Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Sintaxa verbului a fi

No description
by

Filip Oana Mihaela

on 24 October 2013

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Sintaxa verbului a fi

INTRODUCERE


ASPECTE TEORETICE PRIVITOARE LA VERB ÎN LIMBA ROMÂNA CONTEMPORANA
SINTAXA VERBULUI
Individualitatea verbului a fi
METODOLOGIA PREDAĂRII VERBULUI
Ipoteza cercetării
UNIVERSITATEA "ALEXANDRU IOAN CUZA" IASI
FACULTATEA DE LITERE

Coordonator științific,
Conf. univ. dr. Ana-Maria Minuț

Candidat,
Prof. Oana-Mihaela Spătaru (căsătorită Filip)

Importanța studierii gramaticii

Didactica generală (teoria instruirii) reprezintă o ramură a pedagogiei care se ocupă nu doar de educaţie, ci şi de instrucţie, de instruire, de învăţare, activităţi puse pe seama dascălului.
Studierea temeinică a limbii materne în toate ciclurile sau etapele de învăţământ reprezintă condiţia esenţială a şcolii de cultură generală care implică şi o cultură lingvistică prin care elevul să fie capabil de înţelege, a interpreta, a exprima şi a reflecta fapte de limbă.
Predarea gramaticii ridică probleme complexe dacă luăm în consideraţie specificul abstracţiunilor gramaticale de a se referi la acea latura formală a limbii, considerată de lingvistica saussuriană drept un sistem abstract de semne. Astfel, fiecare lecţie devine un model de comunicare în vederea perfecţionării diverselor aspecte ale limbii în funcţiune (la parole).
Profesorul de limba şi literatura română apelează la tratate de gramatică şi la dicţionare pentru a menţine echilibrul cu sistemul limbii standard pe care îl are în vedere atunci când îi deprinde pe elevi cu regulile de scriere şi de pronunţare, dar şi cu variaţiile individuale, cu aşa-numitele abateri de la normă (înnoiri lingvistice, adică alte norme).
Din perspectivă strict didactică, studiul limbii române este conceput în timpul gimnaziului ca unul concentric. În cadrul însuşirii noţiunilor gramaticale o contribuţie majoră o aduce studiul verbului care permite fiecărui elev analiza, diferenţierea, compararea, clasificarea, generalizarea diferitelor operaţii de gândire.
“Nu e nimic mai zadarnic decât să ştii şi să înveţi multe, fără a aduce vreun folos, şi nu e înţelept acel ce ştie multe, ci acela care ştie ceea ce e folositor.” (Comenius)
Definiția verbului


se caracterizează prin multiple aspecte morfologice şi funcţionale (sintactice) care îi asigură un loc aparte;
reprezintă o complexă clasă lexico-gramaticală cu un inventar bogat şi deschis, cu numeroase forme paradigmatice;
cuprinde cuvinte „teoretic noţionale care exprimă acţiunea, existenţa, starea, voinţa, dorinţa, posesia, devenirea, transformarea etc. considerate ca proces” şi care îndeplinesc funcţia sintactică specifică de predicat.
Structura morfologică a verbului
Categoriile gramaticale ale verbulu
i
Exprimând realitatea (acţiunea ca proces), verbul îşi selectează doar categoriile gramaticale cu caracter dinamic care să prezinte şi o importantă dimensiune pragmatică: modul, timpul şi persoană sunt categorii de tip deictic (se raportează la enunţare printr-o ancorare spaţială şi temporală).
Diateza (gr.diathesis “organizare”, “situare” a verbului) reprezintă o categorie gramaticală de natură sintactică şi pragmatică ce angajează verbul şi actanţii lui actualizaţi prin relaţia semantică
autor-acţiune-obiect şi prin relaţia sintactică:
subiect–verb (predicat)-complement (obiectul verbului predicat).
Practica şcolară reţine doar trei diateze (activă, pasivă şi reflexivă) pe baza criteriului
formal al clasificării verbelor:
Translatorul explica un cuvânt. - diateza activă
Prin modificarea poziţiiilor în raport cu verbul construcția se poate supune pasivizării:
Cuvântul era explicat de (de către) translator.
Cuvântul
se
explica de (de către) translator.
Clase sintactice
şi sintactico-semantice de verbe
Mulţimea verbelor româneşti teoretic doar noţionale (şi doar în anumite contexte nenoţionale) permite o clasificare deschisă în funcţie de principalele trăsături semantice, morfologice şi sintactice/ funcţionale atât ale verbelor cât şi ale dependenţelor acestora.
Luarea în consideraţie a criteriului semantic:
•verbele noţionale (denumite impropriu concrete) transmit o informaţie semantică şi se constituie în predicat al propoziţiei;
•verbele nenoţionale (“abstracte”: a fi; a avea; a părea; a trebui) - câteva forme flexionare verbale cu informaţie semantică zero;
În funcţie de natura procesului denotat, Iordan distinde trei categorii sematice generale: verbe de acţiune, verbe de devenire (a deveni; a înflori; a înnopta; se însera) şi verbe de stare (a se afla; a se găsi; a însemna, a fi).
Pornind de la anumite particularităţile morfologice ce ţin de flexiunea verbului şi de aspectul structurii sale morfematice:
a) verbe unipersonale şi pluripersonale (Dobrior)/ verbe impersonale şi verbe personale (Irimia)- cunosc forme paradigmatice pentru cele trei persoane:
Eşti în parc. Cine se trezeşte de dimineaţă/, este fericit./
Era să cad. - verbul a fi capăta formă şi sens impersonale. (NU Eram să cad.)
b) verbe integrale şi defective - prin raportare la categoriile gramaticale;
c) verbe regulate (care nu prezintă în flexiune modificări ale rădăcinii) şi neregulate (aberante)
Neregularităţile flexionare ale verbului a fi vizează atât rădăcina verbală cât şi inventarul flectivelor:
* indicativ prezent: sunt – eşti – este (forme supletive); suntem – sunteţi – sunt
* indicativ imperfect: eram – erai – (rădacinei er- i se opune rădacina fu- de la perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect)
indicativ perfect simplu: fusei (fui) – fuseşi (fuşi) – fuse (fu)
indicativ mai-mult-ca-perfect: fusesem – fuseseşi - fusese
Tranzitivitatea, trăsătură semantică şi sintactică specifică, presupune ideea unui transfer (lat.transitivus “care trece peste”) al acţiunii verbale asupra unui obiect care devine un complement; caracterul tranzitiv sau intranzitiv este legat de sensul lexical al verbului:
Eu privesc un album. – Albumul este privit de mine. (activ-pasiv)
El gândeşte ceva. – El se gândeşte la ceva. (activ-reflexiv)
- proba complementului direct:
a mă asculta=verb tranzitiv; a fi - *ne = verb intranzitiv
- proba contextului: Cineva citeşte ceva. (verb tranzitiv)
Cineva este ceva. (verb în afara tranzitivităţii)
Pasivizarea devine imposibilă pentru verbele existenţiale (a exista şi a fi - “subiective”, întrucât “exprimă acţiuni, stări, procese închise în sfera subiectului” Irimia).
Având în vedere dificultăţile de a stabili o graniţa tranzitiv - intranzitiv, gramaticile moderne avansează ideea unei clase intermediare, a verbelor ergative/ inacuzative:
Panoul este în parc.
Băiatul este răcit. - informaţie semantică incompletă
Verbul a fi din perspectivă semantico-sintactică
Verbul predicativ a fi
Definirea termenilor gramaticali păstrează – în linii mari – aceleaşi principii ale logicii aristotelice:
•subiectul - numele care impune câteva categorii gramaticale comune verbului–predicat (Dimitriu “nume-subiect”);
•predicatul se concretizează într-o formă verbală flexionară care preia de la subiect acele categorii gramaticale comune (persoana şi numărul);
•copula nu apare decât într-un anume tip de propoziţii (cele cu predicat nominal), concretizându-se printr-un verb nepredicativ (copulativ);
Luând în consideraţie informaţiile transmise de verb ce vizează nivelul semantic şi gramatical:
I. verbe semantice (“noţionale”)
a) verbe suficiente (cu înţeles de sine stătător)- predicate ale unor propoziţii stabile în conformitate cu intenţia comunicativă a vorbitorului;
b) verbe insuficiente ce reclamă consumarea acelor valenţe obligatorii şi facultative pentru ca propoziţia să devină stabilă şi completă;
II. verbe asemantice (cu informaţie semantică zero) - auxiliare propriu-zise (de mod, de timp, de diateză); verbul a fi („singurul verb cu un asemantism total”, cel mai “nepredicativ” verb):
El este Andrei/ elev / serios. - rădăcina verbală transmite un anumit sens lexical;
categoriile gramaticale specifice verbului nu pot fi transferate numelui predicativ:
Lumea este a copilului/ a lui / a primului.
Aceste clase sintactice prezintă o omogenitate relativă, deoarece unele verbe sunt predicative doar în anumite contexte, pentru ca în altele să se actualizează ca nepredicative:
“Câte popoare şi câte limbi sunt, sunt tot atâtea flori ale umanităţii.” (Sadoveanu)
Sintaxa verbului a fi
Verbul a fi - valoarea predicativă şi nepredicativă
a) nucleu al unor propoziţii de identitate, constituind o parte a predicatului:
Copilul este prietenul fratelui lui.
b) o formulă lexicală de atribuire:
Luceafărul de dimineaţă este o planetă. predicatul nu poate fi raportat
Distincţia din unele gramatici noi:
• a fi locativ: El este la şcoală.
• a fi existenţial: El este elev.
Verbul primeşte o interpretare unificatoare − de verb ergativ (inacuzativ)
prin incapacitatea de a se supune pasivizării:
Stiloul este pe masă ....de către cineva.
Stiloul este murdar de către cineva.
Stiloul a fost murdărit de către elev. = stiloul murdărit (adjectiv)
- este existenţial, „noncopulativ”: Şcoala este aproape/ apropiată.
Era să cad. -formă impersonală
- exprimă identitatea: Statul sunt eu. Eu sunt statul.
Predicativitatea verbului a fi se verifică prin posibilitatea înlocuirii cu anumite sinonime contextuale - sensuri lexicale, de obicei cele originare:
-a exista, a avea fiinţă: A fost odată un împărat mare.
Pământul este.
-a trăi : „N-am sărit peste garduri niciodată, de când sunt...” (Creangă)
-a se afla, a se găsi: Cine-i la telefon ?
-a se naşte, a purcede, a deriva, a proveni, a-şi avea originea: Colegul meu este din Iaşi.
-a trăi, a vieţui, a o duce ( în legătură cu o raportare temporală: Prietenul nostru nu mai este.
-a dura, a dăinui, a ţine : Cât mai e până sună?
-a se duce, a trece (pe) la, a umbla: Astă noapte pe unde mi-ai fost ?
-a pleca: La ce oră e avionul tău ?
-a se împlini, a trece (când se raportează la trecut), a mai rămâne, a trebui, a lipsi (pentru viitor): „Puţin mai este şi ai să ajungi împărat.” (Creangă)
-a se întâmpla: „Era dimineaţă când am intrat în oraş” (C. Negruzzi) - cu valoare impersonală
Asta e a doua oară când te rog.
-a se întâmpla – prin extensie despre vreme:
„Dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împuşc.” (Ispirescu)
- a face, a costa, a preţui, a valora (în legătură cu o valoare cantitativă: Cât e grâul?
-a însemna, a prevesti (în ghicitori): Ce e când visezi o apă ?
„Orb pre orb când poartă oare ce va fi?” (Ţichindeal)
-a se face, a se întâmpla, a se petrece, a se desfăşura, a avea loc:
Pe vremuri teatrul era în aer liber. Asta a fost doar în visul tău.


Verbul a fi este sustituibil şi cu alte verbe predicative:
-a avea: El este de 3 ani/ are 3 ani.
-a face: Este ora 3 a.m./ Se făcu 3.
-a trebui: „Bun om, cum se cade...dar nu e ce-ar fi să fie...” (Matei Caragiale)
Copula, termen inexistent în logica aristotelică (Socrate est.) este introdus în gramatică pentru a defini legătura predicat-subiect (Socrates est homo.)
In primele gramatici se porneşte de la o „gândire” (judecată) :
Viaţa este trecătoare.
termenii fiind „subjetul”, „legătura ca semn al judecăţii”, „prezisul”
Verbul copulativ a fi
- transmite o informaţie semantică insuficientă;
- se combină cu anumite nume care funcţionează ca subiect (numele- subiect situat în topica normală în stânga) şi nume predicativ (situat în dreapta), între care se stabilește un raport de intercondiționare
- este bivalent (în GALR doar pentru a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne sunt recunoscute toate tipurile de predicaţie)
Respingerea asematismului lui a fi: în sensul lexical al oricărui verb se subînţelege şi sensul iniţial (existenţial) al verbului a fi aflat la forma afirmativă:
El munceşte toată dimineaţa. (în plan logic) El este (= există, se află) şi munceşte.
El devine harnic la bătrâneţe. El există şi devine harnic.
Interpretări discutabile:
El a rămas doctor toată viaţa. - 3 termeni
El a rămas ceea ce şi-a dorit.

Diferite complemente şi circumstanţiale determină verbul copulativ a fi şi nu numele predicativ:
El mi-e coleg. = El e colegul meu.
El nu este nicicum atent. De frică, mi-era prieten. În ciuda aşteptărilor,
era un elev silitor. În locul lui, eu sunt acum şef.

Apropierea nume predicativ - atribut:
Cartea este interesantă.
Prezenţa acestui verb la forma afirmativă face ca o anumită trăsătură
semantică să fie explicit afirmată ca existentă:
Cartea devine (rămâne etc.) interesantă = carte interesantă.
Verbul copulativ a fi se poate substitui cu sintagma „a avea caracteristica/ calitatea de...”: Andrei este elev/ răcit/ prietenul meu.
Alte sensuri contextuale:
-a se manifesta: Andrei este împotriva mea.
-a alcătui, a reprezenta: Noi suntem un colectiv unit.
-a se potrivi: Tu nu eşti de împărat.
-a avea: El era cu stea în frunte.
-a aparţine: „Al dracului să fii cu tot neamul tău!” (Creangă)
Caracterul parţial al informaţiei semantice transmise permite absenţa lui din unele enunţuri, dacă vorbitorul apelează la alte mijloace de actualizare (intonaţie, pauză) în propoziţiile nominale:
„Religia – o frază de dânşii inventată.” (Eminescu)
Verbul auxiliar a fi
Sunt considerate auxiliare acele verbe sintetice care
prezintă trăsăturile semantice şi gramaticale:
- funcţionează ca instrumente doar gramaticale necesare formării timpurilor şi a modurilor compuse şi supracompuse (a fi, a avea, a vrea/ a voi), incluse în clasa morfemelor;
- au ajuns să fie invariabile, complet desemantizate, întrucât nu pot fi înlocuite cu sinonime sintetice sau perifrastice:
Eu sunt acasă. („mă aflu”)
Eu sunt răcita („am de...”)
Eu sunt ajutată de către profesor.
Forma auxiliarului este diferită într-o oarecare măsură de forma aceluiaşi verb predicativ:
fi invariabil (să fi mers, aş fi mers).
- intră în grupa verbelor bivalente, dar nu-şi consumă aceste valenţe cu determinări completive/ circumstanţiale care sunt dependente de verbul de bază şi nu de auxiliar:
Ieri am mers la munte.
- permit inserarea unor adverbe de mod între elementele auxiliare şi verbul de bază:
Eu nu pot fi deocamdată ajutat.

La diateza pasivă, în structura conjunctivului perfect intră conjunctivul perfect al verbului auxiliar a fi (cu flexiune asemănătoare verbului predicativ a fi) şi participiul acordat al verbului de bază:
Eu mi-aş fi dorit să fiu lăudată de către părinţi. - conjunctiv prezent, diateza pasivă
Eu mi-aş fi dorit să vă fi lăudat. - conjunctiv perfect, diateza activă

Câteva forme verbale conţin câte două auxiliare:
* viitorul anterior (voi fi învăţat)
* condiţionalul perfect (ar fi învăţat)
* prezumtivul prezent (vei fi învăţând) şi perfect (veţi fi învăţat)
A fi constituie singurul verb auxiliar al diatezei
pasive (“analitice”).
Transformarea propoziţiei active în cea pasivă pune în evidenţă o relativă sinonimie sintactică: cele două construcţii diferă doar prin locul prin care purtătorul semnificaţiei pasive îl ocupă în structura de suprafaţă, însă echivalenţa semantică dintre ele nu poate fi perfecta:
Eu citesc o carte.
Cartea este citită de mine.
Construcţia pasivă diferă de cea activă printr-o organizare sintactică specifică care presupune:
auxiliar a fi + participiu acordat (verb tranzitiv-
excepţie a avea, a durea, a putea, a ustura, a
vrea) + complement de agent exprimat/ dedus
Interpretări discutabile:
- construcţii pasive cu sens activ: Bărbatul a fost plecat la piaţă.
- construcţii compuse în care predicatul denotă „punctul final sau rezultatul unei schimbări de stare”: Mama e plecată.
În limba română veche formele verbale inversate erau uzuale în textele traduse şi originale religioase din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea (făcut-am; spusu-ţi-l-am)
„Auzit-ai, frate, de un plai frumos”
(V. Alecsandri)
Verbul semiauxiliar a fi
Clasa verbelor semiauxiliare are o omogenitate redusă, constituind o categorie intermediară între verbele auxiliare şi cele predicative.
Sunt bivalente definite de combinarea cu două vecinătăţi obligatorii, aflate în varianta obiectivă a topicii dominante la stânga şi la dreapta:
Multe sunt de spus.
Nu-i era a lucra la şcoală. („a se afla în dispoziţie să…”)
Având în vedere criteriul semantic:
a) semiauxiliare de mod prezintă probabilitatea, necesitatea, ipoteza , eventualitatea): a putea, a trebui, a fi, a avea; a vrea/ a voi (GALR) şi chiar şi unele verbe care nu indică în mod obişnuit modalitatea (a şti la Iordan, a părea la Guţu)
b) semiauxiliare de aspect care arată începutul acţiunii (a începe, a porni, a prinde, a se apuca, a se pune, a da etc.), continuarea acţiunii sau durata ei (a continua, a prelungi, a urma, a ţine, a lungi etc.), terminarea acţiunii (a termina, a sfârşi, a înceta, a conteni, a mântui, a isprăvi, a încheia, a se opri).
Verbul semiauxiliar de mod a fi exprimă sensurile de:
-probabilitate - urmat de verbul principal, folosit doar conjunctiv prezent: Era să cad.
-potenţial – urmat de un conjunctiv: Ce era să le facă?
-dorinţă: Dacă nu ţi-a fost de învăţat, la ce ai mai venit la şcoală?
-necesitate - urmat de un supin: Vom discuta ce este de făcut.
Verbele semiauxiliare modale, printre care se numără şi a fi, continuă
să fie o clasă deschisă de cuvinte, privind inventarul şi statutul
lor de mijloace lexicale sau lexico-gramaticale de redare
a modalităţii.
În limba română veche această construcţie apărea ca impersonală:
“Şi multă moarte s-au făcut între amândoao părţile, că nu era a călca pre pământ.” (Ureche)

Pornind de la definiţia de lucru a cuvântului - „segment fonic principal accentuat, izolabil prin pauze în limbajul natural şi transmiţând o informaţie semantică, gramaticală, logică şi/sau stilistică” (Dimitriu):
•verbe sintetice: a-şi aminti
•verbele perifrastice ce pot fi înlocuite cu verbe sintetice: a-i fi jenă - a se jena, a-i fi ruşine - a se ruşina, a-i fi scârbă - a se scârbi, a-i fi teamă - a se teme, dacă substantivul component se referă la stări fiziologice sau sufleteşti (substantiv folosit adesea doar la singular şi adesea defectiv de plural)
Dar nu pentru toate perifrazele sinonimia cu acele verbe sintetice echivalente este totală:
a-i fi foame/sete/somn, a i se face foame; a nu-i fi boii acasă; a-i fi bine/rău
Verbul a fi în expresii verbale
Verbul a fi din locuţiunile verbale se încadrează în categoria verbelor nepredicative - este vid semantic şi nu poate îndeplini singur funcţia de predicat al propoziţiei.
În gramaticile tradiţionale sunt denumite expresii verbale impersonale acele îmbinări de cuvinte care sunt reprezentate de verbul a fi intranzitiv şi folosit impersonal urmat de:
a)adverb/ locuţiune adverbială: este (e forma scurtă) adevărat, e posibil, e interesant, e necesar, e negreşit, e totuna. Aceste expresii verbale sunt noţionale suficiente şi fără subiect (Aşa e bine, e rău...). şi devin insuficiente dacă le sunt completate cele două valenţe obligatorii:
Asta e bine, că ne-ai sunat. – la nivelul propoziţiei
E bine că discutăm. Mai bine-i să stai. – la nivelul frazei
b)verb la supin: e de dorit, e de apreciat, e de aşteptat
La nivelul frazei, ele devin regente insuficiente pentru o propoziţie subordonată subiectivă cerută de caracterul impersonal al acestor expresii:
E de aşteptat că ne-a minţit.
c) substantiv precedat sau neprecedat de prepoziţie: e de datoria, e de mirare, e o întâmplare.
Aceste expresii verbale au o valenţă obligatorie consumată de un complement indirect (Mi-e frig. ) şi o valenţă facultativă - un circumstanţial (În curând va fi
frig la munte.)
Interpretare discutabilă
Mi-e foame. - identificarea a două părţi de propoziţie diferite.
Neamţu justifică prezenţa unui predicat nominal alcătuit din verbul copulativ, deoarece nu se poate substitui cu niciun sinonim «semantic» ale lui a fi «predicativ»:
Mi-a fost foame - *Mi-a existat foame. *Mi s-a aflat foame.
Mi-e bine/ imposibil/ suficient/ totuna.- nume predicativ după modelul expresiilor verbale
Argument: Mi-e foame şi frig. E seara şi întuneric. - lipsa acordului care să explice un eventual raport de inerenţă
Mi-e o foame! - în propoziţii exclamative, exprimă o anume intensitate:
În expresiile: mi-e să nu te prindă (= mi-e teamă să...), nu mi-e atât de mine, cât de copil (= mi-e teamă, grijă de...),
numele predicativ este eliptic, dar nu anulează intenţia comunicativă a vorbitorului

O interpretare tradiţională porneşte de la predicativitatea lui a fi, verb care exprimă existenţa, iar substantivul
funcţionează ca subiect.
Imbinările nesudate (libere): a fi predicativ („a exista”) şi un substantiv-subiect: e cazul, e ceasul, e clipa;
Este cazul să plecăm / de a pleca. - intră în relaţie cu un atribut sau cu o propoziţie atributivă
Este nevoie să plecăm / de el - selectează numai propoziții circumstanţiale


Expresiile verbale construite (e ger, e noapte, e toamna, e soare, se face ger, se lasă ger) sunt noţionale suficiente semantico-gramatical (realizează singure o comunicare minimă stabilă conformă cu intenţia comunicativă a vorbitorului) şi îndeplinesc întotdeauna o singură funcţie sintactică (predicat verbal) în propoziţii stabile. Aceste expresii nu admit prezenţa unui subiect, valenţa lor facultativă putând fi
consumată de un circumstanţial:
Acum la munte e ger.
O singură excepţie: nu-i chip - a fi este semiauxiliar, component al unui
predicat verbal compus:
Nu-i chip să plecăm.
Locuţiunea verbală se constituie pe baza unui verb (elementul indispensabil) şi comunică o noţiune verbală (acţiunea ca proces). Dacă verbul central se află la un mod personal, întreaga locuţiune funcţionează ca predicat verbal al propoziţiei (excepţie: perifrazele neverbale un zgârâie-brânză, în ceea ce priveşte, cine ştie ce) şi prezintă o flexiune comună cu cea a verbului:
El îşi aducea aminte de copilărie.
Sintaxa (termenul syntaxis =„organizare, ordine, construcţie, aşezare împreună” a fost introdus de Apollonis Dyskolos, prin celebrul tratat Peri syntaxeos, tradus ulterior în latină De constructione), a evoluat iniţial în paralel cu logica aristotelică - teoria organizării judecăţii binare pe doi termeni principali:
subiectul (thema) - purtătorul informaţiei cunoscute/vechi
predicatul (rhema) - purtătorul informaţiei noi (=novum)
Mai târziu aceşti termeni se regăsesc în gramatici medievale: predicatul gramatical este conceput după modelul predicatului logic, indispensabil pentru structurarea unei propoziţii-judecăţi.
Prima gramatică a limbii române datează din secolul al XVIII-lea: Gramatica rumânească (1757) scrisă de Dimitrie Eustatievici Braşoveanul şi rămasă în manuscris. Prima gramatică publicată îi aparţine lui Samuel Micu (Elementa linguae Daco-romanae sive Valachicae, tipărită la Viena în 1780). Ion Eliade Rădulescu publică în 1828 următoarea gramatică, la Sibiu, intitulată Grammatică românească. Alţi autori de gramatici sunt Timotei Cipariu (Gramatec’a limbei romane, în 2 părţi – 1869 Analetica, 1877 Sintetică), Hariton Tiktin (Gramatica română, 1891: Etimologia şi Sintaxă), Alexandru Philippide (Gramatica elementară a limbii române – 1897), lucrări din care reţinem câteva definiţii ale sintaxei:
„Ce este sintaxis? Este dreaptă a părţilor cuvântului întru sine încheiereşi
adevărata pricină a cuvintelor ce să încheie.” (Eustatievici, 1757)
În sintaxa propoziţiei predicatul (latinescul praedicare „a spune public, a veşti; a afirma”) comunică ceva în legătură cu realitatea şi constituie elementul esenţial, nucleul propoziţiei. Pentru a funcţiona ca predicat, verbul trebuie să îndeplinească concomitent două condiţii:
•să aibă un anume sens lexical, suficient sau insuficient (condiţie de natura semantică)
•să se acorde cu numele-subiect în categorii gramaticale comune - persoana şi numărul (condiţie gramaticală):
Bărbatul este în centru. Studentul este adus la interviu.
E soare. Se face frig. Îi sălta inima de bucurie.
Predicatul unei propoziţii se caracterizează, în mod obligatoriu, prin predicativitate
(predicaţie), o trăsătură legată de enunţare, adică de domeniul pragmatic, care asigură
raportarea, prin diverse mijloace lingvistice, a conţinutului la un fapt/eveniment din
realitate, ancorat spaţial şi temporal
O serie de lingvişti (Evseev, Romalo, Irimia, Ivănescu, Neamţu) contestă clasificarea predicatelor în verbale şi nominale ce ar pune semnul identităţii între părţile de vorbire şi cele de propoziţie; toate verbele ar funcţiona ca predicate verbale. În funcţie de „natura procesului denotat”, clasa verbelor ar presupune:
verbe de acţiune, totdeauna sintetice, ce funcţionează ca predicate verbale
verbe de stare, sintetice sau analitice ( a fi şi un participiu: a fi obosit, a fi pleca)/ gerunziu) se constituie în predicate de stare analitice care intră în relaţii de echivalenţă semantică cu cele sintetice:
El este întristat/ este trist.
El a fost omorât/ este mort.
Verbe în realizarea funcţiei sintactice
de predicat. Tipuri de predicat
Verbul a fi în realizarea funcţiei sintactice de predicat verbal
Elipsa predicatului este recuperată anaforic :
- când este exprimat parţial, în dialog sau în raport de coordonare: Am mâncat şi băut.
-când este exprimat prin verbul predicativ al diatezei pasive:
Spectacolul, deşi vizionat, îl mai interesa.
-când auxiliarul diatezi pasive coincide formal cu un verb copulativ exprimat anterior:
El este corect, dar greşit înţeles de parteneri.
•un semiauxiliar de mod/ aspect care poartă indicii de predicaţie
•un al doilea verb care exprimă sensul de bază şi se află la o formă variabilă/invariabilă (de conjunctiv,
de supin, de participiu şi de infinitiv):
„Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă tine.” (Creangă)
PREDICATUL VERBAL COMPUS (complex) reprezintă o parte principală de propoziţie care atribuie subiectului o calitate nuanţată modal sau aspectual.
Predicatul verbal-nominal constituie o îmbinare semantică şi funcţională integrală alcătuită din:
•verbul auxiliar - poartă indici de predicaţie şi care exprimă modalitatea, aspectul desfăşurării acţiunii;
•verbul copulativ care transmite o informaţie semantică completă împreună cu numele predicativ;
- predicatul verbal- nominal modal al cărui semiauxiliar este modal:
Reuşita trebuie să fie o împlinire a tuturor străduinţelor.
Propoziţia subordonată predicativă (PR)
Dificultăţile de interpretare a propoziţiei subordonate: stabilirea inventarului verbelor copulative
care să devină regente şi caracterul (ne)disociabil al predicatului nominal.
Verbul copulativ poate apărea ca regent al unei propoziţii predicative, fiind echivalentul unei expansiuni a numelui predicativ.
Andreea era medic. era - verb nepredicativ insuficient
Andreea era/ ceea ce şi-a dorit./ era – verb regent
Raportul sintactic de subordonare este demonstrat şi de relatorii subordonatori:
a) conjuncţiile subordonatoare nespecializate că, să, dacă, de, ca să şi locuţiunile conjuncţionale ca şi cum, ca şi când, de parcă:
Problema noastră este că aţi intârziat.
b) conjuncţiile specializate fiindcă, pentru că, cu scopul să: Dacă totuşi v-aţi impus, este fiindcă aţi fost politicoşi.
c) pronumele şi adjectivele pronominale relative: Vecinul meu nu este cine se crede.
d) pronume şi adjective nehotărat: Unii copii sunt oricine şi doresc părinţii lor.
e) adverbe pronominale relative şi nehotărâte: Spectacolul vieţii este după cum îl vede fiecare.
f) (în rare situaţii) prin juxtapunere:
„Nu floare vestejită din părul bălai,/Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.” (Eminescu)
Verbul a fi în realizarea funcţiei sintactice
de predicat nominal
Predicatul nominal este partea principală a propoziţiei care atribuie subiectului gramatical o calitate, o însuşire sau neagă prezenţa acesteia la subiect:
„Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece.”(Eminescu)
- „predicat analitic” (Irimia) opus predicatului sintetic prin două componente ale predicaţiei: termenul verbal (verbul copulativ) şi termenul nominal, ambele raportându-se la subiect.
Replicile sunt pentru acest actor/ ale acestui actor.
Dintre toate verbele copulative, lui a fi, totdeauna intranzitiv, nu i se poate ignora informaţia semantică transmisă, chiar insuficientă care îi permite incadrarea în clasa verbelor cu adjunct primar:
„Toată lumea-i boier, numai eu am rămas mojic.”
Numele predicativ
reprezintă componentul nominal al predicatului, neputând îndeplini singur funcţia de predicat, deoarece îi lipsesc indicii de predicaţie;
stabileşte un raport de atribuire a unei calităţi pentru subiectul gramatical;
se numără printre valenţele obligatorii ale verbului copulativ;
- poate fi şi component al unei funcţii extrapredicative (atribut, complement) - folosit la un mod nepersonal: A fi lider e un alt mod de a fi singur.
- poate lipsi din propoziţie: „Feţişoara lui – /Spuma laptelui.”
Dacă numele predicative se raportează la subiecte diferite, iar verbul copulativ este acelaşi, dar la diferite forme gramaticale, se pot identifica mai multe predicate nominale:
Ea este o minte sclipitoare, iar tu – un nimic.
Având în vedere structura sa:
•NP simplu: Colegul meu este primar.
•NP complex (alcătuit dintr-o parte de vorbire precedată de un adverb de mod de intărire): Peronul este chiar pustiu.
NP multiplu: El este nervos şi obosit.
•NP compus alcătuit din semiauxiliar + copulativ + nume predicativ: Trebuie să fi fost curajoasă.
Predicatul verbal simplu mai poate fi exprimat prin expresii şi locuţiuni verbale care echivalează din punct de vedere semantic şi gramatical cu un singur verb. Toate elementele componente din interiorul expresiei/locuţiunii şi-au pierdut independenţa semantică şi gramaticală:
a-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) - a-i plăcea, a îndrăgi
a fi chit cu cineva - a nu mai datora nimic cuiva
Sintaxa verbului a fi
în expresii verbale
Cele mai multe locuţiuni verbale nu au posibilitatea admiterii unui subiect, cu excepţia câtorva provenite din propoziţii bimembre:
Nu e voie. – locuţiunea verbală acceptă un subiect în propoziţie şi frază:
Asta nu e voie. Nu e voie să fii împrăştiat.
In dicţionarele româneşti se remarcă tendinţa ataşării verbului a fi pe lângă numeroase locuţiuni adjectivale care au echivalent semantic un adjectiv, informaţia semantică a verbului rămânând nemodificată:
a fi fără egal ~ neasemuit, inegalabil
a fi fără margini ~ infinit, nelimitat
a fi fără păcat/ prihană ~ pur, desăvârşit
a fi fără soţ ~ impar, fără pereche
a fi fără vlagă ~ neputincios
Sintaxa verbului a fi la moduri nepersonale
Gramatica tradiţională limitează capacitatea verbelor de a reprezenta predicatul unei propoziţii la situaţia în care acestea se află la un mod personal, denumit şi mod predicativ/ finit. Deoarece verbul aflat la acele moduri considerate nepersonale admite prezenţa unui subiect propriu, se impune acceptarea lor cu funcţia sintactică de predicat .
Verbul aflat la modul infinitiv, însoţit de o intonaţie imperativă, poate îndeplini, funcţia de predicat:
A fi atent la instrucţiuni!
- în „propoziţilei subordonate relative infinitivale” , introduse prin elemente de subordonare nespecializate:
Se cuvine a fi la şedinţă.- propoziţie infinitivală SB
Dorinţa de a fi la şedinţă i s-a împlinit
Interpretări discutabile pentru verbul aflat la gerunziu:
Am primit liber, fiind obosită.
constituent cvasipropoziţional
nume predicativ secundar component al unui predicat nominal de tip special: Fiind obosită, am rămas acasă
Gerunziul verbelor noţionale nepredicative nu poate forma singur predicatul, intrând în structura unui:
predicat verbal compus: Nefiind multe de spus, am plecat.
predicat nominal: „Fiind băiet, păduri cutreieram...” (Eminescu)
predicat nominal compus: Putând fi director, a semnat actele.
Supinul exprimă numele acţiunii (Este greu de spus.), destinaţia obiectului (A cumpărat o nouă maşină de spălat.) şi scopul acţiunii. (Am plecat la săpat.)
De corectat erorile! - valoare
predicativă

Acordul predicatului cu subiectul
În cadrul unei propoziţii se stabilesc diferite tipuri de relaţii de dependenţă dintre cuvinte:•biletarală (de interdependenţă, de reciprocitate) - între doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relaţie se stabileşte numai într-o propoziţie bimembră, numai între funcţiile sintactice de subiect şi predicat care se implică una pe alta, neputând fi concepute una fără cealaltă, ceea ce dovedeşte că aceste două funcţii sunt principale şi au o importanţă egală.

În limba română veche regula acordului nu era fixată prin normă, forma de plural – în deosebi la perfect compus – fiind generalizată:
El mi-au spus.
Acordul predicatului verbal compus cu subiectul
- se acordă în număr şi persoană cu subiectul numai verbul semiauxiliar, iar formele de infinitiv şi supin rămân invariabile:
Multe sunt de spus pe lume.
Acordul predicatului nominal cu subiectul se realizează în funcţie de natura morfologică a elementelor componentelor: verbul copulativ se acordă cu subiectul în număr şi persoană, iar numele predicativ exprimat prin adjectiv, substituţi (pronume sau numeral) şi participiu - în gen, număr şi caz (unerori):
Omul e înţelept.
Acordul după înţeles (semantic, logic) intervine atunci când informaţia semantică a unui cuvânt/ grup de cuvinte (şi nu informaţia gramaticală) determină categoria gramaticală a cuvântului următor
Majoritatea este nefericită.
Ion este bulgar. Elena este bulgăroaică.
Acordul semantic rămâne tolerabil în contexte literare de tipul: „Părul ei sunt valuri creţe” (Coşbuc)
Acordul prin atracţie:
“Mie-mi place dreptatea şi omenia.” (Rebreanu)
hipercorectitudine gramaticală prin abatere
de la norma acordului
Studiul limbii române se bazează pe două
coordonate fundamentale:
coordonata normativă;
coordonata funcţională;
Cum predarea - învăţarea - evaluarea noţiunii de verb – nucleu al comunicării - are ca obiectiv folosirea corectă şi eficientă de către elev a lui a fi (cu toate formele flexionare) şi activizarea gândirii prin judecăţi-raţionamente, în lucrare vom sublinia acele metode şi mijloace didactice utile unei abordări funcţionale a acestora.
Consultând programa şcolară din gimnaziu , vom constata repartizarea concentrică a studiului verbului:
În cls. a V-a: Verbul. Timpul, persoană, numărul (actualizare). Modurile personale şi modurile nepersonale (recunoaştere). Timpurile modului indicativ: prezent, imperfect, perfect compus, perfect simplu, mai-mult-ca-perfectul, viitorul I. Verbele auxiliare: a fi, a avea, a vrea. Funcţia sintactică: predicatul (actualizare). Predicatul verbal. Predicatul nominal (verbul copulativ a fi şi numele predicativ).
În cls. VI-a: . Verbul – (actualizare). Verbele predicative şi verbele nepredicative: copulative (numai a fi, a deveni) şi auxiliare.
Modurile personale: indicativ, imperativ, conjunctiv, condiţional-optativ. Timpuri. Modurile nepersonale: infinitiv, gerunziu, participiu, supin.
În cls. VII-a: Verbul (actualizare). Alte verbe copulative: a ajunge, a ieşi, a se face, a rămâne, a însemna, a părea.
Diatezele: activă, pasivă (complementul de agent), reflexivă (pronumele reflexiv).
Modurile. Timpurile. Persoană. Numărul (actualizare).
Valori expresive ale verbului în diferite contexte (aplicativ).
Verbele personale şi verbele impersonale. Propoziţia fără subiect. Locuţiunea verbală.
Funcţiile sintactice ale verbului şi ale locuţiunii verbale la moduri personale (predicat verbal, predicat nominal), la moduri nepersonale (subiect, nume predicativ, complement direct, complement indirect, complemente circumstanţiale, atribut verbal).
În cls. VIII-a: Predicatul verbal (actualizare). Probleme ale acordului dintre predicat şi subiect. Predicatul nominal (actualizare). Predicatul nominal incomplet. Probleme ale acordului.
Propoziţia predicativă: termeni regenţi, elemente de subordonare. Expansiunea şi contragerea. Topica şi punctuaţia.
Obiectivele cercetării
•însuşirea conştientă a formelor gramaticale corecte;
•sporirea eficienţei formative a învăţării gramaticii prin aplicarea metodelor activ-participative, îmbinate cu cele tradiţionale;
•dezvoltarea interesului elevilor pentru însuşirea permanentă şi sistematică a suportului teoretic;
•identificarea corelaţiilor dintre faptele lingvistice şi cele mai variate situaţii de viaţă;
•crearea de situaţii conflictuale prin exerciţii de dificultăţi diferite;
•stimularea activităţii creatoare;
Studiul verbului este necesar pentru analiza formelor gramaticale prin exerciţiul gândirii, pentru formarea metodică a deprinderilor de exprimare corectă. Fiindcă activitatea practică de producere şi receptare de mesaje constituie un eficient mijloc de însuşire a cunoştinţelor gramaticale, variate exerciţii trebuie să însoţească fiecare lecţie de gramatică. Totodată studiul verbului a fi contribuie la o mai bună înţelegere a operelor literare prin analiza particularităţilor morfologice ale unui anumit text literar/ nonliterar.
Toate aceste obiective converg către un obiectiv general: asigurarea integrării tuturor elevilor în raport cu exigenţele activităţii didactice şi prevenirea eşecului şcolar.
Consideraţii privind metodica predării morfosintaxei verbului a fi la clasele de gimnaziu
Principii didactice în formarea
conceptelor gramaticale
la clasele de gimnaziu
„O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate.” (Noica)
Lecţia de limba română,
microsistem de instruire
Strategii şi metode folosite în
lecţiile de însuşire a cunoştinţelor despre verbul a fi
Evaluarea cunoştinţelor despre verbul a fi.
Strategii si mijloace de evaluare didactică
Predarea cunoştinţelor şi formarea priceperilor şi a deprinderilor
sunt valorificate de un sistem de reguli generale, numite principii
didactice (principii ale învăţării)

a.Principiul intuiţiei (al legăturii senzorial - raţional);
b.Principiul legării teoriei de practică;
c.Principiul sistematizării şi al continuităţii cunoştinţelor;
d.Principiul accesibilităţii;
e.Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor;
f.Principiul însuşirii temeinice;
g.Principiul individualizării (al diferenţierii învăţării);
Limba şi literatura română face parte din aria curriculară
Limbă şi comunicare
şi, pe toate treptele sistemului de învăţământ, ocupă un loc însemnat în sistemul disciplinelor şcolare, deoarece formează, dezvoltă şi consolidează competenţa culturală prin accesul dirijat la modele culturale, la lectură, la textul literar sau nonliterar - obiect cultural vital.
Prin noul curriculum, se propune în studiul limbii şi al literaturii române un model comunicativ–funcţional care se referă la consolidarea competenţei de comunicare orală şi scrisă, respectiv de receptare a mesajului scris (citirea/lectura) şi de exprimare scrisă, astfel încât elevul să devină „un cititor competent şi autonom care să reflecteze la viziunea despre condiţia umană, despre artă în textele studiate.”
Componentele competenţei de comunicare care definesc modelul curricular:
•componenta verbală - integrează toate aspectele limbii (lingvistică, textuală şi discursivă);
•componenta cognitivă;
•componenta enciclopedică;
•componenta ideologică;
•componenta literară;
•componenta socio-afectivă;
Numărul important de ore atribuit în predarea gramaticii oferă elevilor posibilitatea identificării, analizei şi comparării faptelor de limbă, a unor decupaje din realitate cu scopul asigurării însuşirii conştiente a fenomenelor gramaticale, dezvoltării gândirii logice a acestora. Pe parcursul activităţii de predare-învăţare-evaluare, ei ajung să joace diverse roluri în vederea dobândirii competenţelor de comunicare: de auditori, de lectori, locutori şi scriptori, devenind participanţi activi şi responsabili în comunicare.
VALORI ŞI ATITUDINI

• Cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii
• Stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate
• Formarea unor reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române
• Cultivarea unei atitudini pozitive faţă de comunicare şi a încrederii în propriile abilităţi de comunicare
• Abordarea flexibilă şi tolerantă a opiniilor şi a argumentelor celorlalţi
• Cultivarea unei atitudini pozitive faţă de limba maternă şi recunoaşterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală şi îmbogăţirea orizontului cultural
• Dezvoltarea interesului faţă de comunicarea interculturală
Predarea noţiunii de verb
În programele şcolare, volumul de cunoştinţe gramaticale este eşalonat pe ani de studiu, conform principiului concentric, pe măsură ce elevii îşi lărgesc sfera de cunoştinţe. Prin evaluarea iniţială de la începutul fiecărui an şcolar, profesorul cunoaşte cuantumul de cunoştinţe dobândite anterior, pentru a nu le repeta în detrimentul însuşirii temeinice a unor noi noţiuni gramaticale.
Tipologia lecţiilor de limbă şi literatură nu diferă decât în foarte mică măsură de cea a lecţiilor de alte specialităţi:
-lecţia de achiziţionare de noi informaţii;
-lecţia de repetare şi sistematizare a cunoştinţelor;
-lecţia de formare a priceperilor şi deprinderilor de muncă independentă (de exerciţii);
-lecţia combinată (mixtă);
-lecţia de verificare şi evaluare a cunoştinţelor, a priceperilor şi a deprinderilor gramaticale;
Premisa fundamentală pentru elaborarea cunoştinţelor de gramatică la elevi o constituie formarea noţiunii de cuvânt ca unitate structurală a limbii, pentru ca celelalte unităţi lingvistice să se definească în raport cu el. Pentru a ajunge la definiţii gramaticale, elevii de vârsta şcolară mică învaţă să identifice notele generale ale claselor de cuvinte, note care să fie sintetizate sub forma unei reguli, a unei legi. Î
Psihologul Piaget - gândirea concretă (6-7 ani); gândirea abstractă (10-11 ani) devine sistematică pe la 14-15 ani şi se caracterizează printr-un demers analitico-sintetic
dezvoltat, multiplicare a punctelor de vedere
În desfăşurarea activităţii didactice, metodele de învăţământ reprezintă modalităţi practice, de lucru cu ajutorul cărora dascălul transmite cunoştinţe, formează priceperi şi deprinderi, organizează procesul instructiv-educativ de asimilare a acestora.
Metodele tradiţionale sunt:
explicaţia;
observaţia;
conversaţia euristică;
demonstraţia;
problematizarea;
metoda descoperirii;
metoda comparativă;
exerciţiul;
metoda activităţii cu fişele şi analiza gramaticală;
Conversaţia euristică (dialogul euristic)
Aplicarea metodei
Învăţarea prin descoperire
. Aplicarea metodei
Tema lecţiei: Verbe predicative şi verbe nepredicative, clasa a VII-a
1.În categoria verbelor care pot avea valoare copulativă intră: a) a deveni; b) a scrie; c) a avea; d) a rămâne; e) a reprezenta; f) a se face.

2.Construieşte câte 2 propoziţii în care să evidenţiezi valoare copulativă şi apoi predicativă a verbelor: a ieşi; a părea.

3. Se da textul:
“A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer.”
Precizează valoarea predicativă/ nepredicativă a fiecărui verb din text.

4. Încercuieşte enunţurile în care verbul a fi are valoare predicativă, notând între paranteze şi sensul acestuia printr-un sinonim:
a) Este în oraş de dimineaţă (.....) b) Colegul nostru este din Iaşi. (.....) c) Musafirii mei au fost devreme pe la mine (....) d) Nu fusese atent la rugămintea mamei (......) e) Este bine să spui adevărul.(.....) f) De mâine pâinea va fi 5 lei (....). g) Terenul este de 2 metri pătraţi (....). h) Câţi ani sunt de la ultimul banchet ? (......)

5. În enunţul: Aş fi avut şi eu note mai bune dacă aş fi fost mai cooperant cu profesorii.
există: a) 4 verbe auxiliare, 1 verb predicativ, 1 verb copulativ; b) 3 verbe auxiliare, 2 verbe predicative, 2 verbe copulative; c) 2 verbe auxiliare, 2 verbe predicative, 3 verbe copulative

6.Construieşte 2 enunţuri în care verbul a avea să aibă valoare: a) predicativă; b) nepredicativă (auxiliară)

Tema lecţiei: Verbe personale şi impersonale, clasa a VII-a
Experţi 1 Analizează verbele din enunţul: Era frig în acea seară de noiembrie de noiembrie când rătăceam în parcul desfrunzit.

Experţi 2 Construieşte enunţuri în care verbul a fi să fie : a) personale; b) impersonale; c) să facă parte din expresii verbale impersonale; d) să facă parte dintr-o locuţiune verbală

Experţi 3
a.Alcătuieşte un enunţ în care verbul a alerga să fie folosit cu valoare reflexivă şi impersonală.
b.Construieşte un enunţ în care predicatul verbal să aibă forma de conjunctiv şi cu valoare de imperativ.

Experţi 4 În fraza :Se cuvine să discutăm şi despre trecut, dar se pare că nimeni nu doreşte aceasta şi nici nu se ştie dacă ar putea să abordeze toţi acest subiect.
există: a) un verb reflexiv impersonal; b) 2 verbe reflexive impersonale; c) 3 verbe impersonale
Metode didactice activ-participative

FIŞĂ DE MUNCĂ INDEPENDENTĂ – DE EXERSARE ORALĂ, clasa a VII-a
1.Precizează diferenţa între verbele subliniate:
Sora mea era foarte înţeleaptă. Omul nu rămâne acelaşi, el este.
A ajuns mai devreme în parc. El ajunge secretar.
Astăzi rămânem la serviciu până târziu. El a rămas asistent universitar.
Ochelarii erau pe nasul bunicuţei. Ei erau neşterşi.

2.Arată prin ce parte de vorbire este exprimat predicatul verbal:
Abia la tribunal el şi-a recunoscut fărădelegea. Banchetul nu a fost organizat de către părinţi. Este bine că am plecat
în concediu pentru câteva zile. Probabil că te voi căuta pe parcursul acestei stagiuni.

FIŞA DE DEZVOLTARE
1. Identifică felul predicatelor:
Acel trandafir oferit colegei sale va fi totul pentru amândoi. În vacanţă prietenul meu va însemna toate poveştile spuse de bunica la gura sobei. După câţiva ani de studiu intens, vecinul meu devenise un compozitor renumit şi se pare că aceasta ocupaţie îi va aduce mulţi bani. Acum el pare mulţumit de vila sa din Bucureşti.

2.Identifică părţile de vorbire prin care sunt exprimate predicatele din enunţurile:
Eram fericită de întâlnirea cu bunicii mei. Copacul este bătut de vânt şi de ploaie. Hai să-ţi arăt lucrările expuse. Este o întâmplare că ne-am revăzut după atâţia ani. Cu siguranţă că te-a emoţionat şi pe tine.

În încercarea noastră de identificare a căilor de dezvoltare a limbajului şi a creativităţii, am pornit de la premisa că un program de îmbogăţire a vocabularului axat şi pe exerciţii de vocabular, dar şi de morfologie va determina o stimulare şi o dezvoltare a posibilităţilor de exprimare, atât în comunicarea scrisă, cât şi în cea orală. Cercetarea a fost realizată la începutul anului şcolar 2010–2011 la o clasă a V-a (31 de elevi), cei mai mulţi copii provenind din medii defavorizate; experimentul constă în aplicarea unui chestionar ce se referă la variate sensuri ale verbului a fi şi la expresii în structura cărora intra a fi, expresii extrase din toate unităţile de învăţare ce urmează a fi studiate în semestrul I.
Prin ansamblul activităţilor didactice specifice studiului verbului, finalităţile disciplinei limba şi literatura română vizează educaţia socială, moral-civică şi estetică a elevului, îmbogăţirea vieţii lui intelectuale şi afective, formarea unui bun practicant de limba maternă, dar şi a unui eficient cititor de texte literare sau nonliterare, interesat de fenomenul lingvistic şi literar.
Lucrarea de faţă oferă puncte de sprijin pentru a permite stabilirea unor modalităţi practice de lucru centrate pe activizarea şi diferenţierea activităţilor didactice, pe sporirea nivelului de munca intelectuală a fiecărui elev, pe măsurarea constantă şi obiectivă a randamentului şcolar.
Înfăţişând situaţii reale din practica şcolară, modelele oferite (documente ale proiectării didactice, auxiliare ilustrative) sunt orietative, de la care se poate porni în conceperea şi altor structuri de organizare şi desfăşurare a unor lecţii sau activităţi, respectiv în utilizarea mai largă şi a altor tehnologii educaţionale moderne.
Concluzii
A FI
fr.le verbe preluat din lat. verbum - „cuvânt, termen, vorbă”; „sentinţă, zicătoare”; „vorbă goală, aparenţă”
Orice formă verbală este reprezentată de două segmente distincte care contribuie la stabilitatea semantică şi funcţională a verbului:
- segmentul fundamental conservă sensul lexical al verbului, rămânând fix pe parcursul flexiunii verbale;
- segmentul secundar este dependent de radical, care îi asigură variabilitate morfologică (sufixe gramaticale şi desinenţe dispuse într-o anumită topică);

Din punct de vedere al capacităţii condiţionate semantic de a îndeplini sau nu funcţia sintactică specifică de predicat, pot fi identificate două categorii de verbe:
I. verbe predicative sintetice/perifrastice - transmit în mod direct o informaţie semantică (acţiunea ca proces)
II. verbe nepredicative, reprezentate prin câteva verbe nenoţionale şi noţionale, care nu pot forma singure predicatul:
auxiliare;
copulative;
semiauxilare;
din expresii verbale;
Potrivit logicii aristotelice gândirea umană este binară prin cei doi termeni principali ai judecăţii:
subiectul (punct de plecare al gândirii);
predicatul (punctul de sosire, indispensabil pentru formularea unei propoziţii – judecăţi);
La aceştia se adaugă un al treilea termen, copula judecăţii, care presupune un raţionament care “face ca cele spuse despre subiect prin predicat să fie considerate ca acceptabile”.
V
erbele semiauxiliare (Neamţu -“auxiliare modal-sintactice contextuale”) sunt puse în legătură cu predicatul verbal compus în structura căruia îndeplinesc:
- un rol gramatical principal (de a purta morfemele predicativităţii)
- un rol semantic secundar prin insuficienţa lor verbală justificată de interacţiunea semantică dintre două verbe
Acest chestionar prezintă următorii itemi:
-ordonarea unui număr de verbe/ expresii după sens;
-utilizarea lor într-un număr cât mai mare de enunţuri;
În timpul fiecărei activităţi didactice am apelat la următoarele metode didactice:
exerciţii – joc cu accent pe polisemantismului verbului predicativ a fi şi pe expresiile selectate iniţial prin alcătuirea mai multor enunţuri
exerciţii pentru fluiditatea verbală: elaborarea variate a unei structuri verbale simple
exerciţii de utilizare a dicţionarului
Aplicarea susţinută a acestor tipuri de exerciţii determină din partea elevilor o exprimare mult mai spontană, precum şi o îmbinare a elementelor de inedit, a surprizei şi a fanteziei.

Diseminarea rezultatelor
Iniţial elevii întâmpină dificultăţi în stabilirea sinonimiei, în formularea de enunţuri corecte, ceea ce ne determină să credem că provenind
adesea din medii defavorizate, ei nu au un larg orizont de cunoaştere (în domeniul lexicului) şi atunci trebuie intervenit în acest sens. Au fost identificate enunţuri scurte, concise în care se încadrează în mod logic verbul, dar şi enunţuri lipsite de expresivitate; doar câteva excepţii dau culoare şi dovadă într-o oarecare măsură de spontaneitate şi spirit creativ.
Prin analiza datelor am putut culege informaţii despre nivelul de cunoştinţe al elevilor, nivelul cultural al familiilor de provenienţă, precum şi informaţii privind parcurgerea bibliografiei pentru clasa a V-a. Aceste date sunt deosebit de importante, constituind atât un punct esenţial în crearea programului de ameliorare propus, dar şi un suport de reglare a activităţilor didactice.
Incitând la creaţii originale, profesorul oferă şansa fiecărui elev să trăiască şi să transmită sentimente, stimulându-le nevoia de activitate, încrederea în sine, în formele proprii de exprimare: în egală măsură fiecare elev va avea încredere în forţele proprii pentru a concepe o compunere, în a executa un desen, în a interpreta o compoziţie muzicală, în a modela lutul.
Pornind de la un text lacunar din care lipsesc verbele:
„După moartea împăratului, Aleodor înţelept ţara şi întocmai porunca tatălui
său. Într-o zi, pe când la vânat Aleodor pe pământul „pocitaniei de om” care
îndată în faţă”.
Profesorul: Cum vi se pare acest text?
Elevul: Textul nu are niciun înţeles.
Profesorul: De ce crezi că nu are înţeles? Ce îi lipseşte?
Elevul: Textul nu are înţeles, întrucât îi lipsesc predicatele, părţile principale de propoziţie.
Profesorul: Crezi că ai putea reformula textul?
Se rescrie la tablă împreună cu elevii:
„După moartea împăratului, Aleodor cârmuia înţelept ţara şi respecta
întocmai porunca tatălui său. Într-o zi, pe când se afla la vânat Aleodor a
călcat pe pământul „pocitaniei de om” care îndată i-a apărut în faţă”.
Profesorul: Credeţi că putem comunica nefolosind predicate?
Elevul: Este imposibilă comunicarea fără predicat.
Profesorul: Poţi da exemple de verbe care arată acţiunea personajului Aleodor?
Dar starea personajului Pocitania?
Jigsaw (mozaic) sau ,,metoda grupurilor interdependente” este o strategie bazată pe învăţarea în echipă (team-learning)
Aplicarea metodei

FIŞĂ DE CONSOLIDARE
1. Construieşte enunţuri în care predicatul să fie exprimat prin :a) verb copulativ + Np/ interjecţie; b) locuţiune adverbială; c) verb la modul conditional-optativ, la diateza pasivă; d) interjecţie predicativă

2.Precizează prin ce parte de vorbire este exprimat numele predicativ din enunţurile: Rochia mea pare altfel astăzi. Această călătorie înseamnă sacrificiu pentru mama mea. Cadourile sunt de la ei. Gestul tău de prietenie este de nepreţuit. Este vai de mama mea. A studia înseamnă a progresa. Cartea este a lor. Aprecierile sunt de la al treilea coleg.

3. Precizează prin ce parte de vorbire este exprimat predicatul verbal:
Lui îi pare rău de neintelegrea produsa. Na această carte de joc! Vecinul meu ajunge cu greu la scări. Fireşte că am cumpărat acest CD. De bună seamă că m-am oprit la cofetărie.

FIŞĂ DE CREAŢIE
Alcătuieşte o scurtă compunere de 15-20 de rânduri cu titlul: „Mirajul primăverii”, în care să foloseşti trei verbe copulative. Subliniază-le!
- a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a se preface, a se preschimba, a se schimba, a se transforma, a rămâne, a primi, a căpăta, a se menţine, a se păstra El devine/ ajunge/ se face doctor.
-a se alege: Ei s-au ales prieteni.
-a părea, a apărea, a(se) arăta, a se da;
El se arata supărat. El apărea deştept în familie. El pare/ se dă încrezător. El se dă mare.
-a se prinde, a veni, a se ţine (pop.); Ei se prind naşi. El îmi vine verişor. El se ţine prieten cu Andrei.
-a (se) bănui: El s-a bănuit seropozitiv.
-a se naşte: El s-a născut norocos.
-a se simţi: El se simte stânjenit.
-a se chema, a se numi: Fetiţa se cheamă Andreea. Cum te numeşti?
-a se judeca, a se socoti, a se şti, a se vedea, a se considera, a se crede, a se dovedi;
El se consideră/ se dovedeşte priceput la matematică.
-a constitui, a reprezenta: Noi reprezentăm cole-ctivul de redacţie.
-a însemna: Viaţa înseamnă o luptă continuă.
rol gramatical principal prin transferul categoriilor gramaticale ale verbului
rol semantic secundar prin participarea la realizarea sensului complet al predicatului nominal: semnifică „o stare în devenire a fi + semul devenire”(în cazul verbelor a ajunge, a deveni, a ieşi, a se naşte) sau „stări marcate cu seme ca (Aparenţă, Irealitate).”
Mi
Substitutul de propoziţie predicativă reprezintă o unitate sintactică indivizibilă şi nedezvoltabilă, care ţine locul semantic unei
subordonate predicative şi care îi preia, în conformitate cu intenţia comunicativă a vorbitorului, informaţia semantică:
Problema e că ba. (= „Problema e că

nu se poate.”)
Prin inversarea ordinii celor două părţi de propoziţie, nu subiectele, ci numele predicative trebuie intonate în mod deosebit şi accentuate: Vinovatul sunt eu.
Ca Diogenes din Sinope, profesorul contemporan are a căuta în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii.”
(Vasile Pârvan)
Full transcript