.

Un exemplu: originea desinenţelor în –e şi –i la cazul oblic al femininelor. Al. Rosetti, I. Iordan şi Ovid Densusianu consideră şi argumentează originea latină a acestora, neconsiderând că această tendinţă a fost întreruptă de influenţa slavă,

Identitatea genitiv–dativului la feminine, nu se datorează unei influenţe a sistemului morfologic slav. Dintre formele latine foarte puţine s-au menţinut la genitiv–dativ, între acestea cuvintele care desemnează zilele săptămânii, se observă ca s-au menţinut ca nominative marţi < latină martis(dies), joi < latină jovis(dies), luni < latină lunis(lunadies). Lunis s-a refăcut prin analogie cu formele de tipul martis(dies).

Pe de altă parte, Sorin Stati, consideră că, având în vedere faptul că situaţia atestată de inscripţii nu ajută la explicarea continuităţii dativului în –e, ar trebui să se admită faptul că la începutul perioadei de bilingvism slavo-român, unificarea cazurilor la substantivele de gen masculin şi neutru era încheiată, din moment ce influenţa slavă nu a avut ce forme cazuale oblice să susţină în afară de vocativ, în timp ce la feminine, după cum afirmă şi I. Coteanu nu se realizase încă.

.