Interpretarea lui Heidegger a fragmentelor presocraticilor Heraclit si Parmenide

De ce ar trebui să

îi mai citim, astăzi,

pe presocratici ?

Pentru presocratici, adevărul ca neascundere este o caracteristică a fiinţei (gândite ca întreg al fiinţării)

Astfel, toate fiinţările intră în jocul aletheic: anumite caracteristici vin în neascuns (adică se manifestă), iar altele se retrag. Această alternanţă dintre ascuns şi neascuns ţine de o „nevoie” a lor. Un aspect vine în neascuns pentru că este „nevoie” de el în relaţia unei fiinţări cu celelalte fiinţări, un aspect se retrage pentru că nu este nevoie de el

Între fiinţări se încheagă, astfel, un fel de a fi relaţional. Nu există dominaţia unei carcteristici în neascuns. Tot ce încearcă să se impună în neascuns, încercând să domine celelalte veniri în deschidere ale fiinţărilor, va fi „înlăturat”, adică se reface un echilibru

Gândind adevărul astfel, gânditorul se va îndrepta spre fiinţa ca atare şi va înţelege că fiinţa (a fi-ul) este acela care menţine un „echilibru”. Fiinţa va fi rostită ca chreon, Logos, moira de către cei trei presocratici pe care-i avem în vedere (Anaximandru, Heraclit, Parmenide).

Pe adevărul ca stare-de-neascundere se întemeiază adevărul-corectitudine de către Platon şi Aristotel. Acum, există ideea unei prezenţe permanente a fiinţării (idea la Platon, ousia la Aristotel, ca ceea ce este dinainte dat şi în funcţie de care se mişcă fiinţarea).

Adică, unele aspecte/caracteristici sunt luate ca prezenţe permanente şi, având acest statut, se vor impune asupra celorlalte fiinţări şi vor primi rol de întemeiatoare ale celorlalte fiinţări (o casă nu poate fi cunoscută ca atare dacă n-am în vedere, întâi, aspectul de „casă”).

Fiinţările simplu-prezente (cele „inferioare” Ideilor) sunt astfel constrânse, în modul cum sunt cunoscute de om, de „esenţa” lor. Iar dacă pot cunoaşte esenţele, înseamnă că am o cunoaştere stabilă

Acesta este momentul important în metafizica occidentală, căci de acum adevărul este ceva ce ţine de om (adevărul se află în enunţuri, în intelect şi nu de obiectele exterioare).

Acest moment va favoriza fundamentarea ego-ului ca fundament absolut al fiinţării (la Descartes), Hegel vorbind, din această cauză, de putinţa de a ajunge la cunoaşterea absolută în urma unei cunoaşteri de sine adecvate a Spiritului (subiectul ca fundament).

Dumnezeu va fi privit doar în calitate de cauză (aition) a lumii, renunţându-se la o relaţie apropiată a omului cu divinitatea.

Omul, ca fundament, va avea pretenţia înstăpânirii asupra întregii fiinţări, dominând şi aducând fiinţarea în neascuns pentru a fi disponibilă şi pentru a răspunde cererii de livrare.

Realizat de

Vârciu Alin,

Filosofie, anul III, 2013/2014

Interpretarea lui Heidegger a fragmentelor presocraticilor Heraclit şi Parmenide

Pentru a înţelege omul de azi este nevoie de înţelegerea trecutului. Trecutul ne oferă, din perspectiva lui Heidegger, o explicaţie pentru cum şi ce suntem noi astăzi.

Heraclit

Parmenide

Începutul gândirii occidentale se află în sfera gânditorilor presocratici. Aceştia deţin începutul, adică au gândit ceea ce constituie un punct de plecare al gândirii occidentale, în măsura în care Platon şi Aristotel s-au raportat la adevărul înţeles ca neascundere, de presocratici, pentru a-şi fundamenta adevărul-corectitudine care are o zonă de răspândire până în prezent.

Platon şi Aristotel în

tabloul Şcoala din Atena

de pictorul renascentist

Rafael Sanzio

Martin Heidegger

Rene Descartes

Cunoscând tot mai multe dintre aceste „esenţe”, pot ajunge la Ideea supremă, Ideea de Bine. Ideea de Bine face ca fiinţarea să fie şi face ca eu să pot privi fiinţările. Dacă privesc corect (orthotes) o fiinţare şi fiinţa ei (adică Ideea), atunci acest lucru se datorează educaţiei (paideia, Bildung). Iar dacă privesc o fiinţare corect, pot spune şi ceva corect despre ea sau, cum spune Aristotel, ceva care să fie în concordanţă (homoiosis) cu faptele.

G.W.F. Hegel

Sunt favorizate şi alte drumuri de gândire

Ceea ce îl pune pe om să cunoască fiinţările este „atingerea” (touche) fiinţei, adică gândul că a fi-ul este fiinţarea în întregului ei, şi nu că ar exista un ceva superior fiinţărilor simplu-prezente (cum va fi în cazul lui Platon). Omul astfel atins răspunde prin gândirea acestui lucru. El înaintează spre cunoaşterea în întregime a fiinţei, dar fiinţa este ceva indisponibil, astfel că nu putem decât să ne aflăm-pe-drum către fiinţă. Omul se cunoaşte pe sine deschizându-se spre fiinţă. Philia (de unde Heidegger va deriva pe Ereignis, într-o oarecare măsură) numeşte acea relaţie dintre fiinţări în care una din fiinţări se angajează întru totul pentru deschiderea celeilalte fiinţări, iar făcând acest lucru, ea însăşi se deschide în a fi-ul său, adică în ceea ce îi este propriu. Epoca modernă va uita de acest mod originar de a trata fiinţările