Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Wilhelm von Humboldt

No description
by

Dumitru Cornel Vilcu

on 20 March 2013

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Wilhelm von Humboldt

Friederich Christian Carl Ferdinand Wilhelm von Humboldt (1767-1835) semiotica şi ştiinţele limbajului - an III, semestrul II lect. dr. Dumitru-Cornel Vîlcu
Facultatea de Litere
Universitatea "Babeş-Bolyai" 0. Argument 1. "Răsturnarea" lingvistică 2. Relativitatea lingvistică 3. Energeia lingvistică 4. Subiectivitate, imaginaţie, creativitate 5. Alteritate 6. Spre o lingvistică genetic-funcţională Argument: de ce Humboldt? - este, desigur, un filosof, lingvist, politician, educator şi om de cultură al perioadei iluminist-romantice... lucru care l-ar exclude din tematica investigaţiei noastre (lingvistica 'ştiinţifică' a sec. XX) - este, însă, autorul a cel puţin două 'descoperiri' (sau mai degrabă teze) lingvistico-filosofice care marchează profund ştiinţa contemporană a limbajului ('răsturnarea' şi, mai ales, relativitatea lingvistică) - este precursorul, recunoscut şi invocat ca atare, al gândirii unor importanţi lingvişti, filosofi, oameni de cultură ai secolului XX - Noam Chomsky, Martin Heidegger, Ernst Cassirer, Hans-Georg Gadamer, Eugeniu Coşeriu - este iniţiatorul a ceea ce astăzi se numeşte 'tipologie a limbilor', ca şi al unui proiect avant-la-lettre de ştiinţă lingvistică totodată istorică şi genetic ('sincronic-transcendental')-funcţională "Răsturnarea" lingvistică Principiul relativităţii lingvistice Energeia vs. Ergon Imaginaţie (creativitate, subiectivitate) Alteritate Proiectul humboldtian al lingvisticii generale baza de pornire e, în fapt, carteziano-kantiană:
e vorba despre 'răsturnarea subiectivă' în filosofia
europeană, iniţiată cu dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum
(la Descartes) şi continuată cu ideea lui Kant potrivit căreia tot ceea ce există există pentru un subiect în acest tip de filosofie, nu ne mai concentrăm asupra a ceea ce este în mod obiectiv, ci doar asupra a ceea ce e cognoscibil; eul (subiectul) devine centrul întregului univers - ba chiar, în oarecare măsură, unica sursă reală a acestuia. [A nu se interpreta literal acest desen.
nu se vorbeşte încă, în filosofia menţionată,
despre lucrurile realităţii ca aflându-se, de fapt,
în "minte/ cap". Se vorbeşte despre deschiderea
perceptiv-spirituală a subiectului (timp, spaţiu, intelect)
ca despre condiţia prealabilă de posibilitate pentru
orice fenomen. În acest sens, sala Grimm se află în noi -
fiindcă tot universul cunoscut se originează, de fapt, în eu.] o idee pe care Humboldt o preia, ca atare, de la Kant:
universul nostru nu este cel al lucrurilor în sine, ci e un univers de obiecte 'aşa cum le vedem şi înţelegem noi' or, dacă pentru a percepe obiectele e nevoie de simţuri care să le situeze în timp şi spaţiu, pentru a înţelege ce sunt obiectele e nevoie de concepte. Propriu-zis, noi nu avem de-a face cu un OBIECT al cunoaşterii/ acţiunii decât după ce am plasat [într-o operaţie pe care Kant o numeşte 'sinteză obiectuală'] un grup de percepţii sub o 'etichetă' constituită din unul sau mai multe concepte. exerciţiu: exerciţiu: ce vedem noi,
propriu-zis,
aici ? "... privind de la o fereastră oameni care trec pe stradă nu voi ezita, la vederea lor, să spun că văd oameni; şi cu toate acestea ce văd eu de la această fereastră, în afară de nişte pălării şi nişte paltoane, care pot foarte bine să acopere doar spectre sau simulacre de oameni care nu se mişcă decât sub impulsurile unor resorturi?"
(Descartes., în Meditaţii Metafizice) ideea propriu-zisă a lui Humboldt: în chiar momentul iniţial când luăm contact cu un obiect, noi îl 'vedem' pe acesta prin intermediul unui concept/ unui ansamblu de concepte deja atribuite. În rezumat: gândim (şi, de aceea, putem spune
chiar că percepem) obiectele prin intermediul conceptelor oferite de limba noastră. Cu alte cuvinte, limba influenţează hotărâtor gândirea şi relaţia noastră cu realitatea. [într-o formulare nouă contemporană şi voit 'tautologică':]
limbi diferite organizează conţinutul lingvistic
(cel numit de către Saussure "valoare", iar de către structuralism şi Coşeriu "semnificat") în mod diferit. + două corolarii sau consecinţe + două citate celebre "…diversitatea pe care ele [limbile] o pun în evidenţă nu ţine de sunete şi tonuri, ci de viziunile asupra universului" "fiecare limbă trasează în jurul naţiunii care o vorbeşte un cerc din care nu se poate ieşi fără a păşi în acelaşi timp în cercul altei limbi" 1. vorbitorii unor limbi diferite gândesc diferit/ au viziuni
diferite asupra universului/ trăiesc în universuri diferite 2. realizarea unei traduceri perfecte (fără 'rest' şi fără
'surplus' este, din principiu, imposibilă corelând cele două principii ('răsturnarea' şi relativitatea lingvistică) ajungem la concluzia că viaţa individului uman (atât în dimensiunea ei cognitivă, cât şi în cea acţională) e puternic dependentă de limba comunităţii căreia el îi aparţine + anticipare: dintre 'conţinuturile' de parcurs, în acest semestru, vor trebui puse în corelaţie directă cu poziţia 'relativistă' a lui Wilhelm von Humboldt: discutarea de către Saussure a noţiunii de 'valoare' lingvistică; opoziţia dintre
semnificaţie
şi semnificat Hjelmslev,
'cvadripartiţia'
semiotică şi
noţiunea de
funcţie-semn [în sens negativ]
noţiunea chomskyană
de gramatică
universală Peirce,
cu ideea
comunităţii
de
experimentatori în fine,
tot ceea ce ţine
de planul
istoric
al limbajului
la Coşeriu "În realitate, limbajul este ceva care trece mereu şi chiar în fiecare clipă /…/ Adevărata lui definiţie nu poate deci să fie decât genetică." limbajul în general trebuie caracterizat, în esenţa lui, drept activitate creatoare aşadar:

1. limbajul nu este ceva static, nu e nicicând un dat ca atare,
ci este act, şi trebuie privit în dinamicitatea lui 2. limbajul nu este ceva exterior individului vorbitor;
ci vorbitorul este agentul prin excelenţă al activităţii lingvistice Acest mod de a privi limbajul este întru totul consistent cu concepţia filosofică humboldtiană în sens larg, potrivit căreia fiinţa spiritului este act. funcţiile imaginaţiei, potrivit filosofilor francezi:
1. să readucă în minte obiecte reale, în absenţa lor - acţionând ca o memorie cu o capacitate de 'corporalizare' mai ridicată
2. să combine, în vederea divertismentului, trăsături specifice unor obiecte diferite, generând monştri sau himere funcţia imaginaţiei transcendentale la Kant:
să medieze între intelect (concepte) şi sensibilitate (percepţii), dând eului/ subiectului posibilitatea de a completa fenomenele cu acele trăsături/ caracteristici care nu sunt, pentru moment cel puţin, perceptibile, dar care sunt necesare potrivit 'etichetei' care a fost deja atribuită obiectului dacă percep într-un 'obiect' acele caracteristici care mă fac să gândesc (imediat, 'intuitiv') că am în faţă un câine, mă voi aştepta ca el să poată lătra / mă voi comporta ca în relaţie cu un animal care s-ar putea să muşte foarte important:

pentru Kant şi urmaşii lui, imaginaţia nu se mai opune realului, ci constituie un ingredient indispensabil al realităţii - dat fiind că raportarea noastră efectivă la obiecte se face şi în funcţie de ceea ce... imaginăm relativ la acestea. însă (amănunt de reţinut dacă vrem să înţelegem modul cum Humboldt se diferenţiază de maestrul său 'filosofic') acest tip de imaginaţie e numit de Kant imaginaţie [a posteriori] reproductivă, şi principala ei caracteristică e deplinul ei conformism: nu îmi pot imagina într-un obiect 'lucruri' care nu îi sunt specifice conform definiţiei sale raţionale... imaginaţia nu poate ieşi de sub conceptul pe care îl schematizează. ex. [vezi şi titlul
celebrei cărţi
a lui Umberto Eco, scriitor, filolog
şi semiotician italian:
Kant şi ornitorincul] imaginaţia joacă, aşadar, un rol real incomparabil mai important decât cel recunoscut, ca atare, de către filosofii francezi - dar trebuie redus rolul ei la o simplă subsumare faţă de concepte ? HUMBOLDT:

mult mai importantă decât imaginaţia doar-reproductivă
a subiectului uman obişnuit (a 'omului de rând') este
imaginaţia productivă a geniului, a artistului - de exemplu, cea a poetului Să aneantizeze ceea ce găseşte în propria memorie ca obiect real şi să îl creeze din nou ca produs al imaginaţiei, iată drumul pe care, chiar fără să-şi dea seama, [poetul] îl parcurge în mod continuu.

A transforma realul în imagine, iată sarcina cea mai generală a artei. Toate celelalte exigenţe ale artei decurg mai mult sau mai puţin direct din aceasta.

Chiar şi atunci cînd îşi împrumută obiectul în mod imediat din natură, poetul îl recreează prin imaginaţie. Forma pe care, prin acest proces, el o dă obiectului său excede natura reală sau chiar se îndepărtează net de aceasta, căci el suprimă trăsăturile care au o origine pur accidentală, pentru ca în cele din urmă fiecare trăsătură să depindă de o alta şi totalitatea de ea însăşi. imaginaţia geniului, a poetului, a individului care îşi manifestă diferenţa faţă de toţi ceilalţi este mecanismul care forţează limbajul (limba, aşa cum e ea constituită la un moment dat) să se modifice Nimeni nu dă cuvîntului exact aceeaşi valoare ca un altul; orice diferenţă, oricît de fragilă, provoacă, asenmenea cercurilor pe care le face o piatră pe suprafaţa apei, mişcări ce se repercutează în întreaga limbă. Iată de ce orice înţelegere este totdeauna, totodată o neînţelegere, orice concordanţă în gîndire şi sentimente în acelaşi timp o divergenţă. În modul în care limba este modulată de interioritatea fiecărui individ se revelează, în faţa puterii limbii /…/ o violenţă pe care omul o exercită asupra acesteia." trebuie să ne reamintim, aici, relaţia dintre universaliile coşeriene ale limbajului: creativitatea intră în tensiune cu alteritatea, iar echilibrul instabil al limbii 'prinse' între aceste două tendinţe este sinonim cu istoricitatea "Eu"
fără "tu"
este o pură
non-fiinţă. [traducând această idee
în româna contemporană: Celălalt nu e,
propriu-zis, cineva situat în sens puternic
în afara mea; dimpotrivă, el e o componentă
indisolubilă a propriului meu eu] Chiar independent de comunicarea interumană, limba constituie o condiţie necesară, ce guvernează gândirea individului singular la nivelul existenţei sale celei mai solitare. Nimeni nu dă unui cuvânt exact aceeaşi valoare ca un altul; fiecare diferenţă, oricât de infimă, provoacă, asemenea cercurilor ce se propagă pe apă, mişcări repercutate în toată întinderea limbii. Iată de ce orice înţelegere e în acelaşi timp o neînţelegere, orice convergenţă de gânduri şi sentimente este în acelaşi timp o divergenţă. Dar limba nu se manifestă şi nu se dezvoltă efectiv decât în mediul social; iar omul nu se înţelege pe sine însuşi decât după ce a verificat în contact cu ceilalţi inteligibilitatea cuvintelor sale. În dinamica ei, gândirea are nevoie să aibă de-a face cu un dat asemănător ei şi în acelaşi timp diferit. Asemănătorul o înflăcărează, în vreme ce diferitul îi e o piatră de încercare indispensabilă pentru a testa valoarea a ceea ce ea produce din propriul ei fond. câteva idei fundamentale:

1. în 'recunoaşterea' şi constituirea mea de mine însumi, eu mă raportez mereu atât la 'ceilalţi' în general, ca societate, cât şi la anumiţi 'alţii' ca modele alternative de posibilitate a(le) propriului meu eu

2. deşi a fi înţeles, acceptat, confirmat de către ceilalţi constituie o tendinţă umană fundamentală, în realitate nicicând nu se va petrece o aliniere perfectă a poziţiilor, deciziilor, comportamentelor, fiindcă fiecare dintre noi e singular

3. cunoaşterea adevărului şi a obiectivităţii nu se mai poate face, în aceste condiţii, prin simplă contemplare, ci ea devine un proces intermediat intersubiectiv - ea este o cunoaştere eminamente dialogică. Comunitatea discursului nu are nimic de-a face cu simpla transmitere a unui conţinut material [Stoff]. La cel care înţelege şi la cel care vorbeşte, avem de-a face cu unul şi acelaşi conţinut care plonjează în specificitatea energiei interioare; şi ceea ce primul primeşte nu e decât incitarea de a se pune la unison cu cel de-al doilea. Iată de ce e atât de natural pentru om să reia pe cont propriu şi să profereze ceea ce tocmai a înţeles. în lingvistica integrală a lui Coşeriu,
acestei idei humboldtiene i se aduce un spor
de exactitate ştiinţifică:

într-o comunicare oarecare, semnificatele şi designatele se transmit (mai exact, ele sunt deţinute din start în comun de către vorbitor şi interlocutor, primele prin cunoaşterea limbii, celelalte prin situarea în aceeaşi lume obiectuală); dar sensul nu se poate transmite, despre el se spune că se interpretează. două sunt, în cele din urmă,
tipurile de alteritate (un termen pe care Humboldt nu îl foloseşte niciodată) la care face referire filosoful german al limbajului: 1. alteritatea cuprinsă în limbă, care precede orice
act efectiv de discurs sau de gândire - o alteritate faţă
de care trebuie să ne conformăm pentru a nu fi absolut singuri în... singularitatea noastră.
Acest tip de alteritate reprezintă o condiţie prealabilă a vorbirii, comunicării, împărtăşirii. 2. alteritatea radicală a întâlnirii cu un alt eu în singularitatea lui absolută - pentru care, în fapt, nici un fel de cunoaştere/ competenţă nu ne poate pregăti îndeajuns.
Acest tip de alteritate reprezintă, în viziunea humboldtiană, finalitatea (telos) prin excelenţă al limbajului. a. problema originii
b. conceptul de formă a limbii
c. sarcinile cercetării comparative
d. limbaj retoric vs. limbaj ştiinţific problemă intens discutată în perioadă: cum au apărut, istoric vorbind, limbile?

'soluţia' propusă de către Humboldt: abandonarea acestei întrebări, a acestei direcţii de investigare, din două motive fundamentale:

1. practic vorbind, nu au cum exista documente/ dovezi arheologice credibile din acel moment 'inaugural'

2. teoretic/ filosofic vorbind, insistenţa noastră asupra originii istoric-temporale a limbii ne face orbi la originea ei transcendentală, la faptul că ea survine, în prezent, din creativitatea vorbitorilor orice limbă are o structură unică şi irepetabilă, constituită dintr-o formă externă (pe care astăzi am numi-o fonetico-fonologică sau grafică) şi o formă internă (semantico-gramaticală)

forma limbii nu este, însă, o forma formata (rigidă, fixată ca atare) ci, mult mai degrabă, trebuie gândită prin conceptul de forma formans (ca ansamblu de tehnici şi/sau modele de creativitate)

Humboldt va ajunge să afirme că nu învăţăm niciodată, propriu-zis, o limbă (ca inventar inert de cuvinte şi reguli de combinare), ci învăţăm, în fapt, de fiecare dată, cum să vorbim (să creăm limbaj) în mod inteligibil pentru o comunitate istorică.
în lingvistica structurii:
1. realizarea unor descrieri monografice, pentru fiecare limbă în parte - aici regula absolută e respectarea specificităţii, neintroducerea în analiză a unor categorii care de fapt nu aparţin limbii cu pricina
2. descrierea unor părţi ale structurii lingvistice privite 'de-a curmezişul' limbilor - de ex. dualul
3. eventuale tentative de clasificare/ tipologizare a limbilor



+ e necesară dezvoltarea unei lingvistici a caracterului - ştiinţă care să studieze limba autorilor majori din literatură şi filosofie Humboldt a militat împotriva tehnicizării excesive a modurilor noastre de a vorbi despre limbaj

în opoziţia dintre limbajul ştiinţific (exact-descriptiv, raţional, calculatoriu) şi cel retoric (analogico-metaforic şi creativ), el optează fără ezitare pentru ultimul tip, fiindcă doar acesta "reprezintă specia de cunoaştere care poate aduce tuturor celorlalte lumină şi căldură" the end. thanks. "... o naţiune care n-ar căuta şi n-ar găsi cămin în poezie, filosofie şi istorie (ştiinţe umane care fac parte din al doilea tip de cunoaştere) ar fi imediat lipsită de sprijinul limbii, căci aceasta ar pieri, nemainutrindu-se din substanţa care, singură, poate să păstreze strălucire şi vigoare, tinereţe şi frumuseţe."
Full transcript