Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

studiul vocabularului

- prezentare -
by

Liliana Bobeanu

on 25 April 2014

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of studiul vocabularului

ARGUMENT
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL VOCABULARULUI
CAPITOLUL al II-lea
MIJLOACE DE ÎMBOGATIRE A VOCABULARULUI
LIMBII ROMÂNE
CAPITOLUL al IV-lea
MODELUL CURRICULAR AL DISCIPLINEI LIMBA SI LITERATURA ROMÂNA

CAPITOLUL al III-lea
NIVELURILE LEXICO-SEMANTICE ALE LIMBII

CONCLUZII
IV.2.Modelul comunicativ-functional
1. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Universitatea “Stefan ce Mare” – Suceava
Facultatea de Litere si Stiinte ale Comunicarii

LUCRARE METODICO-STIINTIFICA
PENTRU OBTINEREA GRADULUI I

METODE DE PREDARE SI EVALUARE A NOTIUNILOR DE VOCABULAR ÎN ÎNVATAMÂNTUL GIMNAZIAL SI PROFESIONAL


Candidata,
Prof. Gheorghiu (Barna) Claudia-Manuela

Coordonator stiintific,
Lector univ. dr. Vasile Ilincan

BIBLIOGRAFIE
II.1. Mijloace interne. Derivarea
DERIVAREA presupune formarea unor noi cuvinte prin adaugarea (sau suprimarea, în cazul derivarii regresive) unor afixe (formative, formanti, lexiforme) la un cuvânt-baza.
Afixele lexicale
sunt
prefixele
(afixe care se adauga în fata bazei) si
sufixele
(afixe care se adauga dupa baza). Unii lingvisti considera ca si interfixele (sau infixele, afixele de legatura) sunt afixe lexicale, însa nu exista argumente suficiente pentru a le califica drept un tip aparte de sufixe.
II.5. Compunerea
II.6. Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea)
III.2. Antonimia: definire, conditiile stabilirii antonimiei, clasificare
III.3.
Omonimia
IV.1. Structura modelului curricular al disciplinei limba si literatura româna
IV.3. Notiunile de vocabular în curriculumul claselor de gimnaziu
2. BIBLIOGRAFIE METODICA
3. PROGRAME. DOCUMENTE.
4. MANUALE SCOLARE. AUXILIARE DIDACTICE.
CAPITLUL AL V-LEA:
METODE INTERACTIVE FOLOSITE ÎN PREDAREA NOTIUNILOR DE VOCABULAR ÎN ÎNVATAMÂNTUL GIMNAZIAL SI PROFESIONAL

V.3. Metodele interactive

V.1. Predarea - componenta a procesului de învatamânt
CAPITOLUL al VI-lea:
ELEMENTE DE PROIECTARE DIDACTICA

Lucrarea de fata urmareste:
Identificarea metodelor interactive din procesul învatarii si evaluarii notiunilor de vocabular in invatamantul profesional si profesional.
Premisa ca elevul este un factor activ si constient, responsabil si autonom in procesul didactic.
Continuturile disciplinei Limba si literatura româna vizeaza formarea capacitatilor de comunicare dar si dezvoltarea competentelor culturale, de argumentare si de gândire critica.
Realizarea unei sinteze a notiunilor teoretice referitoare la vocabularul limbii române literare actuale.
Prezentarea unor metode interactive.
Analiza actului didactic subordonat comunicarii ca ansamblu complex de competente lingvistice, sociolingvistice si pragmatice.
"A vorbi frumos româneste inseamna a fi colindat de dor, a scrie frumos româneste înseamna a fi gasit cararea dorului spre dor... Pentru mine limba româna este distanta dintre inima si umbra ei care se numeste suflet." (Fanus Neagu)
Vocabularul
sau lexicul reprezinta, potrivit lingvistului Theodor Hristea, ,,Totalitatea cuvintelor care exista si care au existat, cândva, într-o limba oarecare”.
Disciplina care cerceteaza componenta lexicala a unei limbi poarta numele de
lexicologie
(fr. lexicologie > gr. lexis =,,cuvânt, vorba, termen”; gr. logos = ,,stiinta”).
I.1. CUVÂNTUL - unitate fundamentala a lexicului limbii române.
„Cuvântul, în ciuda dificultatii pe care o avem în a-l defini, este o unitate care se impune spiritului, ceva ce se afla în centrul mecanismului limbii.”
(Ferdinand de Saussure)
Cuvântul (sintagma minimala) apare ca o entitate deosebitaă de morfem prin relativa lui autonomie în procesul de comunicare.
Lingvistii structuralisti (reprezentantii Scolii de la Praga) definescă
cuvântul
ca cea mai mica unitate cu sens care poate fi deplasataă în interiorul unui enunt, fie ca forma minimala libera.
Lingvistica traditionalaă recunoaste ca unitati superioare cuvântului
partea de propozitie
,
propozitia
si
fraza.

Partile unui enunt se combina între ele în grupuri diferite ca întindere si ca structura -
sintagma.
Sintagma este, în general, conceputa ca o unitate binara (se descompune în doi termeni, între care exista o relatie de subordonare).
Cuvântul
este unitatea fundamentala a limbii, a gândirii
si a comunicarii interumane. Daca unele emotii, stari sufletesti, senzatii, sentimente pot fi exprimate si prin semne, strigate, gesturi, atitudini, gândirea capata o forma lingvistica.
Trasatura esentiala a oricarui cuvânt este
autonomia
, capacitatea de a fi scos dintr-un context sau dintr-o combinatie de cuvinte în care apare.
Autonomia reprezinta o dependenta relativa,
adica în cuvânt se includ obligatoriu foneme si morfeme, iar în propozitii cuvinte.
Vocabularul este o multime sau un ansamblu. Submultimile sau subansamblurile vocabularului sunt puse în evidenta în masura în care, la autonomie, se adauga alte caracteristici. Un exemplu foarte la îndemâna este acela al vechii practici a lexicografilor de a aranja
cuvintele-titlu (sau „intrarile”)
în ordine alfabetica.
Exemplu:

Câmpul generat de cuvântul
casa
cu întelesul -
spatiu cu diverse destinatii, constructie mare - include termeni ca: imobil, camin, cladire, bloc, hala, edificiu, palat, vila, hardughie
etc. Acelasi cuvânt, dar cu întelesul
spatiu cu diverse destinatii, constructie modesta
, genereaza câmpul:
argea
(pop. constructie mica în care se asaza vara razboiul de tesut),
bordei, coliba, foisor, ghereta, chiosc, cabana
(de vara, de vânatoare etc.),
salaş, magazie
etc.
O alta caracteristica a cuvântului este
relatia de solidaritate dintre forma si continutul sau.
Forma cuvântului este manifestarea sonora a acestuia, un sunet sau o însiruire de sunete, putând avea si o reprezentare grafica, iar continutul este ceea ce în mod obisnuit se numeste
înteles sau sens
.
În locul termenului traditional de
cuvânt
, se mai utilizeaza în lingvistica moderna termenii
lexem
si
lexie
.
Lexemele
sunt morfeme a caror semnificatie este lexicala, nu gramaticala, iar prin
lexii
se înteleg diferite tipuri de cuvinte, simple si compuse sau chiar expresii frazeologice.
I.2. Fondul principal lexical si masa vocabularului.
Vocabularul de baza / fondul principal lexical/ vocabularul fundamental / vocabularul constant / vocabularul esential / fondul principal de cuvinte / fondul lexical de baza / fondul principal al vocabularului curent / fondul lexical uzual / lexicul reprezentativ
- Cuvintele a caror importanta este fundamentala în procesul comunicarii, fiind folosite frecvent de toate categoriile sociale.
- corpul omenesc si partile lui;
- imbracaminte si incaltaminte;
- locuinta si obiecte casnice;
- actiuni si procese importante;
- numele gradelor de rudenie;
- religie si cultul bisericesc;

- alimente si bauturi;
- culori;
- diviziuni ale timpului;
- adverbe de loc, timp si mod;
- numerale simple;
- prepozitii si conjunctii;
- verbe auxiliare si copulative.
Este evident ca cele aproximativ 1400 de cuvinte care alcatuiesc fondul principal lexical nu sunt suficiente unui vorbitor pentru a comunica în mod curent în limba româna (credem ca numarul cuvintelor din fondul principal lexical a suferit modificari substantiale). Orice vorbitor potrivit vârstei, educatiei, preocuparilor sale profesionale, utilizeaza cu necesitate si cuvinte din masa vocabularului.
Numarul minim de cuvinte necesar unui vorbitor comunicarii în limba româna este de aproximativ 3000.
Aceste cuvinte alcatuiesc
vocabularul minimal, elementar sau fundamental al limbii române.
În
masa vocabularului
sunt cuprinse cuvintele care nu îndeplinesc cerinta de a fi cunoscute si utilizate de absolut toti vorbitorii. Având în vedere distributia cuvintelor în functie de evolutia în timp a limbii române, de zonele geografice în care aceasta se vorbeste, precum si de variantele sale socio-profesionale, se pot deosebi în lexicul limbii române, cu precadere în masa vocabularului, urmatoarele categorii de unitati lexicale:
- arhaisme
- neologisme
- regionalisme
- termeni tehnici si stiintifici
- cuvinte de argou si jargon.
II.2. Derivarea cu prefixe. Prefixe internationale. Prefixoide.
Derivarea cu prefixe este mai putin productiva, în limba româna, decât cea cu sufixe (date fiind complexitatea si varietatea sufixelor).
Clasificarea semantica a prefixelor:
1.
Prefixele privative
au sensul general de „fara”, „lipsit de”, „a lipsi de”:
des-
, cu
varianta strict fonetica
de-
, si
a(n)-
, de origine greaca veche.
4. Prefixele iterative
ras-
si
re-
formeaza verbe (mai rar adjective sau substantive − razbucuros, rasputeri): razgândi, rascumpara, razjudeca, reacoperi, recasatori, retipari, reînflori
3.
Prefixele delocutive
(formeaza cuvinte de la locutiuni/expresii: a se face colac – a se încolaci)
în-
şsi
de-
.
2.
Prefixele negative
- foarte productiv pentru toate variantele limbii române este prefixul negativ
ne
-, caruia i se alatura prefixul
in-
.
5.
Prefixele internationale
sunt de origine culta (nemostenite), din latina sau greaca veche, si sunt prezente în limba românaă în special prin împrumuturi (analizabile sau calcuri) latino-romanice:
ante-
(„înainte, dinainte”, antebraț),
circum-
(„în jur, împrejurul”, circumscriptie),
co- /con- /com-
(„împreuna" concetatean),
pre-
(„înainte de”, preoperatoriu),
i- /in- /im-
(afix cu sens negativ şsi privativ: ireal).
Prefixoidele
(false prefixe sau pseudoprefixe) au în comun cu prefixele numai pozitia de afixare, dar sunt
cuvinte cu sens de sine statator
în limba de origine:
aero-, auto- , bio- , geo- , hemo-, hipo-, iso- /izo- , orto-, filo- , micro-, mono-, poli-, proto, pseudo-, radio-, semi-, tele- , tri-, zoo-
.
II. 4. Derivarea parasintetica
Derivarea parasintetica reprezinta formarea de cuvinte noi prin atasarea simultana sau succesiva (succesiunea nemaiputându-se reconstitui diacronic) a unui prefix si a unui sufix la acelasi cuvânt-baza: închipui, îndulci, îmbarbata, îmbarbatare, încuietoare, îmbucurator .
a. Derivarea regresiva.
b. Derivarea frazeologica.
II.3. Derivarea cu sufixe. Sufixoide.
Sufixoidele
(false sufixe sau pseudosufixe), ca si prefixoidele, au în comun cu sufixele numai pozitia de afixare (se ataseaza dupa o baza), dar sunt cuvinte cu sens de sine statator în limba de origine (cele mai multe sunt din greaca veche). Sufixoidele curente în limba româna sunt:
-fug, -fob, -fil , -for , -log , -gramă, -cid, -fag.
Sufixoidele impun o anumita forma, în cele mai multe cazuri, cuvântului-baza: de exemplu, bazele care primesc
-fil
se termina în
-o
, iar cele care primesc
-fug
, se termina în
-i
).
Derivarea cu sufixe este un mijloc intern de îmbogatire a vocabularului limbii române extrem de productiv. Numarul mare al sufixelor (peste 600) şsi varietatea lor impun doua clasificari: morfologica si semantica.
CLASIFICAREA MORFOLOGICA
- substantivale;
- verbale;
- adverbiale;
- pronominale;
- care formeaza numerale;
- care formeaza interjectii.
CLASIFICAREA SEMANTICA
- pot fi omonime;
- pot fi sinonime;
- pot intra in antonimii;
- pot general polisemie;

- augmentative;
- diminutivale;
- de agent;
- pentru denumirea însusirii din obiecte;
- pentru denumirea plantelor si animalelor;
-instrumentale;
- abstracte;
- colective;
- locative;
- modale;
- pentru nume proprii de familie;

Compunerea consta în reunirea a doua sau mai multe cuvinte într-o unitate lexicala cu un sens nou.
1. Compunerea prin contopire poate avea
la baza relatii sintactice de tip:

a) parataxa (coordonarea prin juxtapunere) –
oricare, cineva
;
b) hipotaxa (subordonare) – b
otgros, untdelemn, bunavoie, bunastare
etc.

Prin compunere prin subordonare se întelege:

1. Subordonarea atributiva:
a. substantiv + adjectiv:
coate goale
b. adjectiv + substantiv:
buna-credintaţ
ă
c. substantiv + substantiv în genitiv:
Calea Laptelui
d. substantiv + substantiv cu prepozitie:
apa de plumb

2. Subordonarea completiva (rezultatul unor izolari):
fluieră-vânt

3. Subordonare fata de un adjectiv, având ca rezultat un alt adjectiv:
a. adjectiv nume de culoare combinat cu unul dintre determinantii
deschis, închis
:
rosu- deschis, albastru- închis
etc.
b. doua adjective nume de culoare:
galben-portocaliu, galben-verzui
etc.
c. adjectiv verbal precedat de un circumstantial:
bine-credincios, bine-venit
.

4. Subordonare eterogenaă prin care se formeaza numeralele:
unsprezece, treisprezece
2. Compunerea prin alaturare se poate realiza prin:

a) parataxa (coordonarea prin juxtapunere) cu cratima:
pusca-mitraliera, cuvânt-baza, mobila-tip, nava-satelit, anglo-francez etc
;



b) hipotaxaă (subordonare) cu cratima sau fara –
Almasul-Mare, Baia Mare, Calea Laptelui, Vatra Dornei, vorba-lunga, coate-goale, încurca-lume, vita-de-vie, buna-cuviinta, duca-se-pe-pustii etc.).
3. Compunere prin abreviere:

a) dupa initiala:
BCR (Banca Comerciala Româna), ONU (Organizatia Natiunilor Unite) etc.;

b) din trunchierea primelor silabe ale unor baze:
ROMPRES (Presa Româna), SANEPID (la baza, formatie calchiata dupa (rus.) sanitarnaia epidemiolighiceskaia > (rom.) [aviz/control]) Sanitar Epidemiologic), APROZAR (Aprovizionare [cu] Zarzavat), Comaliment (comert cu alimente) etc.;

c) mixta
(abreviere dupa initiala si silabe trunchiate /baz(e)):
aragaz (<Astra Română + gaz), cca (circa).

Schimbarea valorii gramaticale sau conversiunea consta în pastrarea neschimbata, sub raport structural, a unitatilor lingvistice originare – radicali, forme flexionare, parti de cuvinte – si înlocuirea grafemelor prin alte grafeme, acelea specifice partii de vorbire sau categoriei lexico-gramaticale, în care este reîncadrata unitatea conversionata; semnificatia se schimba mai mult sau mai putin, iar functiile sintactice devin cele specifice noii valori gramaticale capatate.
1. Substantive provenite din:
- adjective
- pronume
- numerale
- verbe la infinitiv prezent
- adverbe
- interjectii

2. Adjective provenite din:
- substantive
- pronume
- verbe
- adverbe

3. Verbe provenite din:
- substantive
- adjective
- pronume
- numerale
- adverbe
- interjectii

4. Adverbe provenite din:
- substantive
- adjective
- verbe
- pronume
- numerale
- prepozitii

5. Prepozitii provenite din:
- substantive
- adjective

6. Conjunctii provenite din prepozitii precum conjunctiile subordonatoare
de
< prepozitia
de
si
pâna
< prepozitia
pâna
.

7. Articole (posesiv-genitivale si adjectivale) provenite din adjective pronominale precum articolele
al, a ai, ale, alor,
care provin din adjectivele pronominale de departare latinesti
*illu,illa, illi, ille
(în poziţie neaccentuată în fraza) si articolele adjectivale
cel, cea, cei, cele, celor,
care provin din adjectivele pronominale demonstrative de departare
acel, aceea.
Împrumutul lexical este rezultatul contactelor diverse stabilite între idiomuri.
Împrumutul poate fi:

a) direct sau indirect (printr-o filiera lingvistica);
b) popular sau savant;
c) pe cale orala sau scrisa;
d) vechi (din fazele anterioare modernizarii limbii si în opozitie cu cuvintele mostenite) sau nou.
Neologismele sunt cuvintele noi, împrumutate din alte limbi sau create în interiorul limbii prin derivare sau compunere, având obligatoriu un component neologic. Clasificarea împrumuturilor se face dupa
origine si sincronic, dupa criterii lingvistice
.
Calcul lingvistic (sinonim: decalc)
este un fenomen lexical complex care, într-o acceptie larga, denumeste „procedeul de transpunere literala, exacta, a unui cuvânt semantic analizabil, a unei constructii sau numai a unui sens, dintr-o limba A într-o limba B, cu materialul limbii B”.

Dupa criteriul structural:
a) calcuri integrale (totale) – (rom.) suprafata < (fr.) surface
b) calcuri partiale (semicalcuri) – (rom.) procentaj <(fr.) pourcentage.


Dupa nivelul lingvistic vizat:
a) calcul semantic
b) calcul gramatical


Dupa extensia unitatilor lexicale calchiate:
a) calc lexical
b) calc frazeologic

Sinonimia este un tip de relatie semantica ce se stabileste între corpuri fonetice diferite, dar cu semnificatii identice sau asemanatoare.






Conditiile de sinonimie pe care cuvintele trebuie sa le satisfaca în practica limbii sunt:
III.1. Sinonimia: definire,
criterii de diferetiere a seriilor sinonimice
1) alcatuita din cuvinte care au sinonime
2) formata din cuvinte care nu au sinonime
3) submultimea cuvintelor care au sinonime perifrastice
1) Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului), aceasta fiind conditia esentiala, chiar daca în satisfacerea ei se neglijeaza unele aspecte particulare.
2) Orice sinonimie presupune o situatie concreta de comunicare în care trebuie sa se ţtina seama de repartitia dialectala a termenilor si de cea stilistico-functionala a lor.
Antonimia este relatia semantica reprezentata de opozitia de sens (lingvistica sau extralingvistica) dintre doua cuvinte cu referenti nu numai diferiti, ci si contrari sau contradictorii.
De exemplu, cuvinte ca
bun, sus, aproape, a muri, gras
etc. se asociaza în mintea vorbitorilor cu
rau, jos, departe, a trai, slab,
ceea ce dovedeste ca si antonimia este o modalitate de organizare a vocabularului, alaturi de celelalte niveluri lexico-semantice si de câmpurile lexico-semantice, însa, evident, diferita de acestea.
Conditiile stabilirii antonimiei sunt:
1.) existenta obligatorie a unui numar oarecare de seme comune
2) opozitia pe baza unor seme incompatibile contrarii

Dupa tipul semelor incompatibile contrarii, antonimele se împart în:
1. antonime graduale – CALD / RECE
2. antonime complementare –UMED / USCAT
3. antonimele exprimând spatiul si timpul


Omonimia este manifestarea urmatorului proces (contrariu sinonimiei): acelasi corp fonetic trimite la doi referenti diferiti.


Omonimele se clasifica în:
intolerabile
(sau totale) si
tolerabile
(sau partiale).
a. OMONIMELE TOTALE au drept caracteristica faptul ca sunt identice în toate formele pe care le iau în limba.
b. OMONIMIA PARTIALA - cuvintele care intra în aceasta relatie diferentiindu-se printr-un element fonetic (omografele: bárem – adverb si barém – substantiv), gramatical (bun1 – „bunic”, cu pluralul bunici, bun2 – „produs”, cu pluralul bunuri) sau printr-unul stilistico-functional (de exemplu, bob1 – „samânta”, cu pluralul boabe si bob2 – „sanie”, cu pluralul boburi, forma folosita numai în legatura cu sportul respectiv).

De exemplu, se afla în omonimie pistol1 –„armă de foc de dimensiuni mici” si pistol2 – „veche moneda de aur” sau mur1 – „zid” şsi mur2 – „arbust”.
III.4. Paronimia
Paronimele sunt cuvintele care se deosebesc printr-unul sau doua foneme si neavând nicio legatura de sens.
Paronimele sunt, cel mai adesea, aceleasi parti de vorbire:
- substantive:
lacuna- laguna
- adjective:
epic – etic
- verbe:
a emigra – a imigra
- conjunctii:
or – ori.

Mai rar pot fi si parti de vorbire diferite:
adagiu
(substantiv) –
adagio
(adverb).

Atractiile paronimice reprezinta efectul cel mai important al paronimiei. Acestea se produc, îndeosebi, când cei doi termeni paronimi sunt cunoscuti de vorbitori, în grade foarte diferite (din cauza frecventei diferite sau a extensiunii sferei de utilizare).

Atractia paronimica trebuie deosebita de alte greseli de lexic, cum ar fi:
- etimologia populara
- contaminatia


De exemplu, termenii perechilor urmatoare sunt în relatie de paronimie:
originar /original, temporal /temporar, eluda /elida.

Paronimele se deosebesc, de obicei, printr-un sunet (
a gira –a gera
) sau prin doua sunete (
conjunctura - conjectura
). Uneori, difera ordinea sunetelor (
cauzal - cazual
).
III. 5. Polisemia
Capacitatea majoritatii cuvintelor din limbile naturale de a avea mai multe
sensuri (în opozitie cu unitatile limbajelor artificiale) se numeste polisemie. Statistica a aratat ca aproximativ 80% dintre cuvintele lexicului activ al oricarei limbi sunt polisemantice.
Este cuvânt polisemantic orice grup de corpuri fonetice identice reunit de un sem prezent în fiecare din ele. Acest sem comun şsi justificat printr-un procedeu semantic este elementul care diferentiaza net cuvintele polisemantice de omonime.
Omonimia se diferentiaza de polisemie plecând de la acelasi cuvânt,
banda
. Procedeul aplicat va fi acela al analizei semantice contextuale. Corpul fonetic bandaă1, cu pluralul
bande
, dezvoltaă urmatoarele lexeme prin contextele: 1. „BANDA de raufacatori”; 2. „BANDA de prieteni”; 3. „BANDA de muzicanti”.
Polisemia se dezvolta pe baza raportului denotatie /conotatie (raport ce asigura echilibrul dintre sensurile cuvintelor polisemantice), dar numai contextul este elementul care evidentiaza acest raport.
Cauzele polisemiei sunt diferite: tendinta de economie lingvistica, evolutia semantica a unor cuvinte dupa legi si tipuri, necesitatea de a delimita denotatia de conotatie.

Tipuri de polisemie:
a) polisemie în lantţ
b) polisemia radiala

III.6. Campurile lexico-semantice
Câmpurile sau subansamblurile lexico-semantice grupeaza numai denumiri înrudite (notional sau denotativ), înrudirea fiind conditionata de existenta mai multor seme comune tuturor termenilor dintr-un câmp dat.
Câmpul numelor de rudenie este structurat de semele de substanta /relatie/ si /rudenie/, cel al denumirilor locuintei si ale institutiilor de semele substantiale /loc construit/, /pentru a fi locuit/ sau /pentru a servi unor destinatii publice/, câmpul numelor de culori exprima prin acelasi tip de seme o /apreciere cromatică/, /de un anumit tip. Un loc la fel de important în structurarea câmpurilor îl ocupa semele de categorizare gramaticala. Numele de rudenie si denumirile locuintei sunt substantive, iar numele de culori sunt adjective.
Finalitatile disciplinei se reflecta nemijlocit în competentele generale si în setul de valori si atitudini enuntate în programele scolare, din care deriva întreaga structura curriculara (competente specifice, continuturi ale învatarii).
Modelul comunicativ-functional impune ca finalitatile disciplinei saă fie centrate pe comunicare, proces în care interactioneazaă patru deprinderi fundamentale: întelegerea dupa auz, lectura, vorbirea, scrierea. Orice act de comunicare comporta doua tipuri de procese: (a) producerea (emiterea, exprimarea în scris sau oral) a mesajelor; (b) receptarea (ascultarea sau lectura) mesajelor. Acestea reprezinta aspecte ale învatarii oricarei limbi, ca si ale cunoasterii culturale.
În învatamântul primar,
accentul se pune pe capacitatile de scris-citit si pe tehnici specifice de lectura si exprimare.
În gimnaziu
, domeniul
Elemente de constructie a comunicarii
are cea mai importanta pondere, deoarece, prin achizitiile din acest domeniu se pun bazele pentru comunicare (receptarea si producerea mesajelor); abordarea literaturii se face din perspectiva genurilor si a speciilor, menita sa-i familiarizeze pe elevi cu principalele tipuri textuale (narativ, descriptiv, dialogat, argumentativ, informativ); activitatile de comunicare orala si scrisa trebuie sa fie echilibrate şsi sa puna elevii în situatii diverse de comunicare; între cele trei domenii trebuie create punti, astfel încât achizitiile sa fie transferate cu usurinta dintr-o situatie data în situatii noi de învatare.
În liceu
, domeniul cel mai important este literatura, care este abordata din diverse perspective pe parcursul celor patru ani. Programele propun o abordare tematica a textelor literare si nonliterare, menita sa înlesneasca familiarizarea elevilor cu tipuri variate de texte, sa lege studiul literaturii de experienta lor de viata si sa stimuleze placerea lecturii.
Programele de limba si literatura româna pentru învatamântul obligatoriu au în vedere si documentele europene privind educatia. Comisia Europeana pentru educatie a realizat un document în care este descris un „profil de formare european“, care propune cu titlu de recomandare noile
competente de baza.
Aceste competente de baza (key-competences), care vizeazaşscolaritatea obligatorie, sunt:
§ Comunicare în limba materna
§ Comunicare în limbi moderne
§ Competente în domeniul tehnologiei informatiei si al comunicarii
§ Competente în domeniile matematica, stiinte si tehnologii
§ Educatie antreprenoriala
§ Competente civice si de relationare interpersonala
§ A învata sa înveti / Educatia pe parcursul întregii vieti
§ Deschidere culturala / Sensibilizare la cultura

Modelul comunicativ-functional presupune studiul integrat al limbii, al comunicarii si al textului literar. Având în vedere ca programa are la baza competentele generale si cele specifice, continuturile apar, în acest context, drept
mijloace de realizare a finalitatilor disciplinei
.
Orientarea studiului catre elevi
· Selectarea continuturilor învatarii în
raport cu finalitatile vizate
· Caracterul functional, practic,
aplicativ al predarii - învatarii
Formalizate în competentele generale, sociale si civice,
capacitatile de comunicare apar în toate
programele de limba si literatura româna:
4. Utilizarea corecta si adecvata a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse.
1. Receptarea mesajului oral în diferite situatii de comunicare
2. Utilizarea corecta si adecvata a limbii române în producerea de mesaje orale în situatii de comunicare monologata si dialogata.
3. Receptarea mesajului scris, din texte literare si nonliterare, în scopuri diverse.
Valori si atitudini specifice:
· Cultivarea interesului pentru lectura si a placerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii.
· Stimularea gândirii autonome, reflexive si critice în raport cu diversele mesaje receptate.
· Cultivarea unei atitudini pozitive fata de comunicare prin constientizarea impactului limbajului asupra celorlalti si prin nevoia de a întelege si de a folosi limbajul într-o maniera pozitiva, responsabila din punct de vedere social.
· Cultivarea unei atitudini pozitive fata de limba româna si recunoasterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personala si îmbogatirea orizontului cultural.
· Dezvoltarea interesului fata de comunicarea interculturala, toate acestea fiind urmarite pe toataă durata studiilor gimnaziale.
În clasa a V-a, notiunile de vocabular ce urmeaza a fi studiate sunt prezentate la Continuturi, în domeniul
Elemente de constructie a comunicarii,
grupate în primul subcapitol, intitulat
Lexicul
si vizeaza:
- Vocabularul limbii române
- Cuvântul – unitate de baza a vocabularului. Forma si continutul. Cuvântul de baza. Cuvântul derivat. Radacina. Sufixele. Prefixele.
- Sinonimele. Antonimele. Câmpuri lexico-semantice (aplicativ).

EXEMPLU:

Procesul de învatamânt este un ansamblu de activitati organizate si dirijate care se desfasoara etapizat, în cadrul unor institutii specializate, sub îndrumarea unor persoane pregatite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative. În cadrul procesului de învatamânt se desfasoara mai multe tipuri de activitati, primordiale fiind cele de predare-învatare-evaluare.
Predarea
este o activitate specifica profesorului, prin care le „transmite” elevilor un sistem de cunostinte din diverse domenii ale cunoasterii umane. „Succesul” lectiilor desfasurate depinde în cea mai mare masura de metodele selectate de profesor în vederea predarii noilor cunostinte elevilor. Profesorii trebuie saţtina seama de faptul (demonstrat stiintific) ca elevii retin mai mult timp si mai profund ceea ce aud, vad si fac în acelasi timp, ceea ce echivaleaza cu utilizarea unor metode interactive care sa-l puna pe elev în contact direct cu ceea ce este de studiat.
Promovarea învatarii active
presupune si încurajarea parteneriatelor în învatare. În fapt, adevarata învatare, aceea care permite transferul achizitiilor în contexte noi este nu doar simplu activa, individual activa, ci interactiva.
V.2. Notiunea
de metoda de învatamânt. Generalitati, definitii, distinctii, functii, clasificari ale metodelor
Metoda de învatamânt reprezinta o cale, un drum parcurs deopotriva de elevi si profesori, prin care conform unor principii - principiile didactice - dar si unor legi – legile învatarii - se înfaptuiesc obiectivele instruirii.
Metodele au un caracter polifunctional, functiile lor de baza fiind urmatoarele:
- cognitiva;
- instrumentala sau operationala;
- formativ-educativa, modelatoare;
- normativa;
- motivationala, stimulativa.

CLASIFICARI:
● Dupaă criteriul istoric:
- metode vechi, traditionale;
- metode noi, moderne.
● Dupa criteriul gradului de aplicabilitate:
- metode generale;
- metode particulare.
● Dupa criteriul organizarii activitatii didactice:
- metode de activitate individuală;
- metode de activitate în perechi;
- metode de activitate în echipe /microgrupuri;
- metode de activitate în grupuri mari;
- metode de activitate cu clasa întreaga (colective).
● Dupa criteriul functiei fundamentale:
- metode de învatare-predare;
- metode de evaluare
● Dupa criteriul suportului purtator de informatii:
- metode verbale;
- metode intuitive;
- metode bazate pe actiuni.
● Dupa criteriul tipului de învatare:
- metode ale învatarii prin receptare;
- metode ale învatarii prin descoperire;
- metode ale învatarii prin actiune;
- metode ale învatarii prin creatie.
● Dupa criteriul subiectului pe care este centrata metoda:
- metode centrate pe activitatea profesorului;
- metode centrate pe activitatea elevului;
Dupa criteriul tipului de relatie profesor-elev:
- metode obiective, autoritare;
- metode liberale, permisive.
● Dupa criteriul gradului de activizare al elevilor:
- metode pasive;
- metode active.
Metodele interactive de grup sunt modalitati moderne de stimulare a învatarii
si dezvoltarii personale înca de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care favorizeaza interschimbul de idei, de experiente, de cunostinte.
Metode si tehnici ale învatarii bazate pe colaborare:
- Lucrul în perechi
- Învataarea prin cooperare
- Gânditi / Lucrati în perechi / Comunicati
- Adevarat / Fals
- Metoda piramidei
- Turul galeriei
- Metoda Philips 6 /6
- Mozaicul

Metode specifice gândirii critice:
- Brainstormingul
- Ciorchinele
- Stiu/ Vreau sa stiu/ Am învatat
- Eseul de cinci minute
- Cubul
- Metoda R.A.I.
- Explozia stelara
- Tehnica 6 /3 /5 ( Brainwriting)
- Cvintetul
- Început amuzant
- Diagrama cauzelor si a efectului
- Hartile conceptuale – limbajul iconic
- Organizatorul grafic
- Diagrama Venn
- Posterul
- Puzzle-ul
- Jocul

VI.1. Lectia – forma fundamentala a activitatii didactice
Majoritatea pedagogilor considera ca forma de organizare cel mai des întâlnita şsi cu rezultate înca viabile este sistemul pe clase si lectii , fundamentat de Comenius si ameliorat de contributiile lui Pestalozzi, Diesterweg si Herbart.
VI.2. Proiectarea activitatilor didactice
Modelul
traditional de
proiectare
a lectiei
AVANTAJE:
- permite constituirea clasei ca grup omogen, pe criteriul particularitatilor de vârsta;
- instituie caracterul unitar al desfasurarii procesului de învatamânt;
- sporeste responsabilitatea individualaă si sociala a partenerilor implicati si dezvolta competente de comunicare sociala.

DEZAVANTAJE:
- supralicitarea omogenitatii de vârsta a elevilor în defavoarea particularitatilor individuale;
- rigiditatea sistemului de promovare;
- autoritatea profesorului;
- pasivitatea metodelor didactice.
Reforma învatamântului aduce ca noutate în materie de proiectare modelul curricular al proiectarii pedagogice, care se caracterizeaza si se deosebeste de cel didacticist prin urmatoarele caracteristici:
• Este concentrat pe competente si predarea de tip interactiv.
• Continuturile, metodologia si evaluarea sunt subordonate competentelor.
• Continuturile sunt mixte: academice si cu finalitate imediata în practica sociala.
• Sunt utilizate toate formele de organizare a colectivului de elevi: frontal, în perechi, pe grupe.
• Clasa este dinamica, iar rolul profesorului se modifica din transmitator în îndrumator, moderator si persoana resursa.
• Se adreseaza memoriei de tip creativ. Manualele sunt alternative.
În mod traditional, prin proiectare pedagogica se întelege programarea materiei de studiu pe unitati de timp si de activitate, a planului calendaristic, a sistemului de lectii, elaborarea proiectului de lectie etc. În functie de reperul temporal, se disting doua tipuri fundamentale de proiectare didactica: proiectarea globala si proiectarea eşasalonata.
În contextul noului curriculum, conceptul central al proiectarii didactice este demersul didactic personalizat, care are urmatoarele caracteristici:
• implica profesorul în anticipari didactice pe termen mediu şsi lung.
• ofera o perspectiva de ansamblu, unitara asupra învatarii;
• determinaă formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor competente generale;
• se desfasoaraă în mod sistematic şsi continuu pe o anumitaă perioadaă de timp.
Modelul
"Stiu -
Vreau sa stiu -
Am invatat"
Modelul
"Evocare -
Realizarea sensului - Reflectie"
Lucrarea "Metode de predare șsi evaluare a notiunilor de vocabular în învatamântul gimnazial si profesional, a avut în atentie, în prima sa parte, aspecte teoretice ale vocabularului limbii române (I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL VOCABULARULUI; II. MIJLOACE DE ÎMBOGATIRE A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE; III. NIVELURILE LEXICO-SEMANTICE ALE LIMBII).
În partea a doua a demersului nostru, partea cea mai extinsașsi cu un pronuntat caracter aplicativ-metodic, am avut în vedere metodele si tehnicile de predare-evaluare a notiunilor de vocabular în gimnaziu si în învatamântul profesional, o tema mereu actuala șsi, în acelasi timp, o provocare pentru orice profesor de limba si literatura româna.
Am constatat existenta în cadrul lectiilor ce utilizeaza metodele interactive prezentate a unui climat de încredere si de cooperare, în sensul ca elevii învata prin interactiune cu ceilalti, formarea unei atitudini pozitive fata de cadrul didactic, disciplina de studiu şsi continutul acesteia, şsi nu în ultimul rând, dezvoltarea competentelor sociale ale elevilor.
Solutia optima ar fi utilizarea în paralel a metodelor traditionale (în special exercitiul, conversatia, demonstratia) şsi a celor interactive (prezentate în lucrare), concomitent cu stabilirea clara a obiectivelor-competentelor, precizarea prealabila a rezultatelor asteptate ale activitatilor, plasarea elevilor în grupuri eterogene, astfel încât ei sa fie siguri ca au sanse egale de reusita, angajarea elevilor în sarcini care presupun interdependenta pozitiva, acestia acceptând ca recompensele vor reveni echipei, si nu indivizilor; facilitarea accesului elevilor la informatii si posibilitatea de a le prelucra.
Full transcript