Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

Unificare Germaniei si a Italiei

No description
by

Staicu Alexandru

on 17 December 2012

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of Unificare Germaniei si a Italiei

Unificarea germaniei Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma capitulării Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare. Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. În pofida problemelor legale, administrative și politice cauzate de destrămarea Imperiului romano-german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similare în timpul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze. Liberalismul european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de organizare socială și politică; manifestarea sa în regiunile germane a pus accent pe importanța tradițiilor, educației și a unității lingvistice a popoarelor dintr-o zonă geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818 și expansiunea sa spre includerea altor state din Confederația Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace de transport a facilitat afacerile și turismul, ducând la noi contacte și uneori și la conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală. Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa Centrală. Totuși, negociatorii de la Viena nu au ținut cont de forța crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării: așa-numita Kleindeutsche Lösung, soluția Germania Mică (Germania fără Austria), sau Großdeutsche Lösung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria). Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe lângă forța Realpolitik (a politicii reale) practicată de Bismarck, și alți factori au determinat mai multe protostate moderne să-și reorganizeze relațiile politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva iredentismului danez și a naționalismului francez au furnizat puncte focale ale unității germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm și mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene, în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. Creând o Germanie fără Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat cel puțin temporar problema dualismului. Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al nouăsprezecelea La începutul anilor 1800, țările germanofone numărau peste 300 de entități politice din cadrul Sfântului Imperiu Roman. Dimensiunea lor varia de la cea a teritoriilor mici și complexe ale ramurilor familiei princiare Hohenlohe până la teritoriile mari și bine definite ale Regatului Bavariei și ale Regatului Prusiei. Modul lor de guvernare varia și el: erau orașe imperiale libere, și ele de dimensiuni variate, de la puternicul Augsburg până la minusculul Weil der Stadt; teritorii ecleziastice, și ele cu influență și dimensiuni variate, cum ar fi bogata Abație Reichenau și puternica Arhiepiscopie a Kölnului; și state dinastice cum ar fi Württemberg. Aceste state formau Sfântul Imperiu Roman, și la unele momente numărau peste 1000 de entități. Din secolul al XV-lea, cu câteva excepții, principii electori ai Imperiului au ales împărați din Casa de Habsburg. Printre statele germanofone, mecanismele administrative și legale ale Sfântului Imperiu Roman au constituit teren de rezolvare a disputelor între țărani și nobili, și între jurisdicții separate. Prin organizarea cercurilor imperiale (Reichskreise), unele state s-au grupat pentru a promova propriile interese regionale și organizaționale, inclusiv cooperarea economică și protecția militară Războiul celei de-a Doua Coaliții (1799–1802) a avut ca rezultat înfrângerea forțelor imperiale și aliate în fața lui Napoleon Bonaparte; tratatele de la Luneville (1801) și Amiens (1802) precum și Mediatizația din 1803 a transferat porțiuni mari din Sfântul Imperiu Roman statelor dinastice, a secularizat numeroase teritorii bisericești și majoritatea orașelor imperiale au dispărut din peisajul politic și legal iar populațiile acestor teritorii au devenit supuși ai ducilor și regilor. Acest transfer a dus la mărirea teritoriilor Württembergului și Badenului. În 1806, după o invazie reușită a Prusiei și după înfrângerea Prusiei și Rusiei la Jena-Auerstedt, Napoleon a dictat un tratat prin care Împăratul era obligat să dizolve Sfântul Imperiu Roman Sub Imperiul Francez (1804–1814), naționalismul popular german a înflorit în statele germane reorganizate. Datorat în parte experienței comune (deși sub dominație franceză), au apărut diferite justificări pentru identificarea „Germaniei” ca un singur stat. Pentru filosoful german Johann Fichte, Primele granițe, originare și cu adevărat naturale ale statelor sunt fără îndoială granițele lor interioare. Cei ce vorbesc aceeași limbă sunt uniți unii cu alții printr-o multitudine de legături invizibile de natura însăși, cu mult înainte să înceapă arta umană; ei se înțeleg unii cu alții și au puterea de a continua să se facă înțeleși din ce în ce mai clar; ei își aparțin unii altora și sunt, prin natură, un tot întreg și inseparabil O limbă comună poate servi ca baza unei națiuni, dar, după cum observă istoricii contemporani ce studiază Germania secolului al XIX-lea, a fost nevoie de mai mult decât simpla similitudine lingvistică pentru unificarea mai multor sute de state mărunte. Experiența Europei Centrale germanofone din timpul dominației franceze a contribuit la conștientizarea unei cauze comune, aceea de a alunga invadatorii francezi și de a recâștiga controlul asupra teritoriilor proprii. Exigențele campaniilor lui Napoleon din Polonia (1806–1807), cele din Peninsula Iberică, din Germania apuseană, și ale dezastruoasei invazii a Rusiei din 1812 a deziluzionat numeroși germani, atât nobili cât și oameni de rând. Sistemul Continental al lui Napoleon a dus economia central-europeană în pragul ruinei. Invazia Rusiei a inclus aproape 125.000 de soldați din regiunile germane, iar pierderea acelei armate i-a încurajat pe mulți germani, din toate clasele sociale, să-și închipuie o Europă Centrală liberă de influența lui Napoleon. Înființarea unor miliții studențești cum ar fi Corpul liber Lützow este un exemplu al acestei tendințe. Dezastrul din Rusia a slăbit controlul francez asupra principilor germani. În 1813, Napoleon a inițiat o campanie în statele germane pentru aducerea lor înapoi pe orbita franceză; Războiul de Eliberare ce a urmat a culminat cu marea bătălie de la Leipzig, denumită și Bătălia Națiunilor. Peste 500.000 de combatanți au dus lupte grele de-a lungul a trei zile, aceasta fiind cea mai mare bătălie terestră europeană din secolul al XIX-lea. Lupta a avut ca rezultat o decisivă victorie a Coaliției dintre Austria, Rusia, Prusia, Suedia și Saxonia, și a dus la sfârșitul dominației franceze la est de Rin. Succesul acesta a încurajat forțele Coaliției să-l urmărească pe Napoleon și dincolo de Rin; armata sa și guvernul s-au prăbușit, iar Coaliția victorioasă l-a încarcerat pe Napoleon în insula Elba. În timpul scurtei restaurații napoleoniene denumită Cele 100 de zile din 1815, forțele celei de-a Șaptea Coaliții, inclusiv o armată anglo-aliată sub comanda Ducelui de Wellington și o armată prusacă sub comanda lui Gebhard von Blücher a învins în Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815).[7] Rolul critic jucat de trupele lui Blücher, mai ales după retragerea forțată de pe câmpul de luptă de la Ligny cu o zi înainte, au ajutat la întoarcerea situație împotriva Franței. Cavaleria prusacă a urmărit pe francezii învinși în seara de 18 iunie, pecetluind victoria aliaților. Din perspectivă germană, acțiunile trupelor lui Blücher de la Waterloo și eforturile combinate de la Leipzig, au oferit un nou motiv de mândrie și entuziasm.[8] Această interpretare a devenit o cărămidă importantă în construirea mitului Borussian de către istoricii naționaliști pro-prusaci ulterior, în secolul al XIX-lea.[9] Reorganizarea Europei Centrale și apariția dualismului german După înfrângerea lui Napoleon, Congresul de la Viena a stabilit un nou sistem politico-diplomatic european bazat pe echilibrul puterilor. Acest sistem a reorganizat Europa în sfere de influență care, în unele cazuri, au suprimat aspirațiile unor popoare, inclusiv ale germanilor și ale italienilor.[10] În general, o Prusie mare și cele 38 de alte state consolidate din teritoriile mediatizate la 1803 s-au confederat în cadrul sferei de influență a Imperiului Austriac. Congresul a stabilit o Confederație Germană (1815–1866), condusă de Austria, cu o „Dietă Federală" (denumită Bundestag sau Bundesversammlung, o adunare de conducători numiți) care se întrunea în orașul Frankfurt pe Main. Ca recunoaștere a titlului imperial deținut prin tradiție de casa de Habsburg, regii Austriei au devenit președinți titulari ai acestui parlament. Probleme de reorganizare În ciuda denumirii de Dietă (Parlament), această instituție nu era formată dintr-un grup de reprezentanți aleși de popor (sau măcar de un grup restrâns de cetățeni). Numeroase state nu aveau constituții, iar în cele care aveau, cum ar fi Ducatul Badenului, dreptul de vot era restrâns pe criterii stricte de proprietate care limitau acest drept la o mică porțiune din populația bărbătească.[11] Mai mult, această soluție nepractică nu a reflectat noul statut al Prusiei în contextul general. Deși armata prusacă fusese învinsă dramatic în 1806 la bătălia de la Jena-Auerstedt, ea a revenit la Waterloo. În consecință, liderii prusaci se așteptau să joace un rol important în politica germană.[12] Creșterea naționalismului german, stimulat de experiența germanilor din perioada napoleoniană și inițial aliat cu liberalismul, a schimbat relațiile politice, sociale și culturale din statele germane.[13] În acest context, se pot observa rădăcinile sale în perioada napoleoniană.[14] Organizațiile studențești Burschenschaft și demonstrațiile populare, cum ar fi cele de la Castelul Wartburg din octombrie 1817 au contribuit la creșterea simțului unității între germanofonii din Europa Centrală. Mai mult, promisiunile implicite și uneori explicite făcute în timpul Războiului de Eliberare a făcut poporul să se aștepte la suveranitate populară și la o largă participare la procesul politic, promisiuni care nu au fost onorate după obținerea păcii. Activismul organizațiilor studențești a determinat liderii conservatori, cum ar fi Klemens Wenzel, Prinț von Metternich, să se teamă de sentimentul naționalist; asasinarea dramaturgului german August von Kotzebue în martie 1819 de un student radical ce dorea unificarea a fost urmată la 20 septembrie 1819 de proclamarea Decretelor de la Carlsbad, care au frânat conducerea intelectuală a mișcării naționaliste.[15] Metternich a reușit să canalizeze resentimentele conservatorilor față de asasinat spre consolidarea legislației care avea să limiteze mai mult libertatea presei și să restrângă mișcările liberale și naționaliste în creștere. În consecință, aceste decrete au împins Burschenschaften în ilegalitate, au restrâns publicarea de material naționalist, au extins cenzura presei și a corespondenței personale, și au limitat dreptul academic la libertatea exprimării interzicând profesorilor universitari sa încurajeze dezbateri naționaliste. Decretele au fost subiectul pamfletului lui Johann Joseph von Görres Teutschland [arhaic: Deutschland] und die Revolution (Germania și Revoluția) (1820), în care el a concluzionat că este și imposibil și de nedorit reprimarea libertății de expresie prin măsuri reacționare. Unificarea Italiei Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia. Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează între Congresul de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din 1871, deși finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial. Fundal Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a început să încurajeze naționalismul în cei care au trăit în acele regiuni. Când regiumul lui Napoleon a început să tremure, alți monarhi italieni pe care i-a înstalat au încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa. După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie în mod direct sau puternic influențate de puterile europene, în special Austria (în nord) și Spania (în sud). Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hrănind focul naționalismului care a fost deja aprins în mulțime. În acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului Austriac și Habsburg, deoarece aceștia controlau direct partea de nord-est, asăzi Italia, predominant vorbitoare de limba italiană și erau singurele mari puteri ce se împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbușit vehement sentimentul naționalist ce se s-a născut în rândul populației din peninsula italiană, precum și în alte părți ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică” Sentimentele artistice și literare s-au întors deasemenea către naționalism, și poate cea mai faimoasă lucrare proto-naționalistă a fost I Promessi Sposi (Detronatul) a lui Alessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critică neconvingătoare împotriva statului austriac. Romanul a fost publicat în 1827 și a fost revizuit în următorii ani. În versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizată a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limbă și de a forța populația să o învețe. Cei ce erau în favoarea unificării s-au confruntat de asemenea cu o opoziție din parea Sfântului Scaun, în special după eșuarea încercărilor de negociere a unei confederații cu Statele Papale, care ar fi lăsat papalitatea cu câteva măsuri de autonomie asupra unor regiuni. Papa din acea perioadă, Pius al IX-lea, s-a temut că renunțarea la putere în acea regiune ar fi putut însemna persecutarea catolicilor italieni Chiar și printre cei ce voiau să vadă peninsula unificată într-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o. Vincenzo Gioberti, un preot piemontean, a sugerat o confederație a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral și civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicată în 1843 și a creat o legătură între papalitate și Risorgimento. Mulți lideri revoluționari au vrut o republică, dar în cele din urmă a fost un rege și ministrul său șef care au avut puterea de a uni statele italiene într-o monarhie. Unul dintre cele mai influente grupuri de revoluționari a fost Carbonari (arzătorii de cărbune), o organizație secretă formată în sudul Italiei la începutul secolului al XIX-lea. Inspirați de principiile Revoluția franceză, membrii săi erau în principal aparteneți ai clasei de mijloc și intelectuali. După ce Congresul de la Viena a împărțit Peninsula Italică între puterile europene, mișcarea Carbonari s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei și în Regatul Lombardia-Veneția. Revoluționarii erau înfricoșați de faptul că autoritățile domnești au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonari era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe și era la începutul multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonari l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eșecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reușit să-l asasineze în 1858. Mulți lideri ai mișcării pentru unificare au fost la un moment dat membrii ai acestei organizații. (Notă: Napoleon al III-lea, ca un tânăr, a luptat de partea „Carbonari”.) Două figuri remarcabile în mișcarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini și Giuseppe Garibaldi. Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constituționale se aflau și Count Cavour și Victor Emmanuel al II-lea, care mai târziu va deveni primul rege al Italiei unite. Activitatea lui Mazzini în cadrul mișcărilor revoluționare i-au adus încarcerarea imediat după ce s-a implicat în acestea. În timp ce era în închisoare, acesta a ajuns la concluzia că Italia ar putea - și trebuie - să fie unificată și și-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent și republican cu Roma ca și capitală. După eliberarea lui Mazzini în 1831, s-a dus în Marsilia, unde și-a organizat o nouă societate politică numită La Giovine Italia (Tânăra Italie). Noua societate, al cărei motto era „Dumnezeu și Poporul”, a căutat o modalitate de a unifica Italia. Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardinia), după ce participat la o revoltă în Piemont în 1834, a fost condamnat la moarte, și a fugit în America de Sud. După ce și-a petrecut acolo paisprezece ani, luptând în mai multe războaie, s-a întors în Italia în 1848. Statele peninsulei Italiei cu data unificării. Giuseppe Mazzini Imperiul German între 1871–1918. Excluzând partea germanofonă a imperiului multinaţional austriac, această construcție geografică reprezenta Germania Mică. Germania, personificare a naţiunii germane, apare în fresca lui Philipp Veit (1834–36). Ea ține un scut cu stema Confederației Germane (vezi varianta mărită mai jos). Scuturile pe care stă ea sunt stemele primilor șapte Electori ai Sfântului Imperiu Roman. Stema Confederaţiei Germane, denumită şi Deutscher Bund Monumentul Bătăliei Naţiunilor (Völkerschlachtdenkmal) din Leipzig, ridicat la centenarul acesteia, cinstește efortul poporului german pentru victoria împotriva lui Napoleon. Limitele Confederaţiei Germane. Prusia este cu albastru, Austria cu galben, iar restul cu gri. Linia roşie prin Austria este limita cu teritoriile maghiare, care făceau parte din Austria dar nu şi din Confederaţie.
Full transcript