Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Dimensiunea religioasă a existenței

Studiu de caz
by

Alexandra Delia

on 20 October 2012

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Dimensiunea religioasă a existenței

Dimensiunea religioasă
a existenței. LITERATURA RELIGIOASA
IN LIMBA SLAVONA PRIMELE ÎNCERCRI DE
TRADUCERE A BILBIEI ALTE TRADUCERI DE CĂRŢȚI RELIGIOASE EVANGHELIARUL SLAVO-ROMÂN DE LA SIBIU TRADUCERI DE
TEXTE PARABIBLICE LITERATURA RELIGIOASĂ ÎN
MOLDOVA, ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI TRANSILVANIA FILOTEI Traducerea Bibliei în limba fiecărui popor este preconizată chiar de către unul dintre autorii Noului Testament, apostolul Pavel, in epistola I către Corinteni, cap 14:
“ Şi dacă trâmbiţa va da un suner fără noimă, cine se va pregăti de bătălie? Aşa şi voi, dacă prin limbă nu veţi da o vorbă lesne de înţeles, cum se va cunoaşte aşadar ce-aţi greşit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt..
Aşadar, dacă nu ştiu rostul limbii, voi fi barbar pentru cel care vorbeşte, şi cel care vorbeşte iarăşi barbar pentru mine”.
“…în biserică vreau mai bine să rostesc cinci cuvinte cu înţeles, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de vorbe în limba însuflată." Încă din 1891, Ioan Bogdan semnalase un fragment dintr-un Evangheliar slavo-român în Biblioteca imperială din St. Petersburg. Recent, s-a demonstrat că acest evangheliar bilingv a fost tipărit la Sibiu între 1551-1553 de Filip Moldoveanul, poate acelaşi Phillippus Maler care a tipărit şi catehismul valah de la Sibiu. Traducătorul a fost presupus o persoană din Banat sau din regiunea Hunedoarei, unde exista o mişcare protestantă înainte de 1550. Tipografia reînfiinţată de logofătul sârb Dimitrie Liubavici la Târgovişte în 1545 n-a izbutit să scoată în cinci ani mai mult de patru cărţi în limba slavonă, necesare serviciului religios.
Cum nevoia acestora era tot mai mare, domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti se adresează Braşovului, unde exista o tipografie din 1535, iar în 1546 Johannes Benkner întemeiase prima fabrică de hârtie.
Astfel între 12 iunie 1556- 14 ianuarie 1557, diaconul Coresi din Târgovişte tipăreşte la Braşov, din porunca judelui Benkner, un Octoih slavonesc comandat de Pătraşcu-voievod, domnitorul Ţării Româneşti, şi Alexandru Lăpuşneanu, domnitorul Moldovei. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea toate eforturile sunt îndreptate în direcţia căutării în traducerea cărţilor bisericeşti şi laice a unei norme supradialectale care să facă tălmăcirile accesibile românilor din toate provinciile. Pentru prima dată se stabilesc relaţii directe între cele trei ţări române, pe care Mihai Viteazul le unise scurt timp în 1600. Reprezentanţii culturali de seama sunt în Moldova mitropolitul Varlaam, în Ţara Românească, Udrişte Năsturel şi în Transilvania, Simion Ştefan. Începuturile literaturii române nu coincid cu începuturile poporului român și nici cu acelea ale limbii sale. Cucerirea romana a silit populațiile autohtone (geto-dacii din spațiul balcano-carpatic) să vină în strâns contact cu romanitatea și sub presiunea militară, politică, administrativă, economică, socială și religioasă să adopte limba oficială, latina populară, limbă care a devenit treptat graiul comun al întregii mase de locuitori. PREMISĂ. DEFINIREA PROBLEMEI Cele mai vechi manifestări literare românești de limba slavonă apar la începutul secolului al XV-lea. Avem întâi niște scurte imnuri bisericești, pripeale, adica mici tropare care se cânta cu stihuri alese din psalmii întocmiți de bizantinul Nechifor Vlemmidis (1197-1272) la sărbatorile Maicii Domnului și ale sfinților si mucenicilor mai însemnați.
Aceste “Pripeale” au fost scrise in limba medio-bulgara si s-au raspandit nu numai in tarile romanesti, ci si in tarile slave vecine, in Bulgaria, Serbia si Rusia. Se crede că autorul pripealelor, monahul Filotei, este marele logafăt Filos, boier de divan al lui Mircea cel Mare, citat într-un hrisov din 8 ianuarie 1392, când ieşise din dregătorie şi intrase în cinul călugăresc la mănăstirea Cozia. La 8 iulie 1557, acelasi Coresi începe la Târgovişte tipărirea unui Triod- Penticostar slavon, pe care-l termină la 1 iulie 1558. Este sigur că va avea o bună calificare, căci îl vom regăsi în anii următori la Braşov, unde, în serviciul primarului Benkner, va desfăşura o activitate asupra căreia urmează să stăruim. În 1542, Honterus făcuse să apară o carte, Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae, în care sublinia unul din principiile fundamentale ale noii biserici, propovăduirea evengheliei în limba naţională. Ultimele două tipărituri româneşti coresiene sunt o pravilă şi o cazanie. Din Pravilă s-a găsit numai un fragment, dat textul există în copii manuscrise din 1610 şi 1620. Ea cuprinde penalităţi de drept bisericesc, anateme, afurisiri, interdicţii, canoane:
„ Cela ce ia mana, post 7 leat; închinăciuni: într-o zi 100. Cela ce bagă apă în vin, de-l vinde, să fie proclet...” În afară de textele biblice propriu-zise (Facerea, Ieşirea, Psaltirea, Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor şi Epistolele apostolilor), în secolul al XVI-lea s-au mai tradus, mai ales in Transilvania, câteva texte, pentru care cel mai potrivit nume este acela de parabiblice.
Majoritatea acestor texte, socotite de biserică apocrife, necanonice, au fost scrise pentru lămurirea unor locuri insuficient tratate în Biblie, spre satisfacerea curiozităţii cititorilor, şi au caracter pe de o parte fantastic, de basm, pe de alta moral, în sens religios. Alături de Vechiul Testament, a circulat aproximativ din secolul al IX-lea Paleea historica, o expunere în formă de cronică amplificată a textului biblic, care, tălmăcita la noi din slavoneşte, mergea de la zidirea lumii şi până la judecători inclusiv. VARLAAM Nu se ştie data când s-a născut Varlaam. Ştim numai că era fiu de razeşi din Baloteştii Putnei (ca mirean se numea Vasile Moţoc) şi că intrase în cinul călugăresc la mănăstirea Secum refăcută în 1602 de Nistor Ureche, tatăl cronicarului, şi Mitrofana.
Varlaam era deci cam din generaţia cronicarului Ureche. Prin 1610 se afla egumen al manăstirii, căci iscăleşte greceşte şi slavoneşte şi în 1618 avea gata traducerea unui îndreptar de monahism din secolul al VII-lea, Leastviţa lui Ion Scărarul, Sinaitul. Mitropolitul Varlaam pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăţie a limbii române. Primele accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului şi prin ritmul construcţiei. Figuri de stil precum repetiţia şi enumeraţia ies imediat în evidenţă:

„Pentr-acea, să socotească cine cum este întru inima sa şi cine cu ce gând ascultă cuvântul lui Dumnezeu, că pentru acea scrie evenghelistul lui Dumnezeu că, grăind Domnul Hristos aceste cuvinte, strigă: Cine are urechi de auzit, să audă. Strigă Hristos cu cuvântul, cu lucrul, cu vieaţa, cu moartea, ca să ne întoarcem cătr-însul. Strigă celor surzi să audă, strigă celor ce dorm ca să se trezească, strigă celor leneşi ca să se simtă, strigă celor neîntelegători să înteleagă, strigă celor rătăciţi sa se întoarcă, strigă celor păcătoşi să se pocăească. Strigă cu scripturile în toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preoţii, cu toţi învăţătorii bisericei; strigă tuturor de toată vârsta: bătrânilor, tinerilor, sănătoşilor, bolnavilor, săracilor, bogaţilor; strigă sa-şi aducă aminte de moarte, de ziua cea înfricoşată a giudeţului şi de prăpastia iadului, unde se vor munci păcătoşii carii nu se pocăesc; strigă să-şi aducă aminte dup-aceea de împărăţia ceriului şi de plata aceea ce va să o dea Dumnezeu într-acea zi: bunătatea, frămsețea, dulceața, odihna, veselia întru împărăția cea de sus a ceriului.” Nicolae Iorga spune despre Varlaam că ” a lăsat toată învățătura câtă o știa și o putea ști și a vorbit pe înțelesul țeranilor săi. De aici vine un fapt pe care l-am constatat în Ardeal nu o dată: în biserici părăsite, prin praful îngrămădit de sute de ani poate, iese din când în când câte o foaie cu acea slovă mare, hotărâtă, în care recunoști imediat Cazania lui Varlaam. [.....]
Nu o dată, când vine, în satele de acum, un preot cu teologie și vrea să introducă în mintea sătenilor lui elemente de cărturărie, așa cum de multe ori nu le înțelege nici el singur, deși a dat, sau, mai adevărat, tocmai pentru că a dat examen dintr-însele, se ridică din mulțimea aceasta un glas care zice: Părinte, zici foarte bine, dar mai bine după cartea cea veche. Cartea cea veche pentru toate provinciile românești este această carte a părintelui Varlaam.”
( Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică) SIMION ȘTEFAN Contemporan cu Varlaam este în Transilvania Simion Ștefan, intrat in istoria literaturii prin cea dintâi traducere integrală a Noului Testament.

Simion Ștefan este preot la Bălgrad, când, în domnia lui Gheorghe Rakoczi a fost ales mitropolit al Vadului, al Maramureșului și a toată țara Ardealului.
Simion Ștefan a folosit traducerea anterioară a Evangheliarului lui Coresi, dar a îmbunătățit-o. Să comparăm începutul Evangheliei lui Ioan. În Coresi, traducrea e stângace și confuză:
”De început era cuvânt și cuvântul era cătră Dumnezeu și Dumnezeu era cuvânt. Iată era de început către Dumnezeu. Toate acelea fură și fără de el nimea nu fu ce fu. Întru aceasta viață era și viața era lumină oamenilor. Și lumină întru întunearec lumina și întunearecul el nu-l prindea. Fu un om trimes de la Dumnezeu, numele lui Ioan. Acesta vine întru mărturie, de să mărturisească de lumină. Era lumină adeverită ce lumina toți oamenii venise întru lume."
LITERATURA RELIGIOASĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XVII-LEA Dosoftei
Poet propriu-zis, Clement Marot al nostru, este clericul Dosoftei, pe numele mirenesc Dimitrie Barila, fiul unui neguțător numit Leontari și al Misirei. Ar fi fost macedonean după tată și avea, la Lemberg, rudă pe un Chiriac Papara, originar din Ianina, eritrop al școlii Frăția ortodoxă. În această școală clasică de retorică și poezie, predate în limba latină, greacă, slavonă și polonă, se presupune a fi învățaț Dosoftei, născut prin 1624. Justificarea traducerilor lui Dosoftei este identică cu aceea a lui Coresi și a lui Varlaam. El arată că: ”în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc ca și pre alții să-nvăț, decît dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”, și constată că în țară nu se mai cunoștea limba slavonă: ”că și acea puțînă sîrbie ce o învăța de-nțălegea, încă s-au părăsit...”
Despre caracterul și învățătura lui Dosoftei vorbește în letopisețul său Ioan Neculce:

”Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui. Și era neam de mazîl; pre învățat, multe limbi știe: elinește, lătinește, slovenește și altă adâncă carte și-nvățătură, deplin călugăr și cucernic, și blînd ca un miel. În țara noastră pe-aceasta vreme nu este om ca acela. După ce l-au dus la Jolfa, îl pune craiul Sobețchie de s-mbrăca cu hainele cele mai scumpe și odoarăle mitropoliei țării noastre, de făce liturghii la dziile mari și iordan la domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are biserica țării noastre. Cantemir-vodă să mâniese pe-cel mitropolit și-i făcuse afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-au atinsu, că dzic oamenii că-i sfânt...” Tălmăcind Psalmii lui David, Dosoftei nu realizează doar o simplă traducere, ci și o prelucrare a lor, deși s-a izbit de insuficientele mijloace de expresie literară pe care le putea oferi atunci limba română. Cu toate că versul său este încă stângaci, când ia ca model versul popular, limba stihurilor lui devine imediat curgătoare, musicală și ritmică. Unii dintre psalmii traduși în versuri de Dosoftei au devenit prin larga lor circulație colinde religioase sau cântece de stea, ca Psalmul 46: Limbile să salte
Cu cântece nalte,
Să strige-n tărie
Glas de bucurie.
Lăudând pre Domnul,
Să cânte tot omul.
Domnul iaste tare,
Iaste împărat mare
Preste tot pămantul
Și-ș tine cuvântul
Supusu-ne-au gloate
Și limbile toate
Pre vărvuri de munte
S-aud glasuri multe
De bucine mare
Cu naltă strigare,
Că s-au suit Domnul
Să-l vadă tot omul. De ni-s supt picioare
Limbi de pre supt sore.
Alesu-ș-au șie
Partea de moșie,
Țara cea dorită
Care-I giuruită.
Lui Iacov iubitul,
Ce-I țâne cuvântul.
Mila să-și arate
Cea de bunătate
Spre noi, ticaloșii,
Precum ne spun moșii.
Cântați în lăute,
În dzîâcături multe,
Cântat pre-mpăratul
Că nu-I ca dâns altul
Să domnească în lume
Cu sfântul său nume.
Dicționar:

Limbile, s.f.- popoarele
Giuruită, adj.-făgăduită
Moșii, s.m.-strămoșii
Vărvuri, s.n.-vârfuri
Bucine, s.n.- buciume
Dzâcături, s.f.-cântări UDRIȘTE NĂSTUREL
Udriște Năsturel, a cărui biografie și personalitate se mai cer încă studiate, făcea parte dintr-o veche familie feudală din Fierești, ai cărei descendenți pot fi urmăriți până în vremea lui Vlad Călugărul. După propria lui mărturisire, Udriște a nutrit încă din adolescență o mare dragoste pentru limba latină, ”vădit înrudită cu a noastră” și a învățat-o cu ”un profesor care preda înțelepciunea și știința”, folosind, printre altele, ca manual, celebra scriere medievală De imitatione Christi, pe care tânărul n-o va mai lăsa din mână toată viața. Știa însă tot atât de bine slavona, o slavonă complicată, alambicată, de cărturar cu pretenții. Udriște se numără într-adevăr printre întâii stihuitori culți în literatura română, deși exercițiile sale, nu lipsite de ritm sunt în slavonă. În 1640 el alcătuiește astfel 12 stihuri, tipărite în Pravila de la Govora, și slăvind neamul străvechi al Basarabilor. Vor fi traduse stângaci de către altcineva și retipărite, în românește sub stema Evangheliei învățătoare, cea tipărită la Mănăstirea Dealul în 1644:
”Mare neam Basarăbesc cu aciasta semnează ca marea acelor isprăvi au toț să-i înviază.” Antim Ivireanu Antim Ivireanul este primul cleric român care, fără a ieşi din marginile funcţiei sale, a izbutit, întocmai ca Bossuet, Bourdaloue și Massillon, să pătrundă, prin elocvența sacră, mai adânc în sfera literaturii propriu-zise. Învață curând românește, căci tipărește în 1693, la București, o Evanghelie greco-română, iar în 1694, o Psaltire românească. Trimis ca egumen al mănăstirii Snagovul, și-a transportat aici tipografia și a continuat precum un Antologhion (Psaltire, Octoih, Ceaslov, Penticostar, Triod, Acatist) în grecește și o Evanghelie românească în 1697. Știa acum așa de bine limba română, încât se putea hazarda și în poezie, ca în acest epilog la Evanghelie:
“Precum cei străini doresc moșia să-și vază
Cînd sînt într-alte țări, de nu pot să șază,
Și ca cei ce-s pre mare bătuți de furtună
Și roagă pe Dumnezeu de liniște bună,
Așa și tipograful, de-a cărții sfârșire,
Laudă neîncetată dă și mulțămire.





Învățase totodată și limba slavonă, căci în același an, 1697, tipărea la Snagov Dreapta alcătuire a gramaticii slavonești, de Meletie Smotricki. Adusese tipografia într-o stare atât de înfloritoare, încât putea să execute comenzi și din afara granițelor, cu orice fel de slove. În 1701, imprima cu caractere greco-arabe un Liturghier la Snagov, iar în 1702, un Ceaslov, la București.
În anul 1703, Antim urcă în scaunul metropolitan. Alocuția pe care a rostit-o cu prilejul acestei ocazii este un model de modestie și umilință și o dovadă că Ivireanu se identificase cu suferințele prin care trecea țara sub dominația turcească, aspirând la scuturarea jugului robiei.
Predicile Mitropolitului (în număr de 28, la care se mai adaugă 7 ocazionale) sunt construite după un plan riguros. Ele se deschid cu o introducere în subiect, care se continuă cu un exordiu (enunțarea sumară a conținutului), urmat de o tratare (plină de tâlcuri alegorice) și finalizat printr-o încheiere. Procedeele artei oratorice a lui Antim sunt cele ale retoricii clasice: comparația, antiteza, interogația retorica. Stilul predicilor a fost remarcat de către toți cercetătorii literaturii române vechi:
„Privită sub aspect stilistic, fraza lui Antim Ivireanul e când scurtă și paratactică, în ritm sacadat, când periodică, în ritm lent și plină de caldură. Exclamatic și admirativ uneori, incisiv și sarcastic alteori, retoric pe alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul își expune predicile într-o limbă expresivă, plină de nerv, convingătoare.”
(Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare)
Tălmăcirea lui Simion Ștefan e mai puțin dialectală, mai corectă sintactic și mai exactă:
”De început era cuvântul, și cuvântul acela era de la Dumnezău, și Dumnezău cuvântul acela.
Acest cuvânt era de început la Dumnezău.
Toate pre în el fură făcute: și fără el nemică nu fu făcut care ce a făcut.
Întru el era viața, și viața era lumină oamenilor. Și lumina aceea întru întunearec străluciia, și întunearecul prea ea nu o cuprinse.
Fu un om trimes de la Dumnezău; cui numele lui Ioan; acesta veni întru mărturie, ca să mărturisească de lumină, că toți să crează pentru el.
Nu era el acea lumină, ce trimes fu ca să mărturisească de lumină. Acesta era lumina cea adevărată carea luminează pre tot omul acela ce vine în lume...”
În afară de Noul Testament sau împăcarea cu legea cea nouă, tipărit la Bălgrad în 1648, Simion Ștefan a mai tradus și o Psaltire în 1651. A murit în 1656, după o păstorie de treisprezece ani. DAMASCHIN RÎMNICEANU Episcopul Damaschin, urmaș a lui Mitrofan în scaunul eparhiei Buzăului (1702-1708) și a lui Antim Ivireanu la Râmnicu Vâlcea (1708-1725), a fost un harnic traducător și tipăritor de cărți bisericeși în limba română, contribuind la naționalizarea serviciului religios.
A tipărit un Apostol, la Buzău, în 1704 și "Învățătura despre șapte taine", la Râmnic, în 1724.
Concluzii

Tipăriturile religioase au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii române în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin. Marile reforme în acest domeniu le-au înfăpuit Dosoftei în Moldova și Antim Ivireanul, în Muntenia.
În al doilea rând, cărțile religioase au influențat formarea limbii române literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de limbă literară, până la mitropoliții Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei și Antim Ivireanu, toți s-au străduit să caute forma cea mai limpede și mai armonioasă a limbii, care să fie înțeleasă în toate ținuturile românești.
Dimensiunea religioasă a călauzit nu numai existența, dar și concepția celor care au scris în aceasta perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturisește Miron Costin:
„Orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clădi, nimeni nu poate.” Bibliografie GEORGE IVAȘCU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE
ALEXANDRU PIRU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ LA 1830
NICOLAE CARTOJAN, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE VECHINICOLAE MANOLESCU, ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE
MANUAL CLASA a XI-a,
www.google.ro/imagini
REALIZATORI:
BĂRBUȘ TEODORA SITAR DIANA
TIPLEA ROXANA
TUTA ALEXANDRA
PROFESOR COORDONATOR: DONCA MĂRIOARA
Va multumim
pentru atentie!
Full transcript