Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Mesopotamia si Egipt in comparatie

No description
by

Viktoria Burlaku

on 16 March 2014

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Mesopotamia si Egipt in comparatie

Religia si mitologia
Literatura
Origini si istorie
Numele Mesopotamia se referă la o regiune din Orientul Apropiat, care în prezent ține parțial de Irak, parțial de Siria de est și parțial de Turcia de sud. Numele provine din cuvintele grecești μέσος mesos ""între"" și ποταμός potamos ""râu"", referindu-se la zona dintre râurile Eufrat și Tigru (râu) (denumirea arabă este"Bayn Nahrain" "între două râuri"). Suprafața fertilă udată de aceste două râuri este cunoscută ca fiind ""Leagănul Civilizației omenirii"", aici dezvoltându-se primele societăți alfabetizate. Nu a existat niciodată o entitate politică sau o țară numită Mesopotamia, și nici nu există granițe definite; numele e unul convențional, inventat de istoricii greci pentru a se referi la aria geografică largă dintre cele 2 râuri.
Până la începutul secolului al XlX-lea informaţiile despre cultura Orientului Antic erau foarte limitate, haotice, contradictorii. Săpăturile arheologice începute în anul 1877 au scos la iveală peste 30 000 de tăbliţe cuneiforme. După ce francezul Shampillion (1790— 1832) a pătruns în tainele ieroglifelor egiptene, iar neamţul Grotefend (1775-1853) a descifrat semnele cuneiforme, a fost posibilă citirea documentelor găsite până atunci. în această perioadă au fost desco¬perite oraşele ebraice din Palestina, cunoscute numai din Biblie; oraşul Ninive din Mesopotamia, unde a fost găsită biblioteca regelui asirian Aşurbanipal (669-626) care conţinea 25000 de tăbliţe cuneiforme. în bibliotecă se păstra corespondenţa diplomatică, tratate, rugăciuni, mituri religioase ce aparţin mileniilor IV—III î.e.n. Cele mai valoroase lucrări - Epopeea lui Ghilgalmeş, poemul cosmogonic Enuma-eliş, Codul de legi al lui Hammurabi, Almanahul plugarului - descriu viaţa de toate zilele, problemele cu care se confruntau, viziunea asupra diferitor fenomene. Descoperirile arheologice şi cercetările efectuate în secolele XIX şi XX au relevat că cultura europeană s-a inspirat şi a evoluat din cultura popoarelor Orientului Antic.

Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, concentrată de-a lungul cursului inferior al fluviului Nil, ceea ce este acum statul modern Egipt. Civilizația egipteană a prins viață în jurul aniilor 3150 î.en. , cu unificarea politică a Egiptului de Sus și Egiptului de Jos sub conducerea primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile, separate prin perioade de instabilitate relativ cunoscute sub numele de perioade intermediare:Vechiul Regat Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean.Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul Noului Regat, în perioada Ramesside care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul Mitanni, după care a intrat într-o perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat și cucerit de o succesiune de puteri străine ( canaaniții / hyksoșii, libienii, nubieni, asirienii,babilonienii, perșii, macedonenii și romanii ), în a treia perioadă intermediară și Perioada târzie. În urma morții lui Alexandru cel Mare, unul din generalii lui, Ptolemeu I Soter, s-a stabilit ca noul conducător al Egiptului. Dinastia Ptolemeică a condus Egiptul până în anul 30 î.en., când, sub domnia Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit de romani și a devenit o provincie romană. Succesul civilizației egiptene antice a provenit de pe urma capacității sale de a se adapta la condițiile văii fluviului Nil. Inundațiile previzibile și irigarea a produs recolte excedente, care a alimentat dezvoltarea socială și culturală. Cu resurse la schimb, administrația a exploatat mineralele din vale și din jurul regiunilor deșertice, dezvoltându-se un sistem de scriere timpuriu, ce a condus la organizarea construcțiilor colective și proiectelor agricole, ce a deschis comerțul cu regiunile din jur, și la dezvoltarea forțelor militare pentru a învinge dușmanii străini și afirma dominația egipteană. Motivarea și organizarea acestor activități a fost o birocrație de elită formată din cărturari, preoți și administratori sub controlul unui faraon care a asigurat colaborarea și unitatea poporului egiptean în contextul unui sistem elaborat din convingeri religioase.
Cele mai multe realizări ale vechilor egipteni includ tehnicile de extracție, topografie și tehnici de construcție care au facilitat construirea unor monumente grandioase ca piramidele, templele și obeliscurile, un sistem de matematică și de medicină, sisteme de irigații și tehnici de producție agricolă, producție navală, tehnici de producere a faianței și sticlei, noi forme de literatură și primul trata de pace cunoscut. Egiptul a lăsat o moștenire durabilă. Arta și arhitectura i-au fost preluate pe scară largă de către greci și romani. Ruinele sale monumentale au inspirat și îmbogățit imaginația multor călători și scriitori timp de multe veacuri.
Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor. Religia egipteană a fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele înfățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase. Credințele în zei și în viața de apoi s-au înrădăcinat în civilizația Egiptului antic de la începuturile sale, regulile faraonilor fiind bazate pe dreptul divin al acestora. Panteonul egiptean a fost populat de zei care au avut puteri supranaturale și erau convocați în ajutor sau pentru protecție. Cu toate acestea, zeii nu au fost întotdeauna priviți ca binevoitori. Și Egiptenii credeau că furia acestora trebuia să fie atenuată cu ofrande și rugăciuni. Structura acestui panteon s-a schimbat în continuu, adăugând noi zeități ce au fost promovate în ierarhie, dar preoții nu a făcut nici un efort pentru a organiza miturile și poveștile contradictorii într-un sistem coerent. Aceste concepții diferite ale divinității nu au fost considerate de ei ca fiind contradictorii, ci mai degrabă privite ca perspective din mai multe fațete ale realității.
Zeii erau venerați în templele de cult administrate de preoți care acționau în numele regelui. În centrul templului se afla statuia de cult al zeului într-un altar. Templele nu erau locuri de cult publice și numai în anumite zile de sărbătoare statuia zeului era scoasă din altar pentru venerare publică. Altarul zeului era izolat de lumea exterioară și accesibilă numai funcționarilor templului. Cetățenii se puteau închina statuilor din casele lor și amuletelor ce ofereau protecție împotriva forțelor rele. După Regatul Nou, rolul Faraonului ca un intermediar spiritual a fost tot mai ignorat, trecându-se la venerarea directă a zeilor. Ca rezultat, preoți au dezvoltat un sistem de oracole pentru a comunica voința zeilor direct prin oameni.

Egiptenii credeau că fiecare ființă umană era compusă din componente fizice și spirituale. Fiecare persoană avea pe lângă corp o SWT (umbră), un BA (personalitate sau suflet), un KA (forța vitală) și un nume. Inima, și nu creierul, era considerată organul de gânduri și emoții. După moarte, spiritul se elibera din trup și putea umbla în voie , dar era necesară păstrarea rămășițelor fizice (sau un substitut, cum ar fi o statuie), ca o locuință permanentă. Scopul final al decedatului a fost de a se alătura lui KA și BA și pentru a deveni un "binecuvântat mort", ce trăiește pe un AKH. Pentru ca acest lucru să se întâmple, defunctul avea să fie judecat printr-un proces, în care inima persoanei era cântărită pe balanța justiției față de pana din capul lui Ma'at. Dacă se consider demn, decedatul putea să-și continue existența pe pământ în formă spirituală.
Obiceiurile funerare
Abordarea fenomenului religios din
Mesopotamia
antica este o sarcina extrem de gingasa si dificila datorita faptului ca izvoarele arheologice si literare, desi în mod paradoxal abundente, refuza sa ne permita întelegerea reala a esentei credintelor religioase din acest tinut. În mod cu totul special, religia acestui teritoriu este departe de a fi unitara, caci în realitate ea este expresia credintelor religioase împartasite de popoare si grupuri de popoare diferite: sumerienii si akkadienii, pe de o parte si babilonienii si asirienii pe de alta parte.Cu toate acestea, putem mentiona câteva trasaturi generale ale religiei Mesopotamiei antice si anume:
a) O prima nuanta, care însa nu este specifica numai acestei religii este ca, credinta este politeista, existând peste 3.300 de denumiri de zei; aceste zeitati erau dispuse în panteon dupa tiparul prezent la curtea regala. Fiecare cetate avea zeul tutelar si o multime de zei secundari. Zeul tutelar depindea de ascendenta politica a celor care conduceau cetatea. De-a lungul anilor, o serie de zeitati straine si-au gasit locul în panteonul mesopotamian si acestia erau uneori personificari ale unor constelatii sau ale unor astrii.

b) Trasaturile astrale si cosmice sunt puternice, soarele, luna si planetele sunt adorate ca reprezentanti ai sferei divine si sunt zei mari, stapâni peste armonia cosmica; tot ceea ce se întâmpla pe pamânt este scris dinainte „pe firament” prin miscarea astrelor.

c) În perioada sumeriana descifram credinte de natura chtomiana si vegetala cu toate ca acestea vor ramâne in umbra si o parte din ele vor trece in cultul lui Marduk.

d) Un punct important pentru religia mesopotamiana este tendinta antropomorfica accentuata. Zeii sunt reprezentati cu chip uman iar singura deosebire dintre zei si oameni era ca zeii erau nemuritori iar oamenii muritori. Dintre oameni numai doua persoane au devenit nemuritoare si anume Utrapistim, eroul potopului si sotia sa.

e) Aceasta trasatura antropomorfica se afla in strânsa legatura cu o literatura mitologica foarte bogata, care descrie natura, functia, îndatoririle zeilor, etc.

f) Nu se îndeplinesc conceptii eshatologice, chiar in cazul lui Ghilgames, cautatorul nemuririi, evenimentul eshatologiei nu este dus la îndeplinire, soarta omului ramânând aceeasi supusa mortii si destinului implacabil al unei vieti sumbre duse in infern.

g) O alta trasatura specifica este credinta în demoni, în fata carora omul e neputincios, ajungând in robia demonului prin pacat; pacatuind omul, zeul sau îl parasea dând astfel ocazia demonilor sa puna mâna pe el.
Scrierea a apărut pentru prima dată în asociere cu regalitatea. Aceasta a fost în primul rând o ocupație a scribilor, care au lucrat în afara instituției Per Ankh sau Casa vieții. Acestea din urmă (numită Casa Cartii) cuprinse birouri, biblioteci, laboratoare si observatoare. [37] Unele dintre cele mai cunoscute piese ale literaturii antice egiptene, cum ar fi textele de pe piramide și sarcofage, au fost scrise în egipteana clasică, care a continuat să fie limba de scriere până în aproximativ 1300 î.en. Mai târziu, egipteana a fost vorbită din Regatul Nou și era reprezentată în documentele administrative Ramesside, prin poezii de dragoste și povești, precum și în textele demotice și copte. În această perioadă, tradiția de scriere a evoluat în autobiografia persoanelor decedate prin textele scrise în morminte, cum ar fi cele ale lui Harkhuf și Weni. Genul cunoscut sub numele de Sebayt ("instrucțiuni") a fost dezvoltat pentru a comunica învățături de orientare de la nobilii celebri, ca Papirusul lui Ipuwer , un poem de lamentări ce descriu dezastrele naturale și revolte sociale.
Povestea lui Sinuhe, scrisă în Regatul Mijlociu , ar putea fi o operă a literaturii clasice egiptene.[38] De asemenea, Papirusul lui Westcar cuprinde un set de poveștile spuse lui Khufu de către fiii săi cu privire la minunile realizate de preoți. Instrucțiunile lui Amenemope este considerată o capodoperă a literaturii orientale. Spre sfârșitul Noului Regat, limba vernaculară a fost mai des folosită pentru a scrie piese populare, cum ar fi Povestea lui Wenamun și Instrucțiuni de orice, care relatează povestea unui nobil, care este jefuit pe drum pentru a cumpăra cedru din Liban și luptă să se întoarcă în Egipt. Din anii 700 î.en., poveștile narative și instrucțiunile, cum ar fi Instrucțiunile de Onchsheshonqy, precum și documente personale și de afaceri au fost scrise în demotică. Multe povestiri scrise în demotică în timpul perioadei greco-romane au fost preluate din epocile istorice anterioare, când Egiptul a fost o națiune independentă condusă de faraoni mari, cum ar fi Ramses al II-lea.
Mesopotamia, sau, cum au numit-o grecii, "Ţara dintre fluvii" constituie una dintre cele mai vechi şi mai dezvoltate civilizaţii şi culturi din lumea antică. Civilizaţia mesopotamiană sintetizează crea¬ţia a trei popoare - sumerienii, akkadenienii şi asirienii. Sumerienii populează sudul Mesopotamiei la sfârşitul mileniului IV î.e.n. Sunt un neam de origine indo-europeană, ce vorbesc o limbă aglutinară, asemănătoare celei turce vechi. Akkadenienii, de origine semită, ocupă teritoriul de mijloc al Mesopotamiei în mileniul al III-lea î.e.n. Despre asirieni, triburi de crescători de vite, ce locuiau pe o porţiune nu prea întinsă din nordul Mesopotamiei, aflăm că la sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n. au construit cetatea Assur, dedicată zeităţii lor supreme.Din mileniul al IV-lea î.e.n. sumerienii practică agricultura, cresc animale (domesticiseră deja oaia, capra, porcul), se îndeletnicesc cu ţesutul şi olăritul, folosesc unelte de piatră, dar se întâlnesc şi obiecte mici din aramă. Akkadenienii şi sumerienii au dus mai multe războaie pentru dominaţie care s-au succedat cu victorii alternative, până când regele Sargon I (2361-2351) supune Sumerul şi unifică întregul teritoriu dintre Tigru şi Eufrat, întemeind statul akkadenian-babilonian. Unificarea celor două mari state a pregătit constituirea primului imperiu din Orientul antic. Sargon I este cunoscut ca organizator al primei armate permanente care număra 5400 de soldaţi. El a amplificat sistemul canalelor de irigaţie.
Cea mai veche scriere în lume apare la mijlocul mileniului IV î.e.n. prin stilizarea unor semne pictografice, semne care desemnau diferite obiecte şi fiinţe. Iniţial pictograma avea valoare de substantiv. Apoi a fost compus verbul, prin alăturarea a două pictograme, de pildă: "picio" şi "drum", ceea ce înseamnă "a merge". Ulterior, când pictograma a căpătat o valoare fonetică, figura n-a mai reprezentat respectivul obiect sau fiinţă, ci a ajuns să exprime un sunet sau o silabă. In faza următoare a evoluării ei, figura sugera nu un sunet sau o silabă, ci o idee. Din acest moment pictograma a devenit ideogramă. Prin schematizarea extremă a figurilor desemnate de pictograme şi a grupărilor lor s-a ajuns ( din necesitatea de a scrie mai rapid) la semne arbitrare, gravate pe tăbliţe de argilă proaspătă cu ajutorul unui stilet de trestie cu capătul tăiat oblic, care lăsa pe tăbliţă o urmă asemănătoare celei de cui. De la "cunus" - cui - provine numele primei scrieri "cuneiformă". Scrierea cuneiformă este o realizare a poporului sumerian» dar a fost răspândită în Egipt şi în Asia Mică, aproape la toate popoarele din Orientul Antic.
Scribii Mesopotamiei au inventat şi "plicul". Tăbliţa scrisă şi semnată era înfăşurată într-o foaie subţire de lut pe care scribul repeta textul de pe tăbliţă, precum şi semnăturile martorilor şi ale părţilor contractante. Dificila scriere cuneiformă se învăţa în şcoli. Existenţa acestora este documentată, începând cu mileniul III î.e.n. La început şcolile erau deschise pe lângă temple, curţi regale, iar mai târziu devin nişte instituţii laice în care obiectul principal de studiu era scrierea. După scriere în sistemul de învăţământ au fost introduse: matematica, geografia, metrologia, geodezia, iar din mileniul II î.e.n. în şcoli se învăţa şi limba sumeriană.
Şcolile sumero-babiloniene erau adevărate centre ale culturii, începând cu secolul al VUI-lea î.e.n. şcolilor le sunt anexate biblioteci, bine dotate şi organizate. Şcolile în care îşi desfăşurau activitatea scribii, ce proveneau din familii bogate, nu se limitau la instruirea copiilor, la copierea şi redactarea diferitor texte, ci desfăşurau o intensă activitate literară.
Una din capodoperele literaturii mesopotamiene este poemul cosmogonic "Enuma-eliş". "Enuma-eliş" explică teza creaţionistă, for¬mulează ideea unităţii lumii, încearcă să explice unele probleme ale existenţei umane. Prin unitatea lumii mesopotamiene se subînţelege:
- existenţa constituie un Tot congruient;
- omul este o parte a acestui Tot;
- omul beneficiază de funcţionarea normală a întregului Tot, acesta se exprimă prin rodnicia ogoarelor.
Aceste teze formulate în diferite scrieri cu conţinut mistic, as¬tronomic şi în poemul cosmogonic ne sugerează ideea că meso¬potamienii au observat relaţia dintre unitatea cosmică şi caracterul comunitar al existenţei sociale a omului. Problema omului în filosofia (gândirea prereflexivă) mesopotamiană apare sub trei aspecte: originea omului, semnificaţia morţii, natura organismului uman.

Coborârea zeiţei Ishtar în infern" este un poem frumos ce confirmă dragostea de viaţă a mesapotamienilor, dragostea faţă de semenii săi şi zei. Depăşind obstacolele, eroii centrali ai poemului ajung la înţelegerea corectă a sensului existenţei umane. Finalul optimist confirmă încrederea sumerienilor în iubire care este mai puternică decât moartea. Sub semnul iubirii natura renaşte la o nouă viaţă, pământul din nou asigură existenţa oamenilor. Poemul era cântat la sărbătorile primăverii ca text de spectacol tematic sacru.
"Epopeea lui Ghilgalmeş" sau "Poemul lui Ghilgalmeş" este o lucrare de excepţie penrtu explorarea emoţională a sensului vieţii. Privit în totalitatea sa, poemul depăşeşte condiţiile acumulării narative a informaţiilor despre mediul fizic şi social, despre viaţă şi moarte. Eroii lui încearcă să explice unele raporturi fundamentale cum ar fi: natură - cultură; resemnare - disperare; viaţă - moarte; durere -nebunie. În permanenţă polarităţile sunt confruntate, fiind căutată posibilitatea împăcării extremelor, dar nu se ajunge la răspunsuri categorice, ci la evaluări ambiguie şi emoţionale. Problemele pe care şi le pune eroul, riscul de a înfrunta noua treaptă spirituală, în care omul se descoperă şi are conştiinţa locului său în univers relevă o concepţie specifică despre lume în care omul ocupă un loc neînsemnat în universul grandios şi inaccesibil al zeilor.
Aşadar, literatura mesopotamiană conţine mai multe genuri de texte, grupate în texte de rugăciuni şi imnuri, scrieri morale şi mituri, poeme epice. Majoritatea lucrărilor scrise sunt pătrunse de idealurile mitologice, de ideologia religioasă. Un loc deosebit în literatură îl ocupă corespondenţa diplomatică, tratatele ştiinţifice.

Arta egipteană
, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase.

Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui Osiris, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea“ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia Amon. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Forma dominantă a artei mesopotamiene este arhitectura. Despre arhitectura mesopotamiană ne povestesc oraşele sumero-babiloniene, care ne impresionează prin dimensiunile enorme ale construcţiilor. Oraşele erau fortificate cu ziduri de incintă de proporţii nemaivăzute până atunci. Oraşul sumerian Uruk era înconjurat cu un zid dublu, construit în jurul anului 2300 î.e.n. Zidul era de 9 km lungime, de 5 m grosime şi 6 m înălţime, cu 800 turnuri de apărare. În secolul al VIII-lea î.e.n. au fost construite zidurile Korsabadului, care aveau 7 porţi de apărare şi 7 bastioane de 20 m înălţime. Zidul exterior al Babilonului avea grosimea de 7,8 m, iar cel interior - de 7,12 m. Capodopere ale arhitecturii mesopotamiene pot fi numite palatele regale şi templele. Palatele construite din cărămizi nearse erau înconjurate de ziduri înalte. Palatele erau construite pe terase artificiale aflate la înălţimea de 12-15 m, având accesul doar pe scări şi rampe. Intrarea în palat se făcea prin porţi străjuite de turnuri. Planul palatului avea o formă dreptunghiulară. încăperile oficiale, camerele de locuit erau grupate în jurul unor curţi interioare care asigurau iluminarea încăperilor lipsite de ferestre. în interiorul palatului existau două construcţii importante: templul şi ziguratul.
La începutul mileniului I î.e.n. Asiria devine un mare centru de artă. Zidurile palatelor erau acoperite cu suprafeţe mari de baso¬reliefuri, de o calitate artistică înaltă. Temele basoreliefului asirian sunt dominate de caracterul războinic al poporului, mai răspândite fiind scene de bătălie, masacre, şiruri de care de război, soldaţi călăreţi şi pedestrime, convoaie de prizonieri, populaţii duse în captivitate, popoarele supuse aducând tributul învingătorilor. Artistul plastic nu era preocupat să redea adevărul istoric, ci să compună un subiect, care să fie un elogiu adus puterii regale, vitejiei şi iscusinţei regale în conducerea războiului şi organizarea vânătorii. Marea cantitate de basoreliefuri, dimensiunile lor, execuţia desăvârşită ca tehnică atestă că compoziţia perfectă a artiştilor era friza, desfăşurarea subiectelor, a naraţiei pe suprafeţe impunătoare.
Arta
Arhitectura
Arhitectura Egiptului
antic include unele dintre cele mai renumite structuri din lume: de la Marile Piramide din Giza la templele de la Teba. Au fost organizate proiecte de construcții finanțate de către stat pentru scopuri religioase și comemorative, dar, de asemenea, pentru a consolida puterea faraonului. Vechii egipteni au fost constructori calificați, folosind unelte simple, dar eficiente și instrumente de reperare, arhitecții putând construi mari structuri de piatră cu acuratețe și precizie. Locuințele interne ale egiptenilor de rând cât și ale nobililor, erau construite din materiale perisabile, cum ar fi chirpici și lemn, care nu au supraviețuit. Țărani trăiau în case simple, în timp ce palatele de elita au fost structuri mai elaborate din cărămizi.

Câteva au supraviețuit ca palatele din Noul Regat , cum ar fi cele din Malkata și Amarna, ce arată zidurile și podele bogat decorate, sculptate și pictate cu scene de oameni, păsări, bazine de apă, divinități, desene și modele geometrice. Structuri importante, cum ar fi templele și mormintele erau destinate să reziste pentru totdeauna, fiind construite din piatră în loc de cărămizi. Prima clădire din piatră de mari dimensiuni a fost complexul mortuar al faraonului Djoser. Cele mai vechi temple egiptene conservate , cum ar fi cele de la Giza, constau în săli simple, închise cu dale de acoperiș susținute de coloane. În Regatul Nou, arhitecții au adăugat coloane înalte, curtea deschisă și sălile hipostile-încăperi mari cu plafonul susținut de coloane, fiind un stil standard până în perioada greco-romană. Cea mai veche și mai populară arhitectură funerară în Vechiul Regat a fost Mastaba, o structură dreptunghiulară plată construită din cărămizi. Piramida lui Djoser este o serie de mastabale stivuite una peste alta. Piramidele au fost construite în Regatul Vechi și Regatul Mijlociu, dar faraonii din Regatul Nou le-au abandonat, în favoarea mormintelor tăiate în piatră.
Templu lui Horus
Ceea ce i-a impresionat extraordinar pe calatorii antici în mesopotamia erau dimensiunile gigantice ale constructiilor.Pe noi însa ne impresioneaza mai mult faptul ca aceste edificii enorme au putut fi înaltate cu un material de constructie atât de ingrat cum este caramida nearsa.

Cele mai vechi orase sumeriene si babiloniene erau fortificate cu ziduri de incinta de proportii nemaivazute pâna atunci.În domeniul lucrarilor de utilitate publica, asirienii eu fost neîntrecuti.

Arhitectura era dominanta - ca întreaga arta mesopotamiana - de ideea religioasa si de cea monarhica. Arta era, aproape în întregimea ei, în serviciul templului si a regelui.De aceea arhitectura a întrecut aici în grandoare tot ce se realizase pâna la acea data. Marele palat al lui Nabukadnezar din Babilon avea dimensiuni uriase : 330 m lungime pe 200 m latime.În apropierea palatului erau construite faimoasele "gradini suspendate" - în realitate, amenanjate pe terase sustinute de coloane si arcade masive.

Palatul - fortareata va concentra întreaga activitate industriala a cetatii. Desi din vestitul palat al lui Sargon al II-lea nu au mai ramas decât temeliile zidurilor putem avea pe baza descrierilor o imagine a infatisarii initiale. Cladirea avea înaltimea a patru etaje, fara ferestre, usi sau porti de intrare, accesul fiind asigurat de rampe înclinate si scari. Zidurile foarte înalte ale palatului aveau înaltimea a opt etaje. Intrarea în palat si în curte interioara se facea prin poarta principala a palatului spre care duce o scara larga.
La palatele sumeriene si babiloniene monotonia suprafetelor era uneori evitata prin aplicarea unor adevarate tapiterii de mozaicuri din bucati de caramida smaltuita.Palatele asiriene erau decorate cu picturi murale, reprezentând scene din razboi, aducerea tribului, sau executia celor învinsi.Acoperisurile, aproape plane, erau din caramida nearsa amestecate cu bitum.Încaperile erau lungi si - din cauza grinzilor de lemn, prea scurte, care sustineau acoperisul - înguste.Acelasi plan si aceleasi proportii grandioase le întâlnim si la temple,asemanarile sunt frapante.

Înca în mileniul al III-lea templele sumeriene aveau o varietate de forme.Tipul clasic,din prima epoca sumeriana, era cel de forma rectangulara,cu patru porti.Cu materialul de constructie existent, coloanele interioare, de sustinere, nu puteau fi dispuse nici la prea mari distante unele de altele, nu puteau fi nici prea înalte, nici prea zvelte - fapt care facea sa nu poata fi creat un spatiu arhitectonic armonios. De unde, impresia de greoi, de strâmt, de întunecat, fara nimic din ritmul, miscarea, armonia unui interior de templu egiptean.Dar templul egiptean folosea ca material de constructie exclusiv piatra, care permitea cu totul alte solutii arhitectonice, mai practice si mai estetice.
Obiceiuri funerare
Vechii egipteni au menținut un set elaborat de obiceiuri funerare, crezând că erau necesare pentru a asigura nemurirea după moarte. Păstrarea corpului pentru mumificare, efectuarea ceremoniilor funerare și de înhumație cu bunurile persoanei decedate îi puteau folosi în viața de apoi. Înainte de Vechiul Regat, trupurile erau îngropate în gropi săpate în deșert care se conservau natural prin uscare.În condiții aride, deșertul a fost un avantaj în întreaga istorie a Egiptului antic pentru mormintele celor săraci, care nu își puteau permite pregătirile de înmormântare elaborate și disponibile pentru elita de nobili. Egiptenii bogați au început să-și îngroape morții în morminte de piatră și să le mumifice artificial, implicând îndepărtarea organelor interne, ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu rășină, și îngropându-l într-un sarcofag de piatra dreptunghiulară sau într-un sicriu de lemn.
Începând cu dinastia a IV-a, unele părți au fost păstrate separat în borcane canopice . Din Regatul Nou, vechii egipteni au perfecționat arta mumificării, care dura 70 zile și implica îndepărtarea organelor interne, scoaterea creierul prin nas cu un cârlig și umpleau corpul cu o soluție de sare de natron. Inima era lăsată în corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea care păstra sufletul (Ka).După aceea toate organele interne erau puse în vase canopice acoperite ce urmau a fi îngropate împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile, apoi era din nou spălat cu vin și amestecuri de mirodenii, după care se înfășura în bandaje umede și apoi era uscat, prin acest proces se obținea garanția că trupul defunctului își va păstra forma și dimensiunile sale. Îmbălsămatorii adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri și bijuterii pe corp, amulete protectoare inserate între straturi, după care era pus în cosciug și îngropat.
Arheologii au descoperit sute de morminte în unele părți ale Mesopotamiei. Aceste morminte relevă multe informații legate de ritualurile funerare mesopotamiene. În orașul Ur, majoritatea oamenilor erau îngropați în morminte familiale sub casă. Copiii erau puși în recipiente mari, și duși la capela familiei. Alții erau pur și simplu îngropați în cimitirele orașului. Unii erau înfășurați în covoare și giulgiuri. În majoritatea cazurilor, unele lucruri ale oamenilor îngropați se aflau în morminte. Au fost de asemenea descoperite 17 morminte cu obiecte foarte valoroase, și deci se presupune că aparțineau unor persoane de rang înalt, posibil regi.
Asezarea geografica
Egiptul antic
Mesopotamia
Egipt
Mesopotamia
Egipt
Egipt
Mesopotamia
Mesopotamia
Mesopotamia
Egipt
Mesopotamia
Multumesc pentru atentie!!!
Elaborat:Burlacu Victoria std.an II,gr I, FCD.
Controlat:Scobioala Nadejda lector superior universitar.

Egipt şi Mesopotamia
Full transcript