ORASELE DIN JUDETUL BACA

ORASELE DIN JUDETUL BACAU

GRASU STEFAN

JUDETUL BACAU

Istoricul Victor Spinei a publicat o listă a numelor proprii de origine cumană sau pecenegă în care apare Bako. Bako este un nume care se regăsește și în alte limbi turcice: pecenegă, maghiară, turcă etc.[7] Tazlău, Tarcău, Asău, Bârlad, Tecuci, Berheci, etc. sunt considerate denumiri de origine cumană. Uz si Oituz sunt atribuite Uzilor, un alt popor migrator. Marele istoric Nicolae Iorga este de părere că denumirea orașului Bacău este de origine maghiară (ca Adjudul și Sascutul).[8] A-și găsi Bacăul, a da de bucluc, expresia se explică, după Hasdeu, prin aluzie la neplăcerile pe care odinioară le făcea călătorilor importanta vamă din Bacău, centru vamal pentru tot ce intra din Muntenia și Transilvania – După Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), numele provine din limba maghiară bakó „călău”. Este vorba cu mai multă probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adică de o interpretare umoristică a numelui orașului, prin intermediul cuvântului din limba maghiară.[9]

Ion Antonescu a ordonat la data de 6 martie 1943 cu adresa nr. 116.212 efectuarea lucrărilor pentru românizarea nomenclaturii localităților din județele Moldovei în cadrul uniformizării localităților din România, ordin prin care urma să se schimbe denumirea orașului Bacău, în Gura Bistriței. Vizate de schimbări erau și alte localități din județ: Asău, Agăș, Tamași, Pustiana, etc. [10][11]

Onesti

Epoca bronzului (2000-1200 î. Hr.) În partea de vest a orașului, la punctul numit „Varnița”, situat pe terasa medie a Trotușului, au fost semnalate rămășițele unei așezări din epoca bronzului. Aceste resturi constau mai ales din ceramica specifică culturii Monteoru. Vasele sunt făcute dintr-o pastă cenușie amestecată cu cioburi pisate. Fragmentele de vase sunt în cea mai mare parte de culoare cenușie închisă. Motivele ornamentale constau din linii oblice sau orizontale, incizate pe corpul vasului; uneori inciziile sunt dispuse în benzi de două, trei linii formând ziz-zaguri, sau unghiuri așezate sub o linie, sau o bandă de linii orizontale ce marchează gâtul vasului. O altă grupă de ornamente o reprezintă benzile în relief, compuse din două, trei linii. Au fost scoase la iveală și câteva instrumente de os și cuțite de piatră încovoiate. La Borzești, pe partea dreaptă a râulului Trotuș, între Rafinărie și Combinatul Chimic Borzești (azi Chimcomplex), se găsește o stațiune din epoca bronzului. În urma unor săpături au apărut urme de locuințe aparținând culturii Monteoru. Pe malul drept al râului Cașin, la nord de satul Răcăuți și în imediata lui vecinătate, a fost descoperită, la punctul „Rupturi”, o stațiune din epoca bronzului.

Epoca Fierului 1200 î. Hr – 106 d. Hr Prima vârstă a fierului (Hallstatt), 1200 – 450/300 î. Hr. A doua etapă a fierului (La Tene), 450/300 î Hr – 106 d. Hr. Epoca Romană 106 - 300 În partea de nord-vest a cartierului Slobozia, se găsește o așezare din prima perioadă a epocii fierului. Aici s-au descoperit o necropolă de incinerație, material ceramic, obiecte de metal (cuțite din fier, cu lama ușor curbată, sau cu lama mult curbată). În imediata vecinătate a confluenței Oituzului cu Trotușului, s-au descoperit așezări arheologice din a doua perioadă a epocii fierului

Slanic Moldova

Comunele din judetul Bacau

Orașul face parte din generația localităților moderne ce își are originea în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Începutul organizării nucleului actualului oraș este datorită descoperirii, în anul 1800 de către serdarul Mihăilucă a două izvoare minerale (nr. 1 și nr. 2). Organizarea unei stațiuni balneare a durat mai multe decenii, datorită condițiilor social-economice. Teritoriul ocupat de izvoarele minerale, împreună cu fondul forestier învecinat, a fost luat în posesie de mai mulți proprietari, care n-ai manifestat interes pentru punerea în valoare a apelor minerale. Așa se explică faptul că localitatea Slănic nu este înscrisă în hărțile Moldovei (F. W. von Bawr, 1781, Hora von Otzelowitz, 1890).[8]

AgășDealu Morii

Dofteana

Faraoani

Filipeni

Filipești

Găiceana

Ghimeș-Făget

Gioseni

Gârleni

Glăvănești

Gura Văii

Helegiu

Hemeiuș

Horgești

Huruiești

Itești

Ardeoani

Asău

Balcani

Berești-Bistrița

Berești-Tazlău

Berzunți

Bârsănești

Blăgești

Bogdănești

Brusturoasa

Buciumi

Buhoci

Cașin

Căiuți

Cleja

Colonești

Corbasca

Coțofănești

Dămienești

Moinesti

Comanesti

Moinești este un municipiu în județul Bacău, Moldova, România, format din localitățile componente Găzărie și Moinești (reședința).În municipiul Moinești se află situl arheologic de interes național de pe „Dealul Cetățuia” din fostul sat Lucăcești, unde s-au găsit urmele unei cetățui dacice din secolele I î.e.n.–I e.n. În rest, în municipiu se mai află trei alte obiective incluse în lista monumentelor istorice din județul Bacău ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt clasificate ca monumente de arhitectură: biserica „Cuvioasa Paraschiva” (construită în 1776 și cu transformări în 1847) aflată în fostul sat Hânganu; și fosta școală primară de băieți (1894), astăzi atelier al școlii „Ștefan Luchian”. Monumentul eroilor din Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, ridicat în 1908, este clasificat ca monument memorial sau funerar.

Zona orașului Comănești a fost locuită încă din perioada neolitică. Rămășițe din această perioadă au fost găsite în satul aparținător Vermești. Numele orașului vine de la antroponimul Coman, cu sufixul -ești. Acest tip de derivare indică faptul că locul era ocina (moștenirea) urmașilor unui Coman. Relația cu neamul cumanilor este improbabilă, cumanii ocupând alte regiuni ale țării. Prima atestare documentară a orașului Comănești este din anul 1409, în perioada domniei lui Alexandru cel Bun. În urma unor cercetări arhivistice, cel mai vechi document referitor la localitatea Comănești ar fi o scrisoare din 23 iunie 1606, a căpitanului Ioan Matireș către căpitanul Ion Pettky, în care se precizează că traseul dinspre Dunăre spre Transilvania este cel mai sigur prin Comănești. Localitatea a fost o zonă de primă destinație a refugiaților sau emigranților din Transilvania ca urmare a persecuțiilor stăpânirii austro-ungare. Căile pe care le urmau refugiații nu erau cele obișnuite de comunicație, ci veneau peste plaiuri și locuri dosite, care astăzi sunt vestite pentru practicarea turismului montan.

În anul 1864 prin Legea Administrației Locale s-a înființat Comuna Comănești formată din 7 cătune cu 3486 locuitori. Conform Dicționarului geografic din anul 1895 în Comănești funcționau 5 biserici ortodoxe, 1 biserică catolică, 2 școli mixte, o fabrică de cherestea cu aburi, mai multe fierăstraie de apă, 4 izvoare cu apă minerală, cărbuni și ozocherită.