Loading presentation...

Present Remotely

Send the link below via email or IM

Copy

Present to your audience

Start remote presentation

  • Invited audience members will follow you as you navigate and present
  • People invited to a presentation do not need a Prezi account
  • This link expires 10 minutes after you close the presentation
  • A maximum of 30 users can follow your presentation
  • Learn more about this feature in our knowledge base article

Do you really want to delete this prezi?

Neither you, nor the coeditors you shared it with will be able to recover it again.

DeleteCancel

Make your likes visible on Facebook?

Connect your Facebook account to Prezi and let your likes appear on your timeline.
You can change this under Settings & Account at any time.

No, thanks

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE

No description
by

Ionel-Dumitru Nedelcu

on 12 October 2014

Comments (0)

Please log in to add your comment.

Report abuse

Transcript of ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE

FUNDAMENTE ALE CULTURII ROMÂNE
ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE
1. Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungã durată.

2. În ciuda împrumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o limbă romanicã pentru cã elementele sale constitutive - sistemul fonetic, structura gramaticală şi cea mai mare parte a fondului lexical principal - sunt de origine latină.
Limba română face parte din familia limbilor romanice, împreunã cu limba franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană, provensală, retoromanã. sardă, dalmată.
Toate limbile romanice au evoluat din limba latină populară (vulgarã), varianta orală a limbii latine, folosită în vorbirea familiară şi care ignora aspectele normative.
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română „este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine in aceste provincii şi până în zilele noastre".
I. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungă durată.
EPOCA DE FORMARE A LIMBII ROMÂNE
Încadrându-se în familia limbilor romanice, româna este rezultatul unui ansamblu de evoluţii şi influenţe suferite de latina adusă de coloniştii romani în Dacia şi în provinciile dunărene ale Imperiului roman.

In primul secol al erei noastre, romanii cuceresc Dacia în anul 106.

Din contopirea daco-geţilor cu romanii se naşte poporul român, care moşteneşte tradiţiile străvechi de cultură dace şi romane, dar îşi însuşeşte limba latină, de prestigiu cultural, dar şi limba oficială / a administraţiei.

În secolele al lll-lea - al IV-lea creştinismul pătrunde în provinciile dunărene.

Retragerea aureliană din Dacia, în 271-275 d.H., a administraţiei Imperiului Roman nu întrerupe procesul de romanizare, despre care majoritatea specialiştilor consideră că s-a desfăşurat începând cu secolul I î.H. şi până în secolul al Vll-lea d.H. Procesul de formare a poporului român se încheiase în secolul al IX-lea.

Procesul de formare a limbii române ar fi durat, după diverse opinii, până în secolele VI-VII, VIII sau IX, iar sfârşitul procesului şi scindarea în dialecte se petrece, cel mai probabil, în secolul al X-lea. Potrivit lui Ov. Densusianu,
numai din momentul pătrunderii slavilor romanica balcanică a devenit limbă română, aşa cum se prezintă ea astăzi
.
PROCESUL DE ROMANIZARE
Procesul de transformare a latinei populare durează câteva secole şi are anumite particularităţi în nordul şi în sudul Dunării.

O primă fază evolutivă ar fi apariţia
limbii române comune
(protoromânâ, străromână, română primitivă) din latina vulgară. Unitatea românei comune (limbă neatestată, ci refăcută de filologi, precum Sextil Puşcariu, Al. Rosetti ş.a.) este spartă de evoluţia istorică.

Prin aşezarea slavilor şi a bulgarilor în zona sud-dunăreană au loc strămutări de populaţie românească (înfiinţarea statului slavo-bulgar şi creştinarea populaţiei), rezultatul fiind
apariţia celor patru dialecte
româneşti: dacoromân în nordul Dunării, iar în sud, aromân, meglenoromân, istroromân. Cele patru dialecte au trăsături gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar există între ele şi destule diferenţe.


ROMÂNA COMUNĂ
Dialectul dacoromân, vorbit cu aproximaţie pe teritoriul României de astăzi, are numărul cel mai mare de vorbitori, a evoluat ca limbă literară, dar şi-a diversificat în timp varietăţi regionale, numite de lingvişti subdialecte: muntenesc, moldovenesc, bănăţean, crişean, maramureşean. Diferenţierile dintre subdialecte sunt mai ales de natură fonetică, structura gramaticală şi lexicală fiind în general foarte asemănătoare.
TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE LIMBII ROMÂNE
Româna este o limbă romanică deoarece elementele sale constitutive: sistemul fonetic, structura gramaticală, cea mai mare parte a fondului lexical principal şi a vocabularului activ sunt de origine latină.
NIVELUL FONETIC
Procesul complex de transformare a latinei populare în limba română a acţionat la fiecare nivel al limbii.
La nivel fonetic au acţionat mai multe legi, precum:
transformarea consoanei
l
aflată între două vocale în
r
(legea rotacismului):
gula - gură, sale - sare, dolus - dor
;
modificarea unor vocale urmate de consoana
n
:
bene - bine, lana - lână
;
modificarea unor consoane urmate de vocala
i
:
tibi - ţie, dico - zic
etc.
Faptul că, de pildă, legea rotacismului - o lege fonetică generală - nu s-a aplicat în cazul cuvintelor slave (
milă, sită, fală, boală
etc.) constituie o dovadă că în perioada convieţuirii cu slavii, care a început din secolul al VI-lea, limba română, sub aspectul legilor fonetice, era formată.
NIVELUL MORFOLOGIC ŞI SINTACTIC
(STRUCTURA GRAMATICALĂ)
Limba română a moştenit sistemul morfologic al limbii latine populare, uneori reorganizându-l / simplificându-l:

declinările substantivelor (trei, în română, faţă de cinci, în latină);
genurile gramaticale;
sistemul cazurilor;
cele patru conjugări ale verbului;
modurile şi timpurile verbale;
gradele de comparaţie;
pronumele;
numeralele de la 1 la 10;
articolul (provenit din pronume demonstrative latineşti);
majoritatea adverbelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor.

Sintaxa limbii noastre menţine caracteristicile sintaxei latinei populare.
VOCABULARUL
CUVINTE DE ORIGINE LATINĂ
În limba română, cuvintele cu cea mai mare putere de circulaţie sunt cele de origine latină.
Cuvintele din fondul principal lexical (vocabularul de bază) se caracterizează prin frecvenţă mare în vorbire, prin polisemantism, prin stabilitate, majoritatea fiind (peste 60%) de origine latină, 20% de origine slavă, iar restul de alte origini.
Sunt de origine latină cuvintele din serii semantice cu circulaţie, care denumesc obiecte şi acţiuni foarte importante, alimente, părţi ale corpului omenesc, arbori şi fructe, păsări şi animale, nume ale unor grade de rudenie, culori mai importante, numele zilelor săptămânii ş.a.:
mamă, casă, om, inimă, gură, cap, apă, floare, cal, timp, viaţă, an, noapte, iarnă, săptămână, bun, a avea, a bea, a lua, a face, a fi
etc.
SUBSTRATUL
Substratul limbii române este limba autohtonă, a daco-geţilor, din familia limbilor trace (indo-europeană), dar ea nu a fost consemnată în scris. Din limba dacă s-au păstrat puţine cuvinte (după unii autori, 100-150), dar ele fac parte din fondul principal lexical, cu putere derivativă:
abur, baltă, barză, brad, brâu, buză, mal, mazăre, moş, pârău, pupăză, strungă, vatră, viezure
etc. şi câteva toponime:
Argeş, Criş, Mureş, Someş, Prut
etc.
INFLUENŢE ASUPRA LIMBII ROMÂNE
Contactul românilor cu popoarele vecine şi cu altele mai îndepărtate, prilejuite de relaţiile politice, economice, sociale, culturale etc., a determinat pătrunderea în limba română, în diferite etape ale evoluţiei sale, a unor cuvinte din alte limbi.
Influenţele exercitate asupra limbii române sunt foarte variate şi ele explică mult discutata eterogenitate a vocabularului românesc judecat în ansamblu. [...] aceste influenţe nu au alterat esenţa latină a limbii noastre, în schimb au influenţat fizionomia ei lexicală.
(Theodor Hristea -
Sinteze de limba română
)
INFLUENŢE VECHI ŞI TÂRZII
INFLUENŢA SLAVĂ

Cea mai puternică influenţă asupra limbii vechi este cea slavă, care se manifestă pe două căi: pe cale orală, populară, prin contacte cu populaţiile slave care au pătruns în zona Dunării prin secolele al Vl-lea - al Vll-lea şi au convieţuit cu populaţia romanizată, dar şi pe cale scrisă, cărturărească (slavona a fost limba bisericească şi a cancelariei din ţările române până în secolul al XVI-lea). Influenţa slavă, mai consistentă asupra vocabularului, apare în toate dialectele limbii române, arătând că desprinderea grupului sud-dunărean s-a produs după venirea slavilor.
Vechimea convieţuirii cu populaţia slavă se reflectă în existenţa unor cuvinte din diferite serii semantice: relaţii umane, vieţuitoare, unelte, termeni din domeniul agriculturii (
brazdă, ogor, pogon, plug, a sădi, snop, stog
), antroponime (
Bogdan, Dan, Dragomir, Vlad
). Aceste cuvinte sunt substantive, verbe, adjective:
babă, nevastă, ogradă, uliţă, cocoş, rac, deal, luncă, gârlă, sfânt, muncă, noroc, prieten, a iubi, drag
etc.
Termenii bisericeşti ortodocşi provin din slavonă sau, prin intermediul limbii slave, din greaca veche:
apostol, candelă, călugăr, diacon, duh, duhovnic, episcop, evanghelie, hram, icoană, liturghie, psalm, rai, sobor
. Slavona bisericească a fost acceptată de Constantinopol ca limbă liturgică (alături de greacă şi latină) şi a primit o formă scrisă în secolul al IX-lea, prin inventarea alfabetului chirilic de călugării bulgari Chirii şi Metodiu.
INFLUENŢA GREACĂ

Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VlII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Influenţa neogreacă a început după căderea Constantinopolului, când mulţi cărturari vin în ţările române. Ulterior, limba greacă ia locul slavonei în cancelarie şi biserică. Cele mai multe împrumuturi se fac în vremea domniilor fanariote. Din limba greacă (greaca bizantină şi neogreacă) avem un număr relativ redus de cuvinte:
plicticos, caligrafie, tipografie, tacticos, a chivernisi, a catadicsi, a silabisi, a plictisi
etc. Sunt cuvinte din terminologia ecleziastică
(acatist, evanghelie, icoană, liturghie, mănăstire, psalm etc.),
termeni din ierarhia feudală
(chelar, despot, grămătic, pitar).
INFLUENŢA MAGHIARĂ

Influenţa maghiară se manifestă după stabilirea maghiarilor în Transilvania, la începutul secolului al X-lea. Din limba maghiară sunt cuvinte care se întâlnesc exclusiv regional (
boldă, uiagă
) şi cuvinte folosite pe întregul teritoriu lingvistic dacoromân ca:
belşug, chin, chip, chipeş, gazdă, gând, meşteşug, neam, oraş, uriaş, viclean, a bănui, a cheltui, a făgădui
etc.
INFLUENŢA TURCĂ

Influenţa turcă s-a manifestat în contextul dominaţiei otomane în Peninsula Balcanică, vreme de trei secole. Din limba turcă s-au păstrat mai es cuvinte din domeniul alimentaţiei precum:
acadea, baclava, cafea, cataif, chiftea, ciorbă, halva,
musaca, peltea, sarma
, dar şi câteva cuvinte care fac parte din vocabularul fundamental:
basma, chef, chirie, ciorap, duşman, lalea, liliac, murdar, soi
etc.
ÎMPRUMUTURI LEXICALE MODERNE
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice (franceză, italiană) şi din latina savantă, fenomen denumit „reromanizare”. Uneori termenii pătrund simultan pe mai multe filiere, încât apar cuvinte cu etimologie multiplă.
ÎMPRUMUTURI DIN FRANCEZĂ

Din franceză au pătruns numeroşi termeni politico-sociali, militari, administrativi, economici, ştiinţifici etc. Aceeaşi origine au o serie de unităţi frazeologice, precum:
bal mascat, critic literar, director general, monolog interior, tonus muscular
etc., dar şi foarte multe calcuri:
apă de- toaletă, duş scoţian, turn de fildeş, a pierde din vedere, a face act de prezentă, a se da in spectacol
. Lingviştii consideră influenţa franceză drept cea mai puternică, încât a schimbat configuraţia lexicală a limbii române, modernizând-o.
ÎMPRUMUTURI DIN ITALIANĂ

Din italiană provin mai mulţi termeni din domeniul artistic, muzical:
adagio, duet, flaut, mandolină, operă, partitură, piano, sonor
etc. şi din domeniul financiar-bancar:
acont, agenţie, bancă, bilanţ, casier, contabil, speze, valută
etc., fără a mai menţiona o serie de alte domenii.
ÎMPRUMUTURI DIN GERMANĂ

Din germană provin termeni împrumutaţi fie datorită convieţuirii cu populaţii germanice (stabilirea saşilor în Transilvania în secolul al XlI-lea, colonizarea şvabilor în Banat în secolul al XVIII-lea), fie pe cale cultă, în secolele al XIX-lea - al XX-lea. Din germană provin, în special, cuvinte din terminologia tehnică mai veche (
joagăr, roabă, şindrilă, şopron, turn
) sau mai recentă (
bliţ, boiler, diesel, rolă, şaibă, şină
etc .), dar şi compuse, precum :
abţibild. bildungsroman, glaspapir, laitmotiv, rucsac
.
ÎMPRUMUTURI DIN RUSĂ

Influenţa rusă asupra limbii române s-a manifestat în două perioade:
administraţia Regulamentului Organic (1829-1853);
în timpul comunismului.
În secolul al XIX-lea, au pătruns termeni precum:
stepă, taiga, tundră, troică
, dar şi neologisme franceze venite prin filieră rusească, termeni administrativi şi militari:
administraţie, constituţie, cavalerie, artilerie, infanterie
etc.
ÎMPRUMUTURI DIN ENGLEZĂ

Din engleză provine foarte mulţi termeni folosiţi în limba română actuală (de exemplu, în domeniul sportiv:
corner, fotbal, lider, ring, scor, set, suporter, tenis, volei
).
Influenţa masivă a limbii engleze (anglicisme şi americanisme) se manifestă după 1990 în toate domeniile: economie, politică, tehnologie, cultură, divertisment. Unii termeni de origine engleză care s-au impus în limba română fac parte dintr-un lexic internaţional:
best-seller, computer, design, gentleman, hobby, management, show, stres,
supermarket, transplant, week-end
etc.
EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE LITERARE
Evoluţia limbii române literare a fost împărţită de istoricii limbii în două mari etape:
perioada veche - până la 1780 (anul apariţiei gramaticii lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai);
perioada modernă, după 1780.
PERIOADA VECHE
ÎNCEPUTURILE SCRISULUI
Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea.
Primul document în limba română care
s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, din 1521.
SECOLUL AL XVI-LEA
Despre dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia după mijlocul secolului al XVI-lea, de când provin numeroase mărturii directe originale (acte, donaţii, testamente) sau traduceri ale unor texte religioase.
• Traducerea cărţilor religioase păstrate în manuscris (traducerile rotacizante/ textele maramureşene) constituie prima etapă a unui proces dificil de impunere a limbii române literare:
Psaltirea scheiană,

Psaltirea voroneţeană,

Psaltirea Hurmuzachi
,
Codicele voroneţean
.

O altă etapă importantă o constituie tipăriturile (texte religioase).
În 1508, în Ţara Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba slavonă,
Liturghierul
lui Macarie.
Prima carte în limba română, un
Catehism luteran
, apare la Sibiu, în 1544.
La Braşov, diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar, începând din 1559, 11 tipărituri în slavonă şi 9 în limba română. Apariţia tipăriturilor constituie un instrument important de răspândire a scrierilor în limba română, iar circulaţia lor a asigurat păstrarea unităţii spirituale şi culturale a românilor din cele trei provincii. De asemenea, au avut un rol deosebit în formarea limbii noastre literare, având la bază limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei (subdialectul muntenesc).
SECOLUL AL XVII-LEA
În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române, apărând noi tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului juridic românesc, începuturile istoriografiei şi cărţile populare.
În scrierile umaniştilor (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir) apar primele observaţii despre latinitatea limbii române şi despre unitatea ei (originea comună a limbii vorbite în ţările române), dar şi primele elemente ale literaturii artistice.
Textele originale cuprind, pe de o parte, lucrările istoriografice ale cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculcc) şi munteni (Mihail Moxa, stolnicul Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu, Radu Popescu, cronicarii anonimi), pe de altă parte, literatura religioasă (polemica ecleziastică a lui Varlaam,
Didahiile
lui Antim Ivireanul).
Textele traduse au conţinut variat, unele ieşind din sfera strict bisericească:
cărţi bisericeşti (
Cazania
lui Varlaam, 1643;
Noul Testament de la Bălgrad,
tradus de mitropolitul Simion Ştefan, 1648;
Psaltirea
lui Dosoftei, 1673;
Biblia de la Bucureşti
, 1688);
cărţi juridico-administrative (în vremea lui Matei Basarab şi Vasilc Lupu se tipăresc cărţi de legi:
Pravila de la Govora
, în Muntenia, 1646 şi
Pravila Aleasă
, în Moldova);
cărţi populare (
Alexăndria
, 1620;
Floarea darurilor,
1620).
Prin textele scrise s-a constituit treptat varianta cultă a limbii române: din manuscrisele care circulau copiate, dar mai ales din tipărituri. Prestigiul variantei regionale munteneşti a fost asigurat mai ales de cărţile bisericeşti tipărite - mai întâi de Coresi la Braşov, ulterior de alţi tipografi din Ţara Românească, iar apoi de prima traducere integrală în limba română,
Biblia de la Bucureşti
, din 1688, monument de limbă literară care cunoaşte o largă răspândire în ţările române.
SECOLUL AL XVIII-LEA
În secolul al XVIII-lea, tendinţa de îmbogăţire a limbii (modernizare prin împrumuturi) se accelerează, ea manifestându-se tot sub înrâurirea limbilor greacă şi latină. Este vorba însă de o acţiune spontană şi nu de urmarea unei doctrine. Tot acum încep să se diferenţieze limbajele ştiinţifice, mai ales în variantele didactice şi de popularizare.
Prima gramatică românească aparţine lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul (1757), iar prima gramatică românească tipărită a limbii române este
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae
(Viena, 1780) de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Cum lucrarea a fost redactată în limba latină şi cu exemple româneşti, autorii demonstrau latinitatea limbii române şi o făceau cunoscută cărturarilor străini. Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene latinitatea limbii devine argument de afirmare a identităţii naţionale.
PERIOADA MODERNĂ
SECOLUL AL XIX-LEA
Prima jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin tendinţa de reînnoire lingvistică, pe de-o parte prin apelul insistent la modelul latin, datorat mai ales cărturarilor Şcolii Ardelene, pe de alta, la italiană şi franceză, ultima fiind cea mai consistentă influenţă, inclusiv în secolul XX. Vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice, fenomen denumit „reromanizare”. Au loc dispute asupra modernizării limbii şi asupra neologismelor.
Procesul de normare a limbii literare începe abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu înfiinţarea Academiei Române. Atunci, ca urmare a trecerii de la grafia chirilică la cea latină, se declanşează aşa-numitul „război al limbilor" care va duce, în final, la fixarea normei lingvistice şi va accelera totodată procesul de definitivare a normelor unice ale limbii literare. Lupta s-a dus atunci şi pentru impunerea unuia dintre cele două sisteme de scriere, cel etimologic şi cel fonetic, problemă depăşită în 1880, când Academia adoptă noul proiect de ortografie. După această dată, se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară unitară, în sensul unui ansamblu de norme supradialectale, şi modernă. În anul 1904, apare primul îndreptar ortografic.
În secolul al XIX-lea se formează rapid o literatură modernă, iar limbajul îşi dezvoltă stilurile funcţionale: artistic, ştiinţific, jundico-admimstrativ, la care se adaugă cel publicistic şi cel politic.
LIMBA LITERARĂ ACTUALĂ
Limba literară este aspectul cel mai elaborat, mai îngrijit al limbii unei comunităţi, stabilit prin norme unitare şi consolidat prin scris. Limba literară este deopotrivă conservatoare (respectarea generală a normelor îi conferă aspectul unitar, stabil) şi inovatoare, acceptând modernizarea.
Limba română literară actuală acoperă necesităţile de comunicare în toate domeniile culturii şi se caracterizează prin aspect elaborat, îngrijit şi prin respectarea unor norme (reguli de utilizare cultivată a limbii), manifestate la nivel fonetic, morfologic, sintactic, lexical. Româna literară contemporană cunoaşte mai multe variante de limbaj cultivat, stilurile funcţionale (ştiinţific, juridico-administrativ, publicistic, artistic).
Instituţia abilitată să stabilească normele de exprimare corectă este Academia Română, în lucrări cu caracter normativ: gramatica, dicţionarul. În secolul al XX-lea, au apărut mai multe asemenea lucrări, din nevoia de a surprinde aspectul normal al limbii din diferite puncte de vedere (ortografic, ortoepic, morfologic, sintactic, lexical), dar şi de a înregistra elementele de modernizare care au pătruns treptat în limbă. Cele mai recente asemenea lucrări sunt:
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic a! limbii române
, ediţia a 11-a, 2005 (abreviere
DOOM
) şi
Gramatica limbii române
, 2005 (abreviere
GALR
).
Prima gramatică românească
1757
CONCLUZII
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe.
Despre procesul de romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a desfăşurat începând cu secolul I î.H. şi până în secolul al Vll-lea d.H. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungă durată.
În ciuda împrumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o limbă romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul de bază sunt majoritar latine.
Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole (între 1550 şi 1850) limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.
DEFINIŢIA LIMBII ROMÂNE
LIMBA AROMÂNĂ

Bara

de Mihai Eminescu

Bara dit codrul nalbastru
Galbini lilici u-ngarcă;
Adil'inda-n ţercl'iuri albi
Ia cutreambură nă varcă.

Şi io trecu pri ningă mărdzini,
Taha-ascultu ş-taha-aşteptu
Nîsi dit cîlani sî iasă
Dulţi sî-ni cadă pri cheptu.

Si-ansîrim tu varca nică,
Mîghipsiţî di boaţi di-apă,
Şi s-ascap dit mîni timonea
Şi lupăţl'i sî ni-ascapă;

Si-amplîtim ţimţi di hari
Sun aradzîli di lună -
Vimtul tu cîlani s-nî cîntă
Apa adil'ios si-ansumă!

Ma nu v'ini... Tora pondu
În cot suschir cu cînină,
Lîngî bara-aţea nalbastră
Di lîludz galbini-mplină.

traducere de Ioan Cutova
LIMBA ROMÂNĂ

Lacul

de Mihai Eminescu

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;)

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;)

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!)

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Full transcript