Introducing
Your new presentation assistant.
Refine, enhance, and tailor your content, source relevant images, and edit visuals quicker than ever before.
Trending searches
Din acest motiv este necesară intervenția psihologilor în sistemul medical pentru a veni în completarea tratamentului.
1. Monica are 49 de ani și a fost diagnosticată cu IRC. Ea este mamă a 3 copii minori. Din cauza ședințelor de dializă, ea este nevoită să opteze pentru un job part-time, ceea ce îi va aduce un venit mult mai scăzut decât înainte de boală. Din acest motiv ea a început să prezinte simptome anxioase și atacuri de panică.
Ce soluții i-ați recomanda în calitate de psiholog Monicăi?
2. Marius are 61 de ani și a fost diagnosticat cu insuficiență renală cronică în stadiu terminal. Din păcate, pacientul nu are parte de sprijin social, deoarece soția lui a decedat, iar copiii sunt plecați în străinătate. El trăiește doar împreună cu câinele lui Bobby.
Având în vedere că nu mai are mult de trăit, ce soluții i-ați recomanda în calitate de psiholog pentru ameliorarea depresiei și a tendinței de suicid?
3. Diana are 12 ani și a fost diagnosticată cu IRC. În timpul unei spitalizări, medicii au avut un comportament neadecvat, fapt ce a dus la non-complianță față de tratament și frică de medici.
În calitate de psihologi, ce intervenții pentru creșterea complianței ați aduce?
Cum ați trata teama de medici?
Muntele Hendreș, D. (2016). Optimizarea comportamentului uman în sănătate și în boală, editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași, p. 159 - 184.
Manual de Nefrologie, (2011), editura ”Universitatea de Medicină și Farmacie” Iași, p. 1.
GINAWI, AHMED, M. ASHANKYTY, ALTAMIMI, ALMOGBEL, ALSUEDAA, AKBAR, ALBELADI, ALRASHDAN, S. D. JASTANIAH, M. AL-HAZIMI (2003), Studiu privitor la factorii de risc potențiali pentru suscebilitatea de insuficiență renală cronică, pp. 30-36
Dr. C.E. ROVENŢA, Psih. C. POENAR, Dr. ANDREI NICULAE, Asist. Univ. Dr. GABRIELA E. LUPUŞORU, Prep. Univ. Dr. ILEANA PERIDE, Prep. Univ. Dr. IONEL ALEXANDRU CHECHERIŢĂ, Dr. ROXANA C. SANDULOVICI, Şef Lucr. Dr. CRISTIANA DAVID, Prof. Dr. ALEXANDRU CIOCÂLTEU (2011) Depresia în hemodializa cronicǎ
PATEL, PETORSON, KIMMEL (2008), PSYCHOSOCIAL FACTORS IN PATIENTS WITH CHRONIC KIDNEY DISEASE: The Impact of Social Support on EndStage Renal Disease
HEDAYATI, YALAMANCHILI, FINKELSTEIN (2011), A practical approach to the treatment of depression in patients with chronic kidney disease and end-stage renal disease, revista Official Journal of the International Society of Nephrology
Kimmel, Peterson (2005), Depression in end-stage renal disease patients treated with hemodialysis: tools, correlates, outcomes, and needs
Intervențiile încep, de obicei, cu investigarea potențialelor cauze pentru non-complianța pacientului:
a) se alcătuiește un istoric psiho-social al pacientului;
b) se vor căuta maniere practice de soluționare.
Exemplul 1. Daca pacientul prezintă conflicte maritale, se va recomanda terapia de cuplu și familie.
Exemplul 2. Dacă pacientul are probleme cu transportul, se va discuta posibiltatea efectuării dializei la un centru mai accesibil pentru bolnav, eventual la domiciliul acestuia.
Exemplul 3. Pentru evenimente traumatice, precum un deces în familie, pacientului ii se va recomanda terapie individuală.
Exemplul 4. Pentru evenimente care diminuează suportul social al bolnavului se va reconda participarea la intervenții pentru augumentarea suportului social.
Dacă pacientul nu se confruntă cu evenimente de viață problematice se investigheză dacă dializa are efecte adverse pe care bolnavul dorește să le evite. Se vor verifica urmatoarele aspecte: existența unor conflicte cu personalul medical responsabil de dializă; prezența unor dureri fizice; prezența unor stări fiziologice neplăcute care însoțesc dializa (foamea).
Aceste demersuri terapeutice vor fi efectuate de persoane acreditate în aceste forme de terapie.
Aderența la tratament este esențială în IRC deoarece tratamentul este complex și multi-dimensional. Pacienții cărora li săa efectuat un transplant renal au mai puține restricții alimentare și de lichide în comparație cu cei care urmează un regim de dializă, însă trebuie sp urmeze și ei un anumit regim terapeutic. Non-complianța față de acest regim (adică nerespectarea sa) contribuie semnificativ la respingerea rinichiului transplantat și la insuficiență renală.
Suport social - disponibilitatea și calitatea suportului social perceput se corelează pozitiv cu aderența pacientului la regim.
Factori cognitivi - autoeficacitatea percepută se corelează cu respectarea restricțiilor în consumul de lichide și cu urmarea tratamentului medicali.
Factori de personalitate - factorul conștiinciozitații se referă la un grad înalt de auto-control, auto-disciplinare și orientare spre obiective.
Factori psihosociali - pacienții cu IRC nu urmează tratamentul de suplinire a funcției renale din cauza unor probleme de natură concretă, cum ar fi deteriorarea statutului financiar, odată cu pierderea slujbei, dificultăți în a găsi un mijloc de transport disponibil, conflicte cu persoanele care se ocupă de ingrijirea lor.
Evenimente de viață negative - un deces în familie, separarea de partener/divorțul, schimbarea reședinței, sarcina.
Atât pacienții, cât și familiile lor trebuie să se adapteze la efectele bolii cronice și ale tratamentului. Perioada de acomodare poate dura între câteva săptămâni și câteva luni. Cel mai des întrebuințat mecanism de apărare este negarea rolului de bolnav cronic, aplicat de persoanele cu toleranță scăzută la frustrare, acest mecanism implică minimalizarea problemei și refuzul tratamentului. Interesant este faptul că, pacienții care folosesc negarea sunt mai bine adaptați în multe pivințe în comparație cu cei care nu folosesc acest mecanism (aceștia fiind mai sensibili, suferind de mai multe tulburări afective și de somn, așadar, negarea ar putea avea o funcție adaptativă având în vedere că cei care nu folosesc acest mecanism au mai multe gânduri negative automate centrate pe pierderea controlului și a independenței). Negarea întrerupe cercul vicios ale acestor gânduri automate negative, permițându-i pacientului să se adapteze treptat.
Strategiile individuale de coping reprezintă seria de comportamente utilizate de individ în scopul adaptării optime la un anumit stresor intern și/sau extern.
Cele mai comune strategii de coping sunt: menținerea speranței și a controlului asupra mediului; credința într-o entitate divină; comprehensiunea obiectivă a bolii; acceptarea condiției de bolnav cronic și căutarea activă de soluții proprii la noile dificultăți cotidiene. Totodată, exercițiul fizic, căutarea activă a suportului emoțional, informarea sistematică și minuțioasă cu privire la progresia bolii au dus la o stare de bine superioară și la o funcționare fiziologică optimă.
La începutul dializei, pacienții tind să folosească strategii centrate pe emoții, ca apoi să utilizeze strategii centrate pe problemă. Eficiența acestor terapii depinde de măsura în care pacientul percepe că poate controla boala.
Se disting și alte strategii ce implică acceptarea confruntării:
1. Atitudinea combativă este proprie bolnavilor echilibraţi din punct de vedere psihic in momentul îmbolnăvirii şi care le permite adaptarea imediată la realitate. Pacienţii cu această atitudine devin buni, ascultători şi colaborează cu personalul de îngrijire.
2. Atitudine de valorificare superioară a situaţiei de bolnav, în care acesta îşi priveşte boala ca pe o experienţă care-i da prilejul să se cunoască mai bine şi care să-l ajute să mediteze la refacerea lui fizică şi psihică, să-şi asume comportamente noi până atunci deficitare.
3. Atitudine problematizantă, în care intervin judecăţi de valoare, căutări de sens şi semnificaţii. Nu vede în boală un accident sau incident al substratului său biologic ci caută o semnificaţie generală, semnificaţie pentru destin, boala-nenoroc.
Despre anxietate nu se poate afirma cu certitudine existența unei astfel de legături cu non-complianța.
Când se manifestă sub forma panicii, anxietatea ar putea să nu aibă un efect direct asupra complianței la tratament, însă atunci când se manifestă ca tulburare obsesiv-compulsivă șixietate generalizată față de starea de sănătate, ar putea crește complianța la tratament. Comorbiditatea dintre anxietate și depresie este foarte ridicată, probabil din cauza gradului ridicat de lipsă de speranță și de incontrolabilitate percepută asupra bolii specifice IRC.
1.) Medicii și personalul medical care se ocupă de dializă pot contribui la diminuarea anxietății bolnavului, prin a explica detaliat toate procedurile și tratamentele la care acesta este supus, pemițându-i acestuia șă pună întrebări pentru a înțelege mai bine rolul și importanța tratamentelor urmate.
2.) Tratamentul prin psihoterapie cognitiv-comportamentală este cea mai validată formă de psihoterapie pentru tulburările de anxietate și depresie și presupune modificarea stilului de gândire și a modului în care oamenii acționează în fața situațiilor stresante.
În orice populație de bolnavi IRC cu vârsă înaintată, care suferă de diabet și urmează un regim de dializă, pot apărea demențe vasculare, demențe de tip alzheimer și sindromul demenței de dializă - o boală care progresează rapid și este adeseori fatală. Pentru aceste afecțiuni, cazurile sunt tratate individual din cauza istoricului medical unic al pacientului.
Conform unui studiu realizat pe o populație din Germania, în 2013, când pacienții urmează un regim hemodializă stilul lor de viață se modifică radical. Restricțiile temporale și alimentare, cheltuielile financiare, sentimentul de pierdere al libertății din cauza dependenței de aparatul de dializă, deteriorările din aria psihomotrică și perceptivă, sentimentul de inutilitate funcțională și saliența morții sunt doar câteva dintre consecințele urmării regimului de hemodializă, care afectează normalitatea percepută asupra vieții și stilurile de coping ale bolnavilor. Toți acești factori de natură psiho-socială, împreună cu simptomatologia proprie IRC, generează sentimente de anxietate.
Un stidiu din 2008 arată că 44% din pacienții cu IRC, care urmau un regim de hemodializă aveau simptome de anxietate, dintre care 33% au prezentat aceste simptome timp de 16 luni. Nivelul de anxietate resimțit de bolnavii de IRC este influențat însă și de gradul în care ei posedă anxietatea ca trăsătură - de aceea, este importantă evaluarea nivelului de anxietate ca trăsătură, înainte de începerea terapiei de suplinire a fucției renale.
Persoanele care se consideră responsabile într-o mai mare măsură pentru ceea ce li se întâmplă suferă de mai puțină anxietate în comparașie cu indivizii care plasează responsabilitartea în exteriorul lor (internaliștii/externaliștii). Pacienți cu IRC tind să se deplaseze spre polul extern al locului controlului când încep regimul de hemodializă. O dată cu începerea acestui regim, pacienții devin complet dependenți de cei din jur (membrii familiei, medici) precum și de aparatul de dializă propriu-zis, ceea ce creează un sentiment de pierdere a calității în mediul de viață și facilitează instalarea sentimentului de receptor pasiv.
În al doilea rând, unul dintre principalele mecanisme de coping fizic și psihosocial la bolnavii cu IRC este de natură spirituală și religioasă. Coping spiritual sau religios se referă la expectanțele personale de ajutor extern, ceea ce determină o lipsă de responsabilitate a pacientului.
Studiile arată că pacienții care urmează hemodializa și reușesc să își mențină un loc al controlului preponderent intern se adaptează mai bine, în comparație cu cei care devin mai exernaliști.
Conform DSM 5 există o disticție între tulburarea depresivă majoră, tulburarea depresivă persistentă (distimia), tulburarea depresivă cauzată de o alta condiție medicală și tulburări depresive specifice sau nonspecifice. Este dificil de diagnosticat și tratat depresia atunci când este însoțită de o altă tulburare medicală. La bolnavii cu IRC obstacolele din calea diagnosticării depresiei pot ține de:
1) caracteristici ale pacientului: tendința de a-și minimaliza simptomele depresive prin negarea bolii din cauza fricii de a nu fi stigmatizați social. Există anumite semne care pot indica prezența unui sindrom depresiv:
2) caracteristici ale personalului medical: reticența medicilor nefrologi de a spriini pacientul survine din absența resurselor temporale pentru a trata fiecare caz în parte, dar și lipsa de pregătire a personalului medical.
3) delimitarea simptomatologiei depresivire de cea a IRC: simptomele depresive se suprapun cu unele complicații ale uremiei (stare toxică generată de acumularea excesivă a ureei și a altor oxine în sânge).
O serie de teste fiziologice complete vor exclude pe cât posibil e cauză somatică.
Printre optiunile de tratare a depresiei se numără:
- psihoterapie
- terapie farmacologică (mai puțin rcomandată)
- terapie electroconvulsivă
- o combinație dintre acestea.
Cel mai bine documentate sunt:
- modificarea regimului de dializă (sporirea numărului saptămânal de ședințe de hemodializă, duce la creșterea calității vieții și la scăderea intensității simptomelor depresive);
- terapia prin exercițiu fizic (ameliorează atât funcționarea fizică a bolnavului, cât și simptomele cardiovasculare de oboseală și depresive);
- terapia cognitiv-comportamentală (constă în ședințe săptămânale de grup pentru o perioadă de 12 săptămâni, urmată de ședințe lunare de menținere pentru 9 luni. Acestea fiind efectuate sub îndrumarea unui psiholog acreditat).
Stresul bolii generează frecvent dificultăți în funcționarea cuplului și a familiei, datorată comunicării deficitare. Acestea duc la afecte depresive ce pot fi tratate cu ajutorul terapiei sistemice.
Dificultățile de funcționare socială din afara familiei au fost rezolvate eficient prin creșterea gradului de interacțiune cu membrii comunității și cu organizațiile religioase.
O altă soluție ar fi aplicarea unor metode terapeutice care s-au dovedit a fi eficiente în ameliorarea simptomelor depresive în alte afecțiuni cronice, cum ar fi terapia prin muzică și art-terapia. Totodată, mai există și alte metode alternative, precum: meditația, acupunctura, terapia Bowen.
Tratarea depresiei este importantă deoarece, dacă nu este efectuată duce la non-complianță (o serie de comportamente pe care pacientul le efectuează sau omite să le efectueze, contrar recomandărilor medicului).
În general, bolile cronice sunt însoțite de prezența simpomelor depresive. Deoarece multe dintre simptomele depresiei se suprapun cu cele ale afecțiuni cronice, diagnosticarea propriu-zisa a depresiei este dificil de efectuat.
Factori care conduc la depresie în cazul acestor pacienți sunt: pierderea fucției renale, a rolului din familie și a celui de la serviciu; pierderea fucționării sexuale, a timpului și a mobilității. Toate acestea modifică în timp imaginea de sine a pacientului, modul în care acesta fucționează în mediul său de viață, precum și manierele sale de relaționare cu ceilalți.
Într-un studiu realizat de Kimmel, Peterson, în 2005, s-a demonstrat că depresia ar putea afecta rezultatele medicale la pacienții cu IRC prin mai multe mecanisme. Așadar, depresia modifică răspunsurile la stres ale sistemului imunitar prin impactul său asupra nutriției sau prin efectele sale aspra complianței la terapie. Persoanele care nu sunt sprijinite de către apropiați manifestă adesea tendințe de suicid și pot alege să nu continue dializa.
Alt studiu a arătat că în comparație cu bolnavii de IRC care nu sufereau de depresie, cei ce erau diagnosticați cu depresie aveau o rata mai ridicată a mortalității. Aceste rezultate vin în sprijinul ipotezei care susține că depresia modifică răspunsurile la stres ale sistemului imunitar.
Astfel, depresia corelează cu un număr ridicat de comportamente cu risc pentru sănătate, cu strategii de coping disfuncționale, cu izolare socială și cu stres cronic. Asocierea dintre depresie si rata mortalități ridicată ar putea fi generată de consecințele comportamentale ale simptomelor enumerate, cum ar fi: consumul de țigarete, alcool, droguri, absența exercițiului fizic și nerespectarea regimului alimentar.
Motivele pentru care pot apărea disfuncții de natură psihologică în cazul bolilor cronice sunt: durează foare mult și nu pot fi vindecate complet niciodată. Cea mai grea etapă este ca pacientul să se acomodeze la cerințele afecțiunilor, precum și la măsurile de tratament recomandate de medici.
Un studiu efectuat în România în 2009, de Dumitrescu, Gârneață și Guzun arată că dintr-un eșantion de 161 de subiecți care urmau un regim de hemodializă:
- 85,1% prezentau simpome de anxietate;
- 60,9% simpome de stres;
- 61,5% simpome depresive.
Cele mai importante tulburări psihiatrice în cazul IRC sunt:
1) depresia (cea mai inens studiată) și tulburările afective (anxietatea);
2) schizofrenia și alte psihoze;
3) abuzul de droguri si alcoolism.
Caracteristici ale pacientului din hemodializă care îi pot afecta nivelul de stres perceput
”Psychosocial Aspects of Chronic Disease”
În cazul persoanelor care suferă de IRC, încărcătura allostatică este problematică, deoarece boala cronică de rinichi creează un mediu intern, în care organismul se află într-o stare perpetuă de stres cronic. Adaptarea continuă la această stare vine cu anumite costuri, care se reflectă în funcționarea deficitară fiziologică și psihologică a individului. Reformulând, pacienții cu IRC se află într-o stare fizică de stres continuă și acest lucru le afectează multidimensional nivelul general de fucționare
Factori precum tip de personalitate, dispozia afectivă, obiceiuri și comportamente cu risc crescut pentru sănătate (dieta alimentară, exercițiu fizic, fumat, consum de alcool, spiritualitate și religiozitate) pot influența încărcătura allostatică, deoarece pot adăuga sau diminua nivelul de stres resimțit. Variabilitatea interindividuală în reprezentările psihologice ale stresului este deci foarte importantă pentru pacienții cu IRC în special datorită seriilor de schimbări prin care trec aceștia dupa îmbolnăvire. Cu alte cuvinte, statutul social al unui pacient care primește terapie de suplinire a funcției renale se schimbă atât în contextul relației de cuplu și al familiei, cât și în contextul ocupațional și societal.
Mai multe studii au demonstrat că sprijinul social este asociat cu rezultate înbunătățite și o supraviețuire mai ridicată în mai multe boli cronice, inclusiv stadiul final al bolii renale.
Deși există puține date privind sprijinul social la pacienții cu IRC, au fost stabilite legături între sprijinul social, calitatea vieții și depresia. Rezultatele unui studiu a arătat că 64,3% dintre pacienți au avut o rată mai scăzută a depresiei în condiția în care familia a reprezentat un factor important în contextul social.
Deși comunitatea medicalăa înregistrat progrese extraordinare în ultimii 20 de ani în înțelegerea IRC, există însă numeroase diferențe interindividuale între a de sănătate a unor pacienți cu aceleași caracteristici ale bolii și cu aceleași caracteristici sociodemografice.
O serie de cercetări recente au identificat efectele pe care îl are contextul psiho-social al bolnavilor asupra evoluției acestei afecțiuni.
Conceptul de stres, introdus inițial de Hans Selye (1956) este definit ca o perturbare a unui anumit oranism din punct de vedere al funcționării sale fizice, a mediului său concret în care există, sau a mediului psihosocial în care viețuiește. Operaționalizarea conceptului de stres s-a efectuat prn noțiunea de mediatori ai stresului - o serie de hormoni (cortizol, catecolamine) produși de SNC sau de axa hipotalamus - pituitară - suprarenală, care afectează în sens pozitiv și/sau negativ funcționarea întregului organism.
Mai recent, conceptul de stres a fost definit pentru a cuprinde allostaza - ”stabilirea oscilatorie ce asigură adaptarea la variate stări ale organismului” (Derevenco, 2009, p. 6).
Allostaza descrie factorii fiziologici care influențează morbiditatea și mortalitatea și care nu țin de statutul socio-econimic sau de stilul de viată al pacienților. Allostaza susține că singurul mod prin care un organism poate atinge homeostazia este prin variațiuni și ajustări constante ale parametrilor fiziologici, în funcție de stimuli interni sau externi. Încărcatura allostatică reprezintă consecințele cumulative ale adaptărilor repetate la stres, consecințe care predispun organismele biologice la boală.
Există mai multe tipuri de tratament pentru insuficineța renală, care sunt stabilite de medici în funcție de cauzele care au declanșat insuficiența renală.
a) hemodializa și dializa peritoneală sunt unele dintre metodele care se folosesc pentru a prelungi viața persoanelor care sufera de IRC;
b) transplantul de rinichi este, de asemenea, o variantă de tratament, însă este extrem de greu să se gasească donator compatibil așa că nu este o variantă la îndemâna oricui. Avantajul acestei metode de tratament este că rinichii vor funcționa perfect și nu va mai fi nevoie de dializă sau alte tratamente.
Pași ce trebuie respectați de către pacientul cu IRC:
- respectarea unei diete cu niveluri corespunzătoare de sodiu, fluide și proteine, recomandată de către un nutriționist;
- program zilnic individualizat de exerciții fizice, ce ajută la controlul diabetului zaharat și a tensiunii arteriale;
- evitarea medicamentelor ce pot altera funcția renală precum ibuprofenul sau naproxenul;
- evitarea deshidratării (diaree, vărsăturile, febra sau orice altă condiție care duce la pierderea de fluide);
- interzicerea fumatului și a consumului de alcool sau droguri.
Etiologia IRC poate fi rezultatul complicației unei alte boli sau poate fi ereditară. În majoritatea cazurilor, ambii rinichi sunt afectați.
Cele mai importante cauze ale IRC sunt: diabetul, glomerulonefrita, polichistoza renală.
Alte potențiale cauze: cancerul la rinichi, litiaza renală, pielonefrita, nefropatia de reflux, bolile autoimune.
Evoluția inițială a bolii este lentă, pacienții având foarte puține simptome, cele mai dese fiind urinarea nocturnă frecventă și hipertensiunea. Majoritatea simpomelor nu se inspalează până când IRC nu ajunge în stadiile sale grave.
Simptomele cele mai întâlnite conform Olendorf, 1999, sunt:
- anemia
- halena
- probleme cu oasele și articulațiile
- urinare frecventă, spumoasă
- prezența sângelui în urină
- dureri de cap
- hipertensiune
- senzație permanentă de oboseală
- dureri în partea inferioră a spatelui
- greață
- pierderea apetitului
- vomă
- mâncărimi ale pielii
- umflarea gleznelor și a picioarelor
- sângerări nazale
- tulburări ale somnului
În acest studiu, a fost efectuată o investigație transversală, folosind vizite în gospodării de către aceleași echipe medicale care au ajutat la colectarea datelor corecte și pentru a evita variațiile individuale.
Numărul total de chestionare completate a fost 299, dintre care 180 femei si 119 bărbați. Chestionarul includea informații, cum ar fi, sex, vârstă, ocupație, ertensiune arterială, diabet zaharat (DZ), antecedente familiale de hipertensiune, antecedente familiale de DZ, atac de cord, accident vascular cerebral, insuficiență cardiacă congestivă (ICC), infecții ale tractului urinar (ITU), calculi renali, abuz de analgezice.
Rezultate:
Distribuția de vârstă a fost relativă similară la barbați și femei, cum arată tabelul 1.
Distribuția populație de studiu după sex și factori de risc cunoscuți a fost rezumată în tabelul 2 (un număr de factori de risc au prezentat diferențe statistic semnificative între bărbați și femei. Factorii predominanți de risc pentru bărbați au fost fumatul, atacul de cord și abuzul de plante, iar pentru femei infecțiile recurente ale tractului urinar, calculi renali, abuzul de analgezice).
În ceea ce privește relația dintre factorii de risc și de vârstă, s-au constatat că frecvențele mari de factori de risc cresc o dată cu vârsta, atingând apogeul la 41 51+ani, prin urmare, riscul asociat cu vârsta pentru dezvoltarea bolii renale s-a dovedit a fi semnificativ statistic pentru fumat, hipertensiune arterială, DZ, infarct miocardic, infecții recurente ale tractului urinar, așa cum este indicat în tabelul 3.
În continuarea acestui studiu s-a demonstrat că fumatul crește riscul de boală renală cronică, în special pentru nefropatie hipertensivă și diabetică. Infecțiile recurente urinare au fost găsite în numar mare în acest studiu, reprezentând 59%, iar femeiile cu infecții au fost semnificativ mai multe decât bărbații.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, boala cronică este definită ca având una sau mai multe dintre următoarele caracteristici: este permanentă, se poate însoți de handicap, este cauzată de alterări patologice ireversibile, necesită antrenarea specifică a pacientului pentru reabilitare sau presupune o perioadă îndelungată pentru control și îngrijire.
BCR - Boala cronică renală reprezintă un proces fiziopatologic complex cu etiologie multiplă, care are drept consecință alterarea ireversibilă a structurii și fucției nefronilor, conducând frecvent la boală cronică de rinichi terminală (BCRT, and - Stage renal disease), situație în care supraviețuirea pe termen lung nu mai este posibilă în absența substituției cronice a funcției excretorie renale (dializă sau transplant renal). (Manual de nefrologie ”Boala cronică de rinichi”, p. 1)
Termenul oarecum sinonim, dar nu superpozabil, de insuficiență renală cronică (IRC) a fost definit inițial ca diminuarea progresivă a ratei filtrării glomerulare (RFG <60ml/min/1,73mp suprafață corporală).
IRC - Insuficiența renală cronică este o afecțiune a rinichilor în care aceștia din urmă nu reușesc să-și mai îndeplnească:
1) funcția de înlăturare a fluidelor și a substanțelor chimice nefolositoare din corp;
2) funcția de menținere a nivelului optim de substanțe chimice în sânge.
În cazul IRC, rinichii devin incapabili să elimine excesul de lichide side reziduuri (ureea) din sânge, nu mai pot echilibra cantitățile de substanțe chimice din fluxul sangvin și ajung să elimine proteine în urină.
”sistemul de filtrare natural al corpului”
1. Caracteristicile insuficienței renale cronice (IRC)
1.1. Cauze, semne și simptome
1.2. Tratament
2.Corelatele psihologice ale bolii
2.1. Psihopatologie
2.2. Depresia în IRC
2.3. Diagnosticarea depresiei la pacienții cu IRC
2.4. Tratarea depresiei la pacienții cu IRC
2.5. Anxietate și panica în IRC
2.6. Tratamentul anxietății la bolnavii cu IRC
2.7. Anxietatea și complianța la tratamentul medical recomandat în IRC
2.8. Alte afectiuni mintale asocite IRC
3. Adaptarea psihologică la boala pentru pacienții cu IRC
3.1. Strategii de coping și IRC
4. Aderența la tratament a bolnavilor de IRC
4.1. Factori care influențează complianța la tratament a bolnavilor cu IRC
4.2. Intervenții pentru creșterea complianței la tratament a bolnavilor cu IRC