Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Funcţia semnificativă şi universaliile limbajului

'prelegere' susţinută în cadrul Şcolii de vară "E. Coşeriu", marţi, 3 iulie şi joi, 5 iulie 2012
by

Dumitru Cornel Vilcu

on 3 October 2015

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Funcţia semnificativă şi universaliile limbajului

1.
funcţia semnificativă
1.1. Saussure, Bühler, Jakobson & Co.
COŞERIU: trei dintre funcţiile jakobsoniene sunt subclase ale celorlaltor trei funcţii; ar fi mai util să se revină la vechea 'schemă de organon' a semnului, creată de psihologul şi semioticianul Karl Bühler
COŞERIU: dar,
mai cu seamă
, trebuie înţeles faptul că 'dedesubtul' acestor 6 sau doar 3 funcţii 'relaţionale' ale semnului şi/ sau limbajului, mult mai importantă decât ele (fiindcă ea este o funcţie constitutivă, nu ţine de instrumentalizarea limbajului, ci instituie însăşi existenţa lui) se găseşte
funcţia semnificativă
sau
creaţia de semnificate
.
1.2. Aristotel şi 'logos'-urile sale
"Afară plouă."
"Omul este o fiinţă muritoare."
"Molecula de apă conţine un atom de oxigen
şi doi atomi de hidrogen"
"Vă declar căsătoriţi!"
"Mi-ar putea da cineva solniţa?"
"Nu vă supăraţi, cum ajung la Poliţie?"
"Dar ce văd? E răsăritul, iar Julieta-i soarele!"
[o utilizare cognitivă, descriptiv (şi eventual sistematizator)-referenţială, constituită din propoziţii a căror
valoare de adevăr
e foarte importantă]
[enunţări/ acte de vorbire care contează nu prin valoarea descriptivă sau de adevăr, ci prin
efectele
pe care rostirea lor le produce în real]
[enunţări/ acte de vorbire pur
ficţionale
, eventual creatoare de lumi]
Funcţia semnificativă
şi universaliile limbajului
Dumitru Cornel Vîlcu, Facultatea de Litere Cluj
Şcoala de vară
"Eugeniu Coşeriu"
Cluj-Napoca 2012
1. funcţia semnificativă
2. semnificatul
3. creativitatea
4. alteritatea
5. istoricitatea
6. [din nou] semanticitatea
7. materialitatea
8. concluzii
Coşeriu: în el însuşi (considerat anterior diverselor intenţionalităţi pe care i le pot conferi vorbitorii), limbajul este (întocmai aşa cum o afirmase Aristotel)
logos semantikos
, indiferent la distincţiile între adevărat/ fals, reuşit/ nereuşit sau poetic/ non-poetic.
2.
semnificatul
2.1. Iarăşi şi iarăşi Saussure
nici semnificantul nu e un sunet din natură, nici semnificatul nu e un obiect 'real' sau o clasă de obiecte naturală; ambele faţete ale semnului lingvistic se găsesc exclusiv în minte, solidaritatea lor fiind fixată de tradiţia limbii.
SEMNIFICAŢIA (pe care azi pragmatica o numeşte REFERINŢĂ, iar lingvistica integrală DESIGNARE) este referirea, cu mijloacele limbajului, la o realitate individuală;

în schimb,

VALOAREA (numită atât de Saussure cât şi de Coşeriu şi SEMNIFICAT) este modul unic în care o anumită limbă 'împarte' teritoriul 'dicibilului'
2.2. Relativitatea humboldtiană
limbi diferite organizează conţinutul lingvistic (cel pe care Saussure şi Coşeriu aveau să-l numească SEMNIFICAT) în mod diferit
"Diversitatea pe care ele [limbile] o pun în evidenţă ţine nu de sunete şi tonuri, ci de viziunile asupra universului."

"Fiecare limbă trasează în jurul naţiunii care o vorbeşte un cerc din care nu se poate ieşi fără a păşi în acelaşi timp în cercul altei limbi."
Vorbitorii unor limbi diferite
gândesc diferit/
au viziuni diferite asupra universului/
trăiesc în lumi diferite
Nu poate exista o traducere perfectă, fără 'rest' şi/ sau surplus.
2.3.
Mormor
şi
farmor
Coşeriu (inspirat de Jakobson):
limbile diferă unele de celelalte nu prin ceea ce pot spune
(fiindcă orice limbă poate spune, la limită, orice lucru),
ci prin ceea ce trebuie să spună,
sau mai exact nu pot să nu spună,
în circumstanţe determinate.
2.4. 'gol' structuralist, sau 'plin' intuitiv?
2.5. preeminenţa semnificatului
noţiunea structuralistă de limbă: o formă, nu o substanţă; un sistem închis unde diferenţe de formă (expresie) marchează diferenţe de conţinut (semantică)

noţiunile fenomenologice de intuiţie eidetică şi sens intenţional: 'plinătăţi' ale oricărui act de vizare semnificativă (noeză a unei noeme în reducţie transcendentală)
3.
creativitatea
3.1. a portrait of Humboldt
as a young man
imaginaţia
filosofii francezi, 1
o formă mai puternică, mai 'corporalizantă'
a memoriei
filosofii francezi, 2
o capacitate de a combina trăsături care în natură apar disparat, în cadrul unui singur obiect
Kant:
o facultate de schematizare a categoriilor şi conceptelor intelectului; toată imaginaţia empirică (a posteriori) e şi reproductivă; toată imaginaţia productivă e a priori.
[fireşte, cu unele 'ezitări' în Critica facultăţii de judecare]
Humboldt:
în cazul artiştilor (al poeţilor), avem de-a face cu imaginaţie productivă (care iese de sub tutela conceptelor) chiar şi în lumea 'real-empirică', în domeniul a posteriori. Însă rezultatul acestei activităţi imaginative, opera de artă, nu trebuie să fie şi nu poate fi privită ca un lucru oarecare, care ar putea fi inclus în clase de obiecte etc.; ea este, dimpotrivă, un individ cu trăsături categorice de unicitate. Ea nu se explică/ descrie/ supune taxonomiilor, ci rolul ei în lume este "înflăcărarea imaginaţiei prin imaginaţie".
FOARTE IMPORTANT:
aici imaginaţia nu mai e
opusă realităţii, ci, dimpotrivă,
reprezintă un ingredient
ineliminabil al acesteia.
3.2. Humboldt:
I, linguist
noţiunea de
energeia
:
"În realitate, limbajul este ceva care trece mereu, şi chiar în fiecare clipă. /.../ Adevărata lui definiţie nu poate să fie, deci, decât genetică."
privit în esenţa lui,
limbajul nu este
ergon
(operă,
Werk
),
ci
energeia
(activitate,
Tätigkeit
)
limbajul nu este o entitate situată în afara mea ca subiect vorbitor (cum avea să fie limba la Saussure); ci el este o activitate a mea.
există, însă, câteva limitări importante ale creativităţii:
1.

imaginaţia reproductivă are nevoie de
semnificativitatea/ conceptualitatea unei limbi
pentru a se desfăşura în cadrul, sau măcar pe baza acesteia (răsturnarea lingvistică: noi gândim realităţile prin intermediul semnificatelor unei limbi istorice)
2.

chiar şi imaginaţia productivă (cea a poetului, de exemplu) foloseşte, măcar în parte, material şi/ sau tehnici lingvistice deja existente în tradiţie (în competenţa tripartită a artistului şi a publicului) - de aceea, creaţia nu e niciodată pură, ea e mai degrabă transformare
3.

propriu-zis, cea mai importantă contrapondere/ limitare a creativităţii în limbaj este dată de alteritate. Nu îmi pot inventa, atunci când vorbesc cu cineva, o limbă complet nouă, pentru că dacă fac aceasta voi rămâne complet neînţeles.
3.3. De la dualitatea 'extremă'
ergon/ energeia

la problema
competenţei (saber)
la Coşeriu, pe lângă cei doi termeni aristoteliano-humboldtieni mai-sus-menţionaţi, un rol extrem de important e jucat de conceptul (tot aristotelian) de dynamis (potenţă)
paradoxul fondator, asumat al lingvisticii integrale:

se recunoaşte faptul că
esenţa limbajului
este
creativitatea
(energeia),

dar, dat fiind că însăşi energeia nu poate fi caracterizată/ taxonomizată etc.

obiectul lingvisticii
descriptive îl reprezintă
dynamis
-ul,
sau
competenţa
lingvistică culturală tripartită
(elocuţională, idiomatică, expresivă)
"Nimeni nu dă cuvântului exact aceeaşi valoare ca un altul; orice diferenţă, oricît de fragilă, provoacă, asemenea cercurilor pe care le face o piatră pe suprafaţa apei, mişcări ce se repercutează în întreaga limbă. Iată de ce orice înţelegere este totdeauna, totodată o neînţelegere, orice concordanţă în gândire şi sentimente în acelaşi timp o divergenţă. În modul în care limba este modulată de interioritatea fiecărui individ se revelează, în faţa puterii limbii /…/ o violenţă pe care omul o exercită asupra acesteia."
Wilhelm von Humboldt
4.
alteritatea
5.
istoricitatea
6.
(din nou) semanticitatea
7.
materialitatea
8.
concluzii
"Eu"
fără "tu"
este o pură
non-fiinţă.
[traducând această idee în româna
contemporană:
Celălalt
nu e, propriu-zis, cineva situat în sens puternic în afara mea; dimpotrivă, el e
o componentă

indisolubilă

a propriului meu
eu
]
Chiar independent de comunicarea interumană, limba constituie o condiţie necesară, ce guvernează gândirea individului singular la nivelul existenţei sale celei mai solitare.


Dar limba nu se manifestă şi nu se dezvoltă efectiv decât în mediul social; iar omul nu se înţelege pe sine însuşi decât după ce a verificat în contact cu ceilalţi inteligibilitatea cuvintelor sale.


În dinamica ei, gândirea are nevoie să aibă de-a face cu un dat asemănător ei şi în acelaşi timp diferit. Asemănătorul o înflăcărează, în vreme ce diferitul îi e o piatră de încercare indispensabilă pentru a testa valoarea a ceea ce ea produce din propriul ei fond.
câteva idei fundamentale:

1. în 'recunoaşterea' şi constituirea mea de mine însumi, eu mă raportez mereu atât la 'ceilalţi' în general, ca societate, cât şi la anumiţi 'alţii' ca
modele

alternative
de posibilitate a(le) propriului meu eu

2. deşi a fi înţeles, acceptat, confirmat de către ceilalţi constituie o tendinţă umană fundamentală, în realitate nicicând nu se va petrece o aliniere perfectă a poziţiilor, deciziilor, comportamentelor, fiindcă
fiecare dintre noi e singular

3.
cunoaşterea adevărului
şi a
obiectivităţii
nu se mai poate face, în aceste condiţii, prin simplă contemplare, ci ea devine un proces intermediat intersubiectiv - ea este o cunoaştere eminamente dialogică.
Limbajul (ca spunere) este, desigur, "comunicare". Dar trebuie să distingem comunicarea a ceva, fapt practic şi care poate de asemenea să lipsească, fără ca prin aceasta limbajul să fie abolit, de comunicarea cu un altul, fără de care limbajul nu e limbaj şi care nu lipseşte niciodată (ea e prezentă deja în crearea de semnificaţi), dar fiind că ea corespunde alterităţii funciare a limbajului.
în COŞERIU 1999/2001
[Eugenio Coseriu,
Le langage: diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l'essence du langage et du signifié
]
:
ÎNTREBARE:
avem, de fapt, de-a face cu o alteritate, sau cu două
(sau măcar două 'trepte' de radicalitate)?
Wilhelm von Humboldt:
Comunitatea discursului nu are nimic de-a face cu simpla transmitere a unui conţinut material [Stoff]. La cel care înţelege şi la cel care vorbeşte, avem de-a face cu unul şi acelaşi conţinut care plonjează în specificitatea energiei interioare; şi ceea ce primul primeşte nu e decât incitarea de a se pune la unison cu cel de-al doilea. Iată de ce e atât de natural pentru om să reia pe cont propriu şi să profereze ceea ce tocmai a înţeles.
în lingvistica integrală a lui Coşeriu,
acestei idei humboldtiene i se aduce un spor
de exactitate ştiinţifică:

într-o comunicare oarecare,
semnificatele şi designatele se transmit

(mai exact, ele sunt deţinute din start în comun de către vorbitor şi interlocutor, primele prin cunoaşterea limbii, celelalte prin situarea în aceeaşi lume obiectuală); dar
sensul nu se poate transmite
, despre
el
se spune că
se interpretează
.
1. alteritatea cuprinsă în
limbă
, care precede orice
act efectiv de discurs sau de gândire - o alteritate faţă
de care trebuie să ne conformăm pentru a nu fi absolut singuri în... singularitatea noastră. Acest tip de alteritate reprezintă o condiţie prealabilă a vorbirii, comunicării, împărtăşirii
2. alteritatea radicală a
întâlnirii

cu un alt eu în singularitatea lui absolută - pentru care, în fapt, nici un fel de cunoaştere/ competenţă nu ne poate pregăti îndeajuns.
Acest tip de alteritate reprezintă, în viziunea humboldtiană, finalitatea (telos) prin excelenţă a(l) limbajului.
se pot distinge, în opera humboldtiană, şi poate şi în cea coşeriană, două tipuri de relaţie-cu-Altul (alteritate):
cf. COŞERIU 1958/1991
[
Sincronie, diacronie şi istorie
]:
- "limba se constituie diacronic
şi funcţionează sincronic"

- sincronia şi diacronia nu sunt, în fapt, realităţi de-sine-stătătoare; ele sunt doar puncte de vedere din care poate fi examinat 'mediul' autentic al limbajului
ca limbă - şi anume istoria

- e o greşeală să ne întrebăm "de ce se schimbă limba", ca şi când naturală ar fi staticitatea, iar transformările ar fi catastrofe, explicabile doar prin circumstanţe externe - fiindcă modificarea continuă, inclusiv (sau mai ales) prin activitatea de creaţie metaforică a vorbitorilor, este o caracteristică firească şi esenţială a limbii
atenţie! odată cu conturarea mai clară a ansamblului lingvisticii integrale, planul limbii, al competenţei idiomatice şi al semnificatului va fi numit PLAN ISTORIC
această poziţionare a lui Coşeriu nu este simpla acţiune a unui lingvist, care 'conciliază' două direcţii de cercetare cuprinzându-le împreună într-un concept nou, specific ştiinţei limbajului
există o tradiţie europeană a dezbaterii filosofice privitoare la ştiinţele omului, ale spiritului,
ale culturii şi ale istoricităţii:
WILHELM
VON HUMBOLDT
1767-1835
FRIEDRICH DANIEL ERNST
SCHLEIERMACHER
1768-1834
WILHELM
DILTHEY
1833-1911
MARTIN
HEIDEGGER
1889-1976
HANS GEORG
GADAMER
1900-2002
ERNST
CASSIRER
1874-1945
GIAMBATTISTA
VICO
1668-1744
în urma contribuţiei acestor gânditori, se produc
modificări majore
în conştiinţa/ interpretarea filosofică a problemei
timpului
:

timpul uman nu mai e mediul fizic omogen şi ireversibil măsurat de ceas şi constituit din clipe punctiforme (ca intersecţii ale concomitentului cu succesivul); el devine un
mediu încărcat de semnificativitate
, ale cărui 'regiuni' nu sunt omogene; subiectul uman însuşi este situat istoric; conştiinţa omului lucid este o conştiinţă hermeneutică, un mod de a fi conştient de propria afectare istorică - o
wirkungsgeschichtliches Bewuβstsein
[Eugenio Coseriu,
Le langage: diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l'essence du langage et du signifié
]
:
în COŞERIU 1999/2001
...în fapt, semanticitatea e un fapt de conştiinţă, şi nu iese din conştiinţă...
o (aparentă) mare dificultate:

cum e posibil ca fondatorul integralismului lingvistic să afirme interioritatea-de-conştinţă a conţinuturilor specifice planului
istoric
şi planului
universal
al limbajului?
atenţie!
toate cele trei tipuri de competenţă 'se 'găsesc' la/în individul vorbitor (reprezintă facultăţi intuitive ale acestuia); e vorba NU de o cunoaştere colectivă, ci de una individuală, care posibilizează, doar, o activitate de vorbire orientată spre alţii (ca vorbitori ai aceleiaşi limbi şi ca vorbitori în general)
spre exemplu, chiar şi cunoaşterea generală a lumii, deşi conţine foarte multă informaţie similară, diferă, în mod inevitabil - ca amploare, structură, claritate 'regională' - de la individ la individ.
de asemenea, nu trebuie uitat că, despre conţinuturile competenţei idiomatice (semnificate sau valori lingvistice), deja Saussure atrăgea atenţia că nu sunt 'lucruri' ale realităţii, ci se găsesc doar în minte.
Nu există, propriu-zis, nici o modalitate de a verifica gradul de coincidenţă 'de facto', reprezentaţională (în cele mai mici detalii) al semnificatelor suscitate de acelaşi semnificant în minţile a doi sau mai mulţi vorbitori reali. Dar o astfel de coincidenţă empirică NU este necesară pentru actele de vorbire/ comunicare, care se bazează pe
presupoziţia raţională
a împărtăşirii semnificatelor şi (măcar în linii esenţiale) a designatelor.
Când vorbim unul cu altul, ne situăm din start într-un proiect de realitate intersubiectivă în care vorbim aceeaşi limbă şi trăim în aceeaşi lume (avem acelaşi fundal mundan). Activitatea 'comunicativă' în limbaj presupune tocmai faptul de a 'lăsa neatinsă' cea mai mare parte a realităţii, şi de a opera, cu mijloace semnificaţionale şi cu ajutorul circumstanţelor vorbirii, modificări într-o zonă restrâns-designaţională - producând, fireşte, în acelaşi timp, şi sens.
în fiecare moment al desfăşurării sale, limbajul funcţionează, actualizând, generând şi comunicând/ construind conţinuturi, nu într-un singur plan (al limbii, sau universal, sau al individului), ci în trei planuri simultan.

Altfel spus, orice act lingvistic produce şi vehiculează totodată

1) conţinuturi virtual inteligibile de către toate fiinţele umane,
2) conţinuturi accesibile doar vorbitorilor aceleiaşi limbi şi
3) conţinuturi accesibile în mod singular fiecărui individ luat izolat.
recunoscând pe deplin realitatea, ca şi importanţa ideilor de mai sus, nu trebuie să uităm, totuşi:

a) că orice act lingvistic este individual - ca, de altfel, şi competenţa (tripartită) pe care el se întemeiază;
b) că semanticitatea limbajului, înţeleasă în sens forte, presupune independenţa absolută a semnificatelor limbii faţă de orice structurare prealabilă a lumii/ realităţii interioare sau exterioare subiectului vorbitor
c) că, în schimb, raportarea noastră la lume trece în mod obligatoriu prin stratul primar al conceptualităţii oferite de limba pe care o vorbim/ în care gândim în respectivul moment
cf. COŞERIU 1996 (INTERV.) [
Fiinţă şi limbaj
]:
- nu limbajul este cel care face copacii să fie,
dar el
(mai precis limba)
îi face să fie copaci
, şi nu altceva
- există
trei paliere
ale raportării omului la lume/ realitate:
1) prelingvistic
- al reacţiilor imediate, care nu presupun reflecţia (mă ard la deget, îmi retrag mâna);
2)
propriu-zis lingvistic, unde 'lucrăm' (tot ne-reflexiv, ne-critic) cu conceptele intuitive puse la îndemână de limbajul-ca-limbă;
3) post-lingvistic
, în care limbajul devine instrument şi ne putem inclusiv distanţa de intuiţiile palierului nr. 2, spunând, de exemplu:
Der Walfisch ist kein Fisch.
thank you !
Materialitatea rezultă din semanticitate şi alteritate: în fapt, semanticitatea e un fapt de conştiinţă, şi nu iese din conştiinţă: pentru ca să fie "pentru un altul", ea trebuie să fie reprezentată în lumea sensibilă prin semnificanţi materiali. Desigur, la fel se întâmplă cu celelalte activităţi culturale, ale căror conţinuturi, cum bine ştim, se constituie doar în conştiinţă şi trebuie, toate, să fie "reprezentate" în lumea sensibilă. Cu toate acestea, materialitatea limbajului e diferită de a celorlalte activităţi culturale, dat fiind că ea e întotdeauna
materialitatea specifică a unei limbi
.
[Eugenio Coseriu,
Le langage: diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l'essence du langage et du signifié
]
:
în COŞERIU 1999/2001
Nu avem, aşadar, de-a face cu substanţă senzorial-perceptibilă, 'în stare pură', adică non-formată; dimpotrivă, avem de-a face cu un domeniu material al expresiei deja structurat, pentru conştiinţa/ percepţia umană, de ceea ce Louis Hjelmslev numea 'funcţie-semn'
cvadripartiţia
hjelmsleviană
a 'totalităţii'
structurate lingvistic:
existenţa sistemelor simbolice duce la independenţă faţă de datul material şi la gîndire relaţională: în acest sens, Ernst Cassirer comentează pe larg cazul Helenei Keller:

dacă raportarea noastră la realitate şi societate ar fi dependente de materialul senzorial al cunoaşterii, asemenea succese adaptative ar fi pur şi simplu imposibile;

'secretul', în asemenea cazuri speciale, dar şi secretul fiinţelor umane în general, îl constituie gîndirea relaţională, posibilitatea de a lucra cu simboluri; în cazul acestora, materialitatea e secundară faţă de funcţionalitate
pentru funcţionarea judicioasă a limbajului uman,
e necesară o interdependenţă de profunzime între substanţă şi formă, între hyletic şi morfic.

În
Coşeriu 1954/1967
[
Formă şi substanţă în sunetele limbajului
],
funcţionalismului structuralist de la Saussure şi Hjelmslev (unde 'limba e o formă, nu o substanţă') i se contrapune ideea fenomenologică a intuiţiei eidetice - care corespunde cunoaşterii originare a vorbitorului privitor la limbă.

Când i se vorbeşte, omul nu 'aude' simple sunete naturale, ci ascultă (în toate cazurile)/ distinge (dacă aude o limbă cunoscută) materia formată şi semnificativă specifică limbajului.
- din punctul de vedere al lingvisticii integrale,
funcţia fundamentală, constitutivă
a limbajului nu este nici cea de mijloc de comunicare (ca în structuralism), nici cea de sistem de organizare sintactică a gândirii (ca pentru generativişti), nici cea de influenţare a conduitei sociale (ca pentru pragmatişti); potrivit concepţiei coşeriene, această funcţie este una orientată intern şi constă în
crearea continuă de noi conţinuturi/ tehnici
la toate nivelurile vorbirii, mai cu seamă în limbă, ca semnificate;

- aceste conţinuturi ale limbii trebuie, din principiu, privite ca fiind
autonome
faţă de orice structurare prealabilă în clase de entităţi şi fenomene aparţinând realităţii extralingvistice; dimpotrivă, cel puţin într-unul din cele trei paliere ale raportării noastre la realitate, aceasta depinde în mod direct de semnificatele (conţinuturile intuitive primare) cu care, inevitabil, lucrează gândirea noastră;

- Coşeriu reia, în ambientul cunoaşterii ştiinţifice a secolului XX, ideea humboldtiană potrivit căreia, privit în esenţa lui, limbajul este
energeia
sau
creativitatea în act
a individului vorbitor; totuşi, obiectul lingvisticii îl constituie ansamblul tripartit de tehnici (competenţe) care susţine această creativitate.

- tot o idee de sorginte în principal humboldtiană stă şi la baza universalului esenţial alteritate: omul este, prin definiţie,
o fiinţă-cu-altul, o fiinţă mereu deschisă şi orientată spre Celălalt
. Alter-ul nu este un opus absolut al meu - ci, dimpotrivă, el constituie mereu un model de posibilitate alternativă al propriului meu eu.

- istoricitatea este un universal secundar sau derivat, care rezultă din combinaţia (sau, mai exact, tensiunea) creativitate-alteritate; ideea coşeriană a
istoriei care înglobează sincronia şi diacronia
nu este doar una cu mize lingvistice, ci se înscrie într-o vastă şi importantă tradiţie europeană, cea a discuţiei privind
statutul epistemologic special al ştiinţelor spiritului sau ale omului

- semanticitatea limbajului trebuie înţeleasă în sensul recunoaşterii diferitelor trepte de conţinut (
sens, designat
şi mai ales
semnificat
) drept
fapte de conştiinţă
şi nu realităţi sau idealităţi empirice extra-subiective; de asemenea, aşa cum am arătat mai sus, e important să recunoaştem mereu caracterul autonom al acestor tipuri de conţinut, în raport cu realităţile extra-lingvistice

- finalmente, materialitatea e tot un universal derivat, manifestat la punctul de joncţiune dintre semanticitate (ca fapt întotdeauna individual) şi alteritate. În ce priveşte materialitatea, e important să
nu
o privim ca pe o simplă
masă amorfă
de substanţă 'fizică' şi/ sau senzorială, ci să recunoaştem importanţa
pre-formării
pe care sistemul limbii şi conştiinţa simbolică o impun şi o recunosc atunci când un fapt material ne apare, intenţional, drept semn.
Full transcript